Casa Memorială „Veronica Micle” - Târgu Neamţ

Veronica Micle şi-a petrecut o parte a vieţii într-o casă din Târgu Neamţ, construită în 1834, declarată monument istoric în 1934 şi situată pe strada Ştefan cel Mare nr. 28 (fosta Uliţă Mare, vis-a-vis de Şcoala Domnească), pe drumul către Cetatea Neamţ.

Casa - ridicată din iniţiativa Mănăstirii Neamţ, cu scopul de a fi folosită drept mitoc şi şcoală pentru călugări, era construită din lemn şi zid, acoperită cu draniţă, având prispă, patru camere, trei sobe cu horn, iar în curte: fântână, beci, adăpost pentru animale.

În 1850, la 10 august, a fost cumpărată – cu 100 de galbeni – de către Ana Câmpeanu (mama poetei), care, după moartea soţului, a venit de la Năsăud şi s-a stabilit la Târgu Neamţ, împreună cu cei doi copii, până în 1853.

După ce familia s-a mutat la Iaşi, nu a renunţat la casă, iar după căsătoria cu profesorul Ştefan Micle, în 1864, imobilul i-a fost dăruit ca zestre Veronicăi.

Aceasta revenea deseori aici, mai ales vara, organizând întruniri literare la care nu lipseau personalităţile acelor ani.

În 1886, cu trei ani înainte de a muri, Veronica a donat casa Mănăstirii Văratec, unde s-a retras pentru a-şi trăi ultima parte a vieţii, cu condiţia ca pe un perete să fie pusă o placă de marmură, pe care să scrie: „Casa Memorială Veronica Micle”.

Datorită poziţiei - peste drum de Spital - casa era folosită de maicile bolnave, care veneau să se trateze aici.

Înainte de Primul Război Mondial, Liga Culturală a amplasat o placă de marmură.

La un moment dat, reprezentanţii Mănăstirii au vândut casa unui locuitor al oraşului, acesta având intenţia de a o dărâma.

În 1939 însă, intervenţia lui Nicolae Iorga - pe atunci preşedinte al Comisiunii Monumentelor Istorice - a făcut ca imobilul să fie recunoscut drept monument şi astfel, salvat.

La iniţiativa protopopului Constantin Matasă, casa a fost declarată monument istoric, iar din 1982 a intrat în administrarea Complexului Muzeal Judeţean Neamţ.

A fost refăcută după planul original, dar suferind mici modificări: a fost construită la 2m distanţă de stradă, este mai înaltă, are cerdac.

Din vechea construcţie se mai păstrează o singură fereastră.

Din 1983, a devenit Muzeul Memorial „Veronica Micle”.

În interior este amenajată o expoziţie care cuprinde: fotocopii, manuscrise, cărţi (printre care şi prima ediţie a singurului volum de poezii publicat), obiecte personale care au aparţinut poetei (oglinzi, cufărul de călătorie, călimara, un scrin etc), o copie din ipsos a măştii mortuare a lui Mihai Eminescu.

În faţa muzeului este amplasat, din 1998, un bust de bronz al Veronicăi, autor fiind sculptorul Damian Popa. Acesta a mai realizat şi două portrete în creion – unul al poetei, celălalt al lui Eminescu, care pot fi văzute în interior.

Autor: Pe o aripă de cânt 

Foto: Monumente Neamţ 

In Memoriam: Veronica Micle

Poeta Veronica Micle s-a născut la 22 aprilie 1850, la Năsăud (fiind al doilea copil al lui Ilie şi al Anei Câmpeanu), şi s-a stins la Mănăstirea Văratec (jud. Neamţ), în casa maicii Fevronia Sârbu, în noaptea de 3 spre 4 august 1889, după ce ar fi băut o sticluţă cu arsenic.

A rămas orfană de tată înainte de a împlini un an, astfel că, din cauza situaţiei grele în care se afla familia, casa de la Năsăud a fost vândută şi, cu banii obţinuţi plus nişte împrumuturi, s-a cumpărat o casă în Târgu Neamţ.

Mai apoi, familia s-a mutat la Iaşi.

În 1863, Veronica a absolvit Şcoala Centrală de fete din Iaşi (cu diplomă de eminenţă), iar un an mai târziu, la Biserica Bob din Cluj, s-a căsătorit cu profesorul universitar Ştefan Micle (viitor rector al Universităţii din Iaşi) - impresionat de frumuseţea şi inteligenţa tinerei, deşi între ei era o diferenţă de 30 de ani.

Tânăra soţie a luat lecţii de franceză, canto, pian şi literatură universală.

În 1866 s-a născut prima lor fiică, iar în 1868 – cea de-a doua.

Din 1869, Veronica a început să se implice în îndrumarea unor şcoli de fete din Iaşi şi să fie activă în viaţa literară a oraşului.

În primăvara lui 1872, a făcut o călătorie la Viena pentru un tratament medical şi acolo l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. Împreună au făcut lungi plimbări prin parcuri, muzee, pe bulevardele oraşului.

În 1872, Veronica a debutat în „Noul curier român” cu două nuvele, apoi a publicat versuri în „Columna lui Traian” şi în „Convorbiri literare”.

Din 1879 a colaborat şi cu: „Familia”, „Revista nouă” şi „Revista literară”.

În 1887 a apărut placheta „Poezii”, care cuprindea creaţiile publicate anterior în revistele de mai sus.

Între 1877 - 1878 a fost soră de caritate şi a făcut parte din Comitetul central pentru ajutorul ostaşilor români răniţi.

A organizat serate literare la Iaşi, unde veneau artiştii şi scriitorii vremii.

La 4 august 1879, soţul - profesorul Micle - a decedat.

Povestea de iubire dintre Veronica şi Eminescu ar fi început la Viena, în 1872.

După ce la 1 septembrie 1874, a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, poetul a mers des în casa familiei Micle, luând parte la seratele literare, până în 1877, când a plecat la Bucureşti.

Din 1879, şi Veronica a făcut tot mai des deplasări la Bucureşti. Conform biografului acesteia, Octav Minar, se pare că în 1883, odată cu declanşarea bolii lui Eminescu, a început şi suferinţa Veronicăi.

În 1886, Veronica s-a mutat la Bucureşti, obligată de studiile la Conservator ale fiicei sale.

Cei doi iubiţi au încercat - fără însă a reuşi - să întemeieze o familie.

La sfârşitul lui 1888, ea a venit la Botoşani, pentru a-i fi aproape poetului tot mai bolnav.

La moartea lui Eminescu, 15 iunie 1889, Veronica se afla la Bucureşti şi, printr-o stranie coincidenţă, cu puţin timp înainte ca el să treacă la cele veşnice, în numai 20 de minute, a scris poezia „Raze de lună”.

După decesul acestuia, Veronica s-a retras la Mănăstirea Văratec, unde a mai trăit foarte puţin.

A fost înmormântată în ziua de 6 august 1889, lângă bisericuţa „Sfântul Ioan” de la Văratec.

Înainte de a muri, Veronica a donat Mănăstirii Văratec casa de la Târgu Neamţ, pe care o moştenise de la mama sa.

În prezent, acolo funcţionează un muzeu dedicat poetei.

Autor: Pe o aripă de cânt