Numele real al lui Tudor Arghezi – poet, prozator, gazetar,
a fost Ion N. Theodorescu.
S-a născut la 21 mai 1880, în Bucureşti, şi a murit la 14
iulie 1967.
A urmat şcoala primară „Petrache Poenaru” şi a avut o
copilărie destul de grea şi tristă, din cauza situaţiei financiare precare a
familiei fiind nevoit să se întreţină singur încă de la 11 ani, dând meditaţii.
A făcut gimnaziul „Dimitrie Cantemir” şi Liceul „Sfântul
Sava”, perioadă în care s-a împrietenit cu Gala Galaction şi N. D. Cocea.
La 16 ani s-a angajat custode la o expoziţie de pictură.
A abandonat liceul la 18 ani, fără a mai susţine
bacalaureatul, pentru a fi laborant la o fabrică de zahăr din Chitila.
Debutul literar s-a produs în 1896, în revista „Liga
Ortodoxă”, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski şi semnând cu numele „Ion
Theo”.
Pe când avea 19 ani, pierzându-şi iubita pe care o avea
atunci, a decis să caute alinare îndreptându-se către Dumnezeu, astfel că, în
perioada anilor 1900 – 1904, a fost călugăr la Mănăstirea Cernica (sub numele
„Iosif”). În acei ani, a dus o viaţă liniştită, desluşind taina folosirii
cuvintelor.
Dar, tot atunci, a avut o aventură cu o profesoară -
Constanţa Zissu, care, rămânând însărcinată, a fost nevoită să plece la Paris
pentru a ascunde acest lucru.
Unele autorităţi bisericeşti au spus că Arghezi a fost un
călugăr care a încălcat canoanele, în timp ce alţii considerau că a ajuns
diacon doar datorită intervenţiilor unei înalte feţe bisericeşti, care-i era
rudă.
1905 este anul în care i s-a născut primul copil - Eliazar
Lotar Teodorescu, motiv pentru care a renunţat la călugărie, plecând la Paris,
pentru a-l recunoaşte (în acte) pe cel mic.
A ajuns şi în Elveţia, unde, la Mănăstirea Cordelierilor, i
s-a propus convertirea la catolicism, idee pe care a refuzat-o.
A mers apoi la Freiburg şi Geneva, unde a scris mai multe
poezii şi, totodată, a lucrat într-un atelier de inele şi capace de ceasornice
din aur.
A vizitat şi Londra, cu scopul de a învăţa limba engleză,
iar în 1909 ştim că era în Italia, muncind din greu pentru a avea din ce trăi.
Un an mai târziu a revenit în ţară alături de copil şi mama
acestuia.
Din 1912, a început să publice versuri, pamflete şi articole
polemice - folosind pseudonimul „Tudor Arghezi” - în: „Facla”, „Viaţa
Românească”, „Rampa” şi „Teatru”.
S-a căsătorit - la 5 noiembrie 1915 - cu Paraschiva Burda.
Odată cu intrarea României în război, s-a pronunţat pentru
neutralitatea ţării noastre, motiv pentru care a fost reţinut în 1919, acuzat
de trădare şi colaboraţionism, şi închis la Penitenciarul Văcăreşti. A fost
eliberat în 1920, prin decret regal.
În 1926, Arghezi a cumpărat terenul pe care şi-a ridicat
celebra locuinţă „Mărţişor”, aproape de Penitenciarul unde a fost închis. Aici
a plantat pomi, viţă de vie, iar construcţia casei şi a anexelor a durat 15
ani.
Primul volum de poezii - „Cuvinte potrivite” - a apărut când
poetul avea deja 47 de ani, iar în 1928 - a devenit director al ziarului
„Bilete de papagal”.
Anul 1929 marchează debutul în proză - cu volumul „Icoane de
lemn”.
Versurile grupate în volumul „Flori de mucigai” - inspirate
din anii detenţiei - apar în 1931, an în care vede lumina tiparului şi volumul
pentru copii - „Cartea cu jucării” (urmat ulterior de altele în aceeaşi
direcţie: „Cântec de adormit Mitzura”, „Buruieni”, „Mărţişoare”, „Prisaca”,
„Zdreanţă” etc).
Arghezi a contribuit în mod esenţial la dezvoltarea
patrimoniului cultural românesc, fiind prezent deseori în cadrul emisiunii
„Universitatea Radio”, de la postul public.
În toamna lui 1931, având o situaţie materială dezastruoasă,
a apelat la preşedintele Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii,
rugându-l să intervină la Rege, pentru a-i oferi un ajutor bănesc. Este
momentul în care Carol al II-lea ia decizia de a da - din fondurile Casei
Regale - întreaga sumă necesară pentru achitarea datoriilor şi finalizarea
lucrărilor de la „Mărţişor”.
În 1934 a apărut romanul „Ochii Maicii Domnului”, în 1935 -
volumul „Versuri de seară”, iar în 1936 - romanul „Cimitirul Buna-Vestire”.
Arghezi s-a îmbolnăvit subit în 1939 şi, în ciuda
suferinţelor care indicau că viaţa îi este pe sfârşite, s-a vindecat în mod
miraculos cu ajutorul unui medic. Unii au speculat că ar fi avut cancer şi s-ar
fi însănătoşit, alţii credeau că a fost vorba doar de o sciatică şi, de fapt,
nu ar fi primit niciun tratament.
În acelaşi an, a apărut volumul „Hore”, iar în 1942 -
romanul „Lina”.
În 1943, sub genericul „Bilete de papagal”, au apărut o
serie de pamflete acide, ceea ce face să fie vizat de o anchetă a poliţiei. Cu
toate acestea, Arghezi nu a renunţat şi a publicat inclusiv un pamflet în care
îl ataca pe ambasadorul Germaniei în România, ceea ce a dus din nou la
reţinerea şi întemniţarea autorului, pe rând, la Bucureşti şi la Târgu Jiu.
Ziarul a fost confiscat.
A fost eliberat în 1944, odată cu instaurarea regimului
comunist.
A urmat o perioadă în care abia supravieţuieşte, vânzând
cireşele de la „Mărţişor”.
Pentru a-l atrage de partea lor, comuniştii i-au dat Premiul
Naţional pentru Poezie în 1946, dar Arghezi nu le-a răspuns, ci, din contră, a
criticat starea în care a ajuns viaţa literară.
Opiniile sale, total contradictorii celor ale regimului socialist,
au dus la interzicerea oricărei apariţii în presă, începând din 1947, iar în
1948, în „Scânteia”, întreaga sa creaţie literară a fost călcată în picioare,
cărţile - retrase din librării, tipografia de la „Mărţişor” - distrusă, ba
chiar era să rămână şi fără casă.
Arghezi a scris în continuare - inclusiv pe hârtie igienică,
îngropându-şi manuscrisele la rădăcina unui tei, iar mai apoi ascunzându-le în
pod. Aşa s-au pierdut - iniţial - multe din textele sale, redescoperite apoi de
familie.
Din 1952, la iniţiativa lui Gheorghiu-Dej, a fost
reabilitat, a primit titluri, premii şi a fost ales membru al Academiei Române.
La 80 şi 85 de ani, a fost sărbătorit cu fast de către autorităţi, drept poet
naţional.
Însă, toate acestea s-au datorat faptului că a făcut
compromisul de a manifesta înclinaţii socialiste şi de a scrie articole
laudative la adresa lui Gheorghiu-Dej.
În 1965, a primit Premiul „Gottfried von Herder” din partea
Universităţii din Viena, a fost ales membru al Secţiei de literatură a
Academiei Sârbe de Ştiinţe şi a publicat mai multe volume: „1907 - peisaje”,
„Cântare omului”, „Stihuri pestriţe”, „Poeme noi” şi „Cu bastonul prin
Bucureşti”.
Tot acum a fost nominalizat şi la Premiul Nobel pentru
Literatură.
La 14 iulie 1967, Arghezi a trecut la cele veşnice, fiind
înmormântat - cu funeralii naţionale, în grădina casei „Mărţişor”, alături de
soţia sa, Paraschiva.
Din 1974, aici este Casă Memorială, conform dorinţei
poetului, şi pot fi văzute obiecte de mobilier şi de artă, cărţi, fotografii,
documente originale, volume, reviste şi alte lucruri care au aparţinut familiei
Arghezi.
Mitzura Arghezi, fiica poetului, balerină, actriţă şi om politic, membru
al Consiliului de Administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune, a
contribuit în permanenţă la valorificarea și promovarea moștenirii literare și
culturale pe care i-a lăsat-o tatăl.
