sâmbătă, 15 septembrie 2018

"27 de paşi" - Tibi Uşeriu

"27 de paşi"
Autor: Tibi Uşeriu
Carte apărută cu sprijinul Asociaţiei Tăşuleasa Social, Fundaţiei RomaniaOne şi Companiei Cognitrom
Piatra Fântânele, 2017

O carte plină de adevăruri dureroase, o poveste aşa cum puţini trăiesc într-o viaţă de om şi, peste toate, puterea de a te ridica şi a merge mereu înainte, pas cu pas...

"Lumea mă ştie drept alergător de anduranţă. Ce nu ştie, însă, e povestea vieţilor mele paralele. Am fost pe rând: slugă la ciobani pe Bârgaie, porcar în armata română, azilant politic în Berlin, pizzar într-un restaurant italian, bodyguard la un interlop sârb, martor într-o galerie de alba-neagra în Gran Canaria şi autor de jafuri armate. Am evadat din două închisori europene, dar nu şi din a treia.
Vânat prin Interpol, am devenit client al unei puşcării de maximă securitate. Drept urmare, timp de aproape 10 ani am lipsit la apel din propria tinereţe, închis complet singur între patru ziduri albe, foarte groase.
Cei care au auzit de mine după ce am câştigat 6633 Arctic Ultra vor descoperi în această carte povestea mea aşa cum n-o ştie şi n-a auzit-o nimeni, niciodată. La fel şi cei care, fără să fi întrebat înainte, m-au ales ca subiect al examenului de capacitate la limba română."
Tibi Uşeriu

Citate din carte:

"Uneori e chiar important să ştii când să pui punct."

"Totul poate fi, la un moment dat, o mare lecţie de viaţă. O lecţie numai bună să te ia de mână şi să te ducă, un pas mic, mai departe."

"În doar 35 de ani, am trăit multe vieţi disparate: copil bolnăvicios terorizat de un tată violent, slugă dată vara pe brânză, adolescent dezorientat visând să ajungă şofer de tir ca să poată fugi de toţi, porcar în armata română, sub comanda unui locotenent diliu, azilant politic în Berlin, holbându-se în vitrine fără un ban de buzunar, bucătar şi pizzar într-un restaurant italian, muncit până la extenuare, martor într-o galerie de alba-neagra din Gran Canaria, bodyguard în familia unui mafiot sârb, tâlhar la drumul mare, furând de la bogaţi, ca Robin Hood, dar nu ca să dau la săraci, fugar prin toată Europa, evadat din două puşcării şi, în cele din urmă, client al unui "stabiliment de lux", din care nimeni nu a reuşit să se furişeze în toată istoria lui de 100 de ani.
Am trăit, pe rând, aceste vieţi diferite într-una singură. Iar cu fiecare viaţă nouă, încercam să o uit pe cea dinainte. Sau, cel puţin, încercam să nu mi-o amintesc."

"Dar cu trecutul e ca şi cu timpul. Dacă vrei ca el să moară, să-şi piardă puterea asupra ta, nu poţi fugi, trebuie să-l înfrunţi, să ţi-l asumi, să te lupţi cu el şi să-l supui tu înainte să te calce el în picioare. Cumva, de undeva, trebuie să găseşti nişte energii de a-l toca mărunt, până se face mic şi neînsemnat, altfel te înghite. Trecutul nu trebuie să se creadă mai grozav decât este dacă vrei să nu aibă putere asupra ta. Trecutul trebuie să înţeleagă că nu poate avea ultimul cuvânt în viaţa unui om. E doar o parte peste care totul, oricând, se poate rescrie."

"Cursa vieţii unui om, mai spectaculoasă decât orice film, fie şi cu Van Damme sau Chuck Norris, poate depăşi în închipuire cel mai năstruşnic scenariu: conţine mirări şi uimiri, drame ce par insolvabile, răsturnări spectaculoase de situaţie, întâmplări mici care pot isca adevărate avalanşe, rateuri prosteşti, răscumpărări neaşteptate, împăcări senine şi fericiri ivite aparent din nimic.
Linia de final e şi ea în poveste: ne aşteaptă cuminte undeva, acolo. N-o putem muta din loc... Nu-i ştie nimeni nici ziua, nici ceasul.
(...) Drumul cel adevărat stă mereu înainte. Să-l alergăm aşadar, cu bucurie şi curaj. Cât? Toţi paşii, unul câte unul. Până unde? Până la capăt, normal."

marți, 11 septembrie 2018

Octombrie 2018 - "Fericirea are chipul tău"

"Fericirea are, pentru români, chipul muzicii uşoare româneşti şi a valorilor de ieri de până azi.
Nu ştiu cum aş putea vedea eu altfel universul meu muzical, fără să merg în trecut şi să mă bucur de capodoperele de cândva, de artiştii iubiţi şi de tot ce-a fost bun şi frumos.
Merită să aduc asta în faţă, iar oamenii se bucură de melodicitatea şlagărelor noastre de poveste şi de imaginea celor ce cândva au făcut istoria acestui neam.
În luna octombrie, alături de Stela Enache şi Marina Florea, mai punctăm cinci oraşe ale României, cu minunatul nostru omagiu adus muzicii uşoare româneşti,
după cum urmează:

- 22 octombrie, ora 19.00 - Pojorâta,
Casa de Cultură;
- 23 octombrie, ora 19.00 - Rădăuţi,
Casa de Cultură;
- 24 octombrie, ora 19.00 - Dorohoi,
Casa de Cultură;
- 25 octombrie, ora 19.00 - Paşcani,
Casa de Cultură;
- 26 octombrie - Negreşti,
Casa de Cultură."

Paul Surugiu - Fuego

Sursă: Fuego's Blog

joi, 6 septembrie 2018

"Şi eu am trăit în comunism"

"Şi eu am trăit în comunism"
Editor: Ioana Pârvulescu
Editura Humanitas - 2015

"Viaţa de zi cu zi din comunism, reconstituită de 95 de autori: scriitori, medici, actori, profesori, ingineri, muncitori etc.
Peste 360 de mici povestiri al căror fir roşu e absurdul, iar aici culoarea firului e chiar justificată. Fapte diverse de acasă, de la serviciu, din vacanţe, de la şcoală şi facultate, de la muncă patriotică, din călătorii. Probleme administrative, dragoste şi tot ce mai ţine de viaţa însăşi."

"Se poate parcurge ca un roman (fragmentele ei se leagă într-o poveste dramatică), se poate urmări ca un film plin de situaţii nebuneşti, imposibile..."

"Te face să plângi, să râzi, să gândeşti. Întăreşte memoria şi se recomandă în special uitucilor."

"Forma în care ne trăim istoria este cotidianul. În orice epocă, omul e prins în plasa grijilor şi întâmplărilor zilnice: ce mănâncă, unde doarme, cu ce se îmbracă, o întâlnire cu prietenii, o dragoste, naşterea unui copil, un examen, serviciul, administraţia, banii, timpul liber, cumpărăturile, problemele de sănătate.
Până la urmă, dincolo de marile falii care marchează epocile, din asta e ţesută, pentru fiecare dintre noi, istoria."

"Mulţi oameni din generaţiile care şi-au trăit o bună parte a vieţii în comunism nu mai există. E ultima şansă ca micile noastre mărturii, ale celor încă vii, să se audă şi să reconstituie istoria aşa cum am trăit-o noi, oamenii din Est, aşa cum am simţit-o cu adevărat."

"Am adunat în carte felii de viaţă cotidiană din anii comunismului. Aşa s-a concretizat pentru noi, oamenii din Est, comunismul. Aşa l-am trăit, aşa l-am simţit pe pielea noastră... În curând toate aceste detalii vor dispărea cu desăvârşire şi nu se va mai şti cum a fost cu adevărat. E ca şi cum s-ar topi în neant o parte din noi."

miercuri, 5 septembrie 2018

"Împărăteasa Orhidee" - Anchee Min

"Împărăteasa Orhidee"
Autor: Anchee Min
Editura Polirom - 2008

"Împărăteasa Orhidee" prezintă captivanta poveste a unei tinere manciuriene, care, pentru a reuşi să-şi smulgă familia din ghearele sărăciei, participă la selecţia concubinelor imperiale. Este aleasă una dintre cele şapte soţii ale împăratului Hsien Feng.
Numai că, odată ajunsă în acest punct, Orhideea are de înfruntat misterele, intrigile, ritualurile şi superstiţiile Oraşului Interzis, unde va trăi până la sfârşitul zilelor.
Frumuseţea, farmecul, isteţimea şi simţul politic de care dă dovadă îi sunt de un real folos şi Orhideea urcă pe rând treptele ierarhiei imperiale, cucerind tronul şi devenind ultima împărăteasă a Chinei.
Datorită calităţilor sale, reuşeşte să guverneze ţara în plină criză, ruinată de războaie, jefuită de străini, în pragul unor schimbări politice cu ecou pe plan mondial.

"Cititorii vor fi mai mult decât captivaţi de această tapiserie culturală atât de măiestrit ţesută, dar şi de rafinamentul spiritual al împărătesei, pe care istoricii ne-o înfăţişează drept o "maestră a răului pur şi a intrigii", însă Anchee Min ne-o înfăţişează ca pe o tânără frumoasă şi extrem de inteligentă din provincia Wuhu, ce şi-a croit drum până în vârful ierarhiei imperiului pe care avea să-l conducă timp de aproape jumătate de secol."
Publishers Weekly

"Acumularea rafinată de detalii din acest roman îi conferă textului o savoare tulburătoare şi încântător de exotică. Cititorilor, asemenea Orhideei înseşi, li se va tăia răsuflarea în faţa decorului fascinant al Chinei imperiale."
Minneapolis Star Tribune

marți, 4 septembrie 2018

E toamnă iar...


"Toamna este un andante melancolic şi graţios care pregăteşte admirabilul adagio al iernii."
 G. Sand


"Fiecare om trebuie să îşi găsească timp, să se aşeze şi să privească căderea frunzelor."
Elizabeth Lawrence

vineri, 24 august 2018

"Maria Olaru - preţul aurului"

"Maria Olaru.
Preţul aurului. Sinceritate incomodă"
Editura Vremea - 2016

"E atât de multă experienţă personală în carte, disecată până la fibra ultimă a confesiunilor!
Un copil povesteşte scandalurile din casă, gelozia, bătăile, sinuciderea tatălui în care este implicată o jucărie, episoadele de beţie ale mamei şi vorbeşte despre iubirea lor, după care a tânjit şi pe care, deseori, a simţit-o.
Un copil ajunge în sala de gimnastică şi ridică ochii către norocosul şir de antrenori admirând-o şi bătând-o.
(...) Un copil a ajuns, mai apoi, campioană mondială absolută şi campioană olimpică.
(...) E despre un copil care are puterea să vină şi să-şi apere antrenorii, scriind că Bellu şi Bitang n-au avut nici o vină în cazul dopajului Andreei Răducan de la Sydney.
(...) Cartea e necesară şi insuportabilă. E cartea unui om care nu se victimizează. Îşi cunoaşte valoarea, îşi aminteşte efortul."
Cătălin Tolontan

"Dragă cititorule, îţi propun să facem cunoştinţă.
Eu sunt Maria. Maria Olaru, gimnasta...
Dar dacă vrei să mă cunoşti mai bine pe mine, Maria, sportivul şi omul deopotrivă, trebuie să ai răbdare. Viaţa mea nu se poate povesti în 34 de rânduri, atâtea câţi ani am. Asta pentru că în aceşti 34 de ani mi s-au întâmplat atâtea lucruri cât într-o viaţă de om. Aşadar, îţi voi spune povestea mea...
Cum am ajuns să fac gimnastică? A fost o pură întâmplare...
Ba nu! Pentru că, aşa cum am aflat de la un înţelept, nimic important, pe lumea asta, nu e întâmplător...
Sportul m-a format şi m-a pregătit pentru viaţă, contribuind mult la integrarea mea în societate, conferindu-mi în acest sens calităţi indispensabile. Ca fostă sportivă de înaltă performanţă sunt obişnuită cu disciplina, programul riguros, călită psihic în numeroasele antrenamente şi competiţii, cunoscând deopotrivă atât gustul dulce al victoriei, cât şi pe cel amar al înfrângerii. Sportul m-a consacrat şi tot ceea ce sunt astăzi datorez sportului.
Asta sunt, asta este povestea mea."
Maria Olaru

"Acum, când mă gândesc cum se aşază uneori lucrurile, îmi dau seama că nimic important nu este întâmplător pe lumea asta. Pe cărările vieţii, ne trezim uneori în faţa unor încercări cărora trebuie să le facem faţă. Şi, când nu suntem în stare (sau când alegerea poate fi pripită, nepotrivită, greşită în raport cu rostul nostru pe lume, cu faptele pe care trebuie să le îndeplinim), apare câte ceva sau cineva care să ne corecteze traiectoria.
Întâmplare? Coincidenţă?
Nu ştim.
Dar asta nu ştirbeşte cu nimic adevărul celor petrecute în momentele acelea."
Maria Olaru

joi, 23 august 2018

August 2018 - Apus de-a lungul Dunării...







RETRO - Gala muzicii uşoare româneşti



"Într-o perioadă în care muzica uşoară românească e lăsată în paragină, melodicitatea şi cuvântul fiind de undeva, din altă lume parcă pentru unii, mai există şi iniţiative admirabile, proiecte care merită urmărite şi aplaudate.
Astfel că, la iniţiativa celor de la Teatrul Principal de pe Lipscani (Sala Rapsodia), vă invităm la
"RETRO - GALA MUZICII UŞOARE ROMÂNEŞTI",
un manifest ce se vrea a fi mai amplu şi în mai multe formule.
Promit o seară românească pe cinste, cu şlagăre celebre, rememorări şi omagii, dar şi piese noi şi duete memorabile.
Va fi un regal al muzicii autohtone, o inspiraţie care ne-a dăruit în ani, tot felul de poveşti ce ne-au alinat durerile, ne-au acompaniat bucuriile, ne-au delectat, ne-au uimit, unit şi ne-au emoţionat.
Voi fi alături de minunata Mirabela Dauer, ce ne va purta în lumea sa muzicală, cu surprize spectaculoase, de Stela Enache, vocea anilor de liceu, care va aduce la rampă melodii nemuritoare, creaţii ale marelui Florin Bogardo, şi de formidabila Marina Florea, care va încinge atmosfera cu ritmul său alert, dar şi cu minunatele capodopere ale anilor 80.
Vă aştept pe 27 septembrie, de la ora 19.00, la Teatrul Principal din Bucureşti, să celebrăm împreună muzica uşoară românească!"

Paul Surugiu - Fuego
Sursa: Fuego's Blog

miercuri, 22 august 2018

"În numele poporului meu"

"În numele poporului meu"
Autor: Malalai Joya, în colaborare cu Derrik O'Keefe
- O femeie afgană îndrăzneşte să ridice vocea
împotriva lorzilor războiului -
Editura Allfa - 2010

"În numele poporului meu este extraordinara poveste a unei femei afgane care, în ciuda tuturor opreliştilor, a ajuns membră a Parlamentului ţării ei, luptând pentru respectarea drepturilor omului în Afganistan şi în lume.
Malalai Joya avea patru ani când familia ei a părăsit Afganistanul, în urma invaziei sovietice din 1979. După venirea la putere a talibanilor, Malalai Joya s-a întors în ţara ei natală, lucrând pentru mai multe organizaţii de apărare a drepturilor omului. A predat în şcoli clandestine pentru fete, din oraşul Herat, şi a deschis o clinică şi un orfelinat în provincia ei natală, Farah.
În 2005, a devenit membră a Parlamentului, fiind suspendată doi ani mai târziu, în urma denunţării corupţiei din rândul lorzilor războiului. Malalai Joya a cerut în repetate rânduri judecarea unor membri ai Parlamentului pentru crime de război, criticând de asemenea acţiunile talibane, ca şi amestecul ţărilor occidentale în politica Afganistanului.
Deşi a primit ameninţări cu moartea şi a devenit ţinta atentatelor, Malalai Joya nu s-a dat bătută, fiind supranumită "cea mai curajoasă femeie din Afganistan". Lupta ei a devenit cunoscută în toată lumea..."

"Vin dintr-un ţinut al tragediei, numit Afganistan.
Viaţa mea a luat pe alocuri o turnură neobişnuită, dar în multe privinţe povestea mea e povestea unei generaţii. (...) Aceasta nu e doar povestea mea, ci povestea întregului meu popor aflat în dificultate."

"Ca să-mi ascund identitatea, trebuie să mă deplasez acoperită de o burqa, care în ochii mei este un simbol al oprimării femilor, asemenea unui giulgiu pentru cei vii. Chiar şi în zilele întunecate ale regimului taliban, puteam măcar să ies pe stradă, în burqa, pentru a le preda fetelor în diverse case secrete. Dar acum nu mă mai simt în siguranţă nici în burqa, în ciuda bodigarzilor înarmaţi care mă însoţesc. Musafirii mei sunt percheziţionaţi de arme, şi până şi florile de la nunta mea au fost verificate ca să nu ascundă bombe. Nu vă pot divulga numele familiei mele sau numele soţului meu, pentru că le-aş pune viaţa în pericol. Din acest motiv, am schimbat mai multe nume din carte."

"În cei treizeci de ani de când m-am născut, ţara mea a fost devastată constant de războaie. Cei mai mulţi afgani de vârsta mea sau mai tineri decât mine n-au cunoscut altceva decât vărsare de sânge, strămutări şi ocupaţie."

"Sper... că volumul va corecta uriaşa cantitate de informaţii eronate difuzată în legătură cu Afganistanul. Afganii sunt uneori prezentaţi în mass-media drept un popor înapoiat, nimic mai mult decât o adunătură de terorişti, criminali şi slugi obediente. Această imagine falsă este extrem de periculoasă, atât pentru viitorul ţării mele, cât şi pentru cel al Occidentului. Adevărul e că afganii sunt un popor curajos, iubitor de libertate, cu o cultură bogată şi un trecut de care pot fi mândri. Suntem în stare să ne apărăm independenţa, să ne guvernăm singuri şi să ne hotărâm viitorul."

"În Afganistan, avem o zicală care mi-e foarte dragă: "Adevărul e asemenea soarelui. Când răsare, nimeni nu-l poate opri sau ascunde." Sper ca această carte şi povestea mea să ajute acel soare să continue să strălucească şi să vă inspire pe voi, oriunde v-aţi afla când veţi citi aceste rânduri, să luptaţi pentru pace, dreptate şi democraţie."
Malalai Joya - Introducere. Praf în ochii lumii

*** Malalai Joya s-a născut la 25 aprilie 1978, în Ziken, regiunea Anardara (Vestul Afganistanului) şi mare parte din copilărie şi-a petrecut-o în afara ţării (Iran, Pakistan), în tabere de refugiaţi, aglomerate, în "barăci improvizate şi cocioabe de chirpici", în condiţii extrem de grele.

*** "Deşi familia mea a suferit multe lipsuri, un lucru am avut întotdeauna din belşug: dragoste."

*** "Bunicul avea darul vorbirii şi îi plăcea să intre în vorbă cu străinii pe oriunde mergea. Într-un fel, a fost primul "politician" din familia noastră. Îmi place să cred că am moştenit o parte din aceste trăsături de la el."

*** "Mine antipersonal sunt şi astăzi îngropate în câmpiile din întreaga ţară, mutilând copii şi fermieri, continuând să-şi îndeplinească misiunea malefică mult timp după ce cei care le-au plantat au plecat acasă."

*** "Mulţi refugiaţi aveau probleme de sănătate din cauza malnutriţiei şi amintirea bebeluşilor subnutriţi, care mureau în braţele mamelor lor îngrozite, mă bântuie şi azi. (...) Experienţa din taberele de refugiaţi m-au învăţat multe lucruri despre poporul afgan. Am văzut cu ochii mei suferinţa şi nedreptăţile şi am aflat despre puterea educaţiei. Aceste experienţe mi-au format percepţia asupra lumii. (...) Cititul a fost întotdeauna foarte important pentru mine. Alături de experienţele trăite, m-a făcut ceea ce sunt şi m-a ajutat să înţeleg importanţa valorilor pentru care luptăm."

*** "Anii de război civil au fost printre cei mai sângeroşi şi dificili din ultimele trei decenii... Chiar dacă respectarea regulilor religioase şi comportamentul zilnic le erau impuse şi supravegheate cu atâta stricteţe, spiritul oamenilor nu putea fi înfrânt."

*** "Copiii de la orfelinat erau o mare bucurie pentru mine. De fiecare dată când îmi făceam apariţia, mă înconjurau şi îmi săreau în braţe, plini de voioşie. La început, mi-am făcut griji că n-o să mă descurc cu ei, fiindcă aveau atât de multă energie, dar, treptat, această parte a muncii mele a devenit tot mai plăcută. (...) Poveştile lor tragice mă întristau, dar în acelaşi timp mă motivau să fac ceva pentru ei, ca să le vindec rănile. Moartea nu e o necunoscută pentru copiii din Afganistan, dar noi ne străduiam să le oferim o şansă la viaţă. (...) Acei copii mi-au schimbat viaţa şi m-au mişcat profund... Când vezi copii fericiţi şi plini de viaţă, devii şi tu fericit."

*** "Atât bărbaţii, cât şi femeile din Afganistan au o viaţă scurtă şi adeseori distrusă de violenţă, pierderi şi suferinţe. Speranţa de viaţă e mai mică de 45 de ani...
(...) Autoincendierea este un fenomen recent în Afganistan. Este o metodă tragică şi tot mai răspândită prin care femeile şi fetele scapă de o viaţă mizerabilă. Rata sinuciderilor în rândul femeilor e foarte ridicată în ţara noastră, din cauza abuzurilor şi relelor tratamente la care sunt supuse. (...) Sute de femei îşi iau viaţa viaţa în fiecare an, pentru a scăpa de soţii violenţi sau de ruşinea de a fi fost violate şi abuzate.
(...) Multe femei mor din ce în ce mai tinere la naştere. Aproape 20 la sută din nou-născuţi nu ajung la vârsta de cinci ani."

*** "Se estimează că peste jumătate din bărbaţii afgani şi 80 la sută din femei sunt analfabeţi."

*** "Am ales de fiecare dată independenţa politică, deoarece consider că nişte carnete de partid pe care le purtăm în buzunare sunt mai puţin importante decât ideile pe care le purtăm în inimile şi în minţile noastre."

*** "E greu să fii puternic tot timpul. La fel ca toată lumea, mă simt şi eu obosită şi uneori speriată. Nu e nimic ruşinos în asta. Important e să continui, în ciuda greutăţilor."

*** "În zilele pe care le petreceam în Parlament eram întotdeauna stresată şi mă simţeam singură, fiindcă eram constant atacată şi insultată şi nimeni de acolo nu era dispus să discute problemele importante care ne afectează ţara. Simţeam o presiune enormă să vorbesc în numele poporului, dar nu mi se dădea niciodată ocazia. (...) Numeroase persoane, inclusiv unii dintre colegii mei parlamentari, m-au abordat pentru a-mi spune discret că mă susţin, dar că nu pot face acest lucru în public. Acest tip de susţinere este practic lipsit de valoare, de aceea am spus de nenumărate ori că tăcerea oamenilor buni este mai rea decât acţiunile celor răi. Îi condamn pe cei care păstrează tăcerea deşi cunosc adevărul."

*** "Există multe tipuri de teroare pe lume. Am scris deja despre teroarea împotriva femeilor şi despre teroarea sărăciei din ţara mea. Dar cei care se informează din mass-media corporatiste nu realizează poate că atacurile aliaţilor împotriva unor presupuse ţinte Al-Qaida şi talibane ucid, terorizează şi mutilează de asemenea şi afgani inocenţi.
Noi trăim în fiecare zi terorizaţi de un război fără sfârşit.
Moartea vine prea uşor şi în prea multe feluri în Afganistan... De câte ori plecăm de acasă... nu ştim dacă ne vom mai întoarce."

*** "Mă puteţi ucide pe mine, dar nu-mi puteţi ucide spiritul.
(...) Duşmanii noştri pot reteza floarea, dar nimic nu va împiedica sosirea primăverii."

joi, 2 august 2018

Curtea de Argeş

"Anul 1886 a adus inaugurarea solemnă a bisericii de la Curtea de Argeş, refacerii căreia regele i se dedicase cu mare dragoste şi pentru care donase sume considerabile din punga sa personală.
Impresia pe care o face lăcaşul Domnului este una absolut minunată.
Păşeşti de-a lungul unei alei umbrite de arbori bătrâni, când, după o micuţă cotitură, la oarecare distanţă se aprinde deodată o lumină intensă care, asemenea unei vrăji exotice, aruncă raze în toate părţile, turnuri zvelte, aurii înconjoară o cupolă mândră, boltită graţios deasupra clădirii a cărei structură arhitectonică şi splendoare multicoloră îţi aminteşte de una dintre acele casete de bijuterii orientale...
Prin întreaga structură decorativă, prin diversitatea ornamentelor, prin farmecul execuţiei artistice a diferitelor părţi ale ansamblului, prin fascinanta simfonie cromatică, biserica seamănă mai mult cu o admirabilă operă de artă autentic orientală.
Interiorul te întâmpină cu cel mai consistent gust bizantin, sclipeşte în toate tonurile cromatice, mai ales în auriu, albastru, verde; lămpi aurii de forme orientale atârnă de înaltele, aerienele arcade ale plafonului spre care coloanele se răsuceau aşa de decorativ de parcă n-ar avea de susţinut decât un uşor acoperiş de frunze.
Toate obiectele peste care cade privirea sunt lucrate cu mare artă, într-un stil unitar, perfect integrate ansamblului. O casetă mare din sticlă şi tivită cu aur conţine darul reginei, dar adevărat preţios, unic în felul lui: o evanghelie scrisă de ea pe pergament şi ilustrată cu picturi, fiecare dintre cele cincizeci de file mari fiind încadrată în larg chenar argintiu, cizelat cu aur.
În dreapta şi în stânga intrării descoperi, prezentate în pictură şi în mozaic, în atitudine de demnă simplicitate, chipurile regelui şi al reginei. Sub cel al reginei stă scris:
"Nu plânge, ea n-a murit, ea doarme".
Explicaţia acestor cuvinte ne-o dă un înger coborând în zbor din ceruri, un înger cu trăsăturile drăgălaşe ale micii prinţese Maria, scumpul, unicul copil al perechii regale, dispărut prematur."

"Regele Carol I al României"
Autor: Paul Lindenberg
Editura Humanitas - 2010

miercuri, 1 august 2018

Cititul - o ultimă apărare a demnităţii umane...

"Poate că scrisul şi cititul de cărţi constituie una dintre ultimele apărări ale demnităţii umane care au mai rămas, fiindcă, în cele din urmă, ele ne reamintesc de ceea ce ne-a adus aminte Dumnezeu cândva, înainte ca şi El să se evapore în acest veac de umilire nemiloasă - şi anume că suntem mai mult decât noi înşine, că avem suflete.
Şi mai mult, mult mai mult decât atât..."
Richard Flanagan
"Cartea cu peşti a lui Gould. Un roman în doisprezece peşti"

luni, 2 iulie 2018

"Prinţesa Bari"

"Prinţesa Bari"
Autor: Hwang Sok-yong
Editura Polirom, Colecţia "Actual" - 2014

În romanul său, Hwang Sok-yong "ţese o poveste despre viaţa grea din Coreea de Nord a anilor '90, despre cum oamenii pot deveni fiare, despre supravieţuirea într-o lume chinuită de conflict.
Eroina... primeşte de la bunica ei, o femeie-şaman, numele Bari.
Bunica este cea care o pregăteşte pe micuţa Bari pentru calea lungă pe care o va străbate, învăţând-o cu ajutorul poveştilor că nimic nu e inutil, că răbdarea reprezintă cheia supravieţuirii.
Şi, deşi copila nu înţelege mare lucru, va descoperi în China, la Londra şi pe unde o mai poartă paşii, aievea şi în vis, înţelepciunea de a da timpului timp."

"Prinţesa Bari este un roman frumos despre dezrădăcinare, exil şi imigraţie..."
Page des Libraires

duminică, 24 iunie 2018

Noaptea Sânzâienelor


"Noaptea Sânzienelor, între cer şi pământ...
Iubite de Lună şi vânt, plutesc peste plaiuri
Alaiuri de zâne cântând.
Cunune-mpletesc... din razele Lunii,
Din florile-alese, proaspăt culese,
Din roua de seară... cunune-mpletite.
Soarele şi Luna... de-or purta cununa,
Fi-vor numai Una.
Apoi, în pădurea bătrână,
Zâne la fântână aşază pe ape
Iubiri arzătoare, din raze de floare.
În noaptea minunată, se-arată atunci, odată,
Din dragoste-ntrupat Stejarul fermecat...
Razele Lunii i-au despletit cununa
Şi zânele-i ţeasă din lumina-aleasă.
La rădăcina lui te-aştept, Zburător purtat de vise.
În miez de noapte, un sărut pe buze îţi voi pune.
În braţe să mă ţii, în ochii-ţi să mă pierd... până-n zori de zi
Şi zâne să ne cânte, pe aripi să ne poarte,
De mână să ne ţinem, iubind în miez de noapte,
În noaptea fermecată."
Folclor românesc

vineri, 8 iunie 2018

"Casele vieţilor noastre"

"Casele vieţilor noastre"
Prefaţă: Ioana Pârvulescu
Editura Humanitas - 2015

"Rari oamenii unei singure case, aşa cum sunt oamenii unei singure iubiri! Cei mai mulţi ne mutăm de multe ori de-a lungul vieţii şi, de la o singură casă luată cu noi prin lumea mare, ajungem, cu timpul, după toate peregrinările prin lumea mare, să purtăm înăuntrul nostru un adevărat orăşel plin de poveşti, aşa cum este şi cel ridicat de la sine în aceste pagini."
"Casele vieţilor noastre este aşadar un oraş pestriţ, cu stiluri arhitectonice diferite, cu străzi pline de animaţie şi case pline de viaţă. Iar dincolo de uşi se aud glasuri şi poveşti: aparţin în întregime caselor, fac parte din memoria lor afectivă.
Personajele principale, în acest loc care nu există pe nici o hartă, sunt casele, personajele episodice sunt oamenii din ele.
(...) Uneori casele supravieţuiesc, chiar dacă au fost dărâmate, chiar dacă au murit, la fel cum un om drag supravieţuieşte în cei care i-au fost apropiaţi. De obicei însă, casele sunt cele care rămân în picioare şi după moartea noastră, sunt cele care poartă amintirea vieţii, în timp ce oamenii trec dincolo de ele, ca apa."
"Sunt în această carte case triste şi case care privesc lucrurile cu umor, sunt case gălăgioase sau liniştite, sunt case fricoase, neastâmpărate sau bătrânicioase. Sunt case care au istorie şi, uneori, fac istoria. Sunt, adesea, case care au rezistat vremurilor şi care i-au ajutat pe oamenii din ele să reziste. Dar sunt şi case dragi care au fost despărţite cu forţa de cei care erau ai lor.
(...) Un lucru este sigur: casele vieţilor noastre nu sunt făcute numai din materiale de construcţie tradiţionale, cărămizi şi mortar, ţigle, beton, sticlă, lemn, ci, mai ales, din materiale fine şi neaşteptat de rezistente: amintiri, poveşti, mirosuri, zgomote, mici obiecte, nume, voci, mişcare."
Ioana Pârvulescu

"Orice întoarcere la o perioadă fericită a vieţii
e o manevră de a ţine timpul pe loc."
Gabriel Liiceanu

vineri, 1 iunie 2018

Copilăria...

"Copilăria este şuvoiul de apă care izvorăşte limpede şi curat din adâncurile fiinţei şi la care omenirea aleargă fără încetare să-şi potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumuseţe, de perfecţiune."
Francesco Orestano

marți, 15 mai 2018

Vă recomand cu drag... - "Dans la brume"

"Dans la brume" (trad. "Toxic")
Franţa, mai 2018

Mathieu şi Anna s-au separat, dar se întâlnesc deseori, pentru a avea grijă împreună de fiica lor, Sarah, care "locuieşte" într-o capsulă de sticlă, din cauza unei maladii ce o împiedică să trăiască asemeni oamenilor normali.
După un cutremur, însă, o ceaţă mortală invadează Parisul.
Părinţii o lase singură în apartament pe Sarah, în capsula ei, fiind nevoiţi să se retragă la un etaj superior al clădirii, în locuinţa unor bătrâni, pentru a putea supravieţui.
Numai că bateria conectată la capsula fetei nu va mai rezista multă vreme, din cauza lipsei curentului electric.
Haosul şi moartea au pus stăpânire pe Parisul cuprins de ceaţa toxică. În acest tragic decor, Mathieu şi Anna, disperaţi, încearcă să-şi ajute copila în lupta pentru viaţă.
Nu vreau să vă dezvălui finalul filmului, pentru a păstra suspansul.
Dar vă pot spune că este o producţie care efectiv te ţine cu sufletul la gură, venind ca o alternativă plăcută la filmele americane despre catastrofe.
Dacă ar fi să notez şi un punct slab... sfârşitul prea abrupt, după părerea mea. Un sfârşit care îţi lasă multe semne de întrebare. Sau... poate tocmai asta a fost ideea regizorului, poate va fi şi o continuare, cine ştie?...
Oricum, este un film care m-a surprins în mod plăcut şi pe care mi-aş dori să-l revăd.
Aşa că nu-l rataţi când apare la cinema, în oraşul vostru, ori când îl veţi găsi pe site-uri.
Trailer-ul îl puteţi urmări accesând:

luni, 14 mai 2018

Regele Carol I al României

"Regele Carol I al României"
Autor: Paul Lindenberg
Editura Humanitas - 2010

Prinţul Carol, fiu al principelui Karl Anton de Hohenzollern - Sigmaringen şi al soţiei sale, Josephine, s-a născut la 20 aprilie 1839, la Sigmaringen.
"A fost un copil gingaş... de un anumit calm", dar care "s-a bucurat totuşi de o sănătate robustă", "delicat la chip şi cu un fizic aproape ca de fată, cu păr închis la culoare şi uşor ondulat".
Fire independentă, "dublată de o anumită ambiţie", dornic mereu ca toate "să şi le datoreze lui însuşi şi nu unor privilegii de naştere", a fost numit, la 1 ianuarie 1857, locotenent secund în suita regimentului de artilerie de gardă.
"Om de principii ferme, de la care nu se abătea niciodată, prinţul era credincios faţă de sine însuşi şi credincios faţă de alţii, nelăsându-se niciodată cuprins de porniri pătimaşe, dar impunându-şi cu tărie voinţa atunci când era convins de dreptatea lui."
În 1866 a luat "cea mai importantă decizie a vieţii sale... ca urmare a propunerii de a-şi aşeza pe capul său tânăr coroana României".
"În acea perioadă critică şi plină de primejdii, la 3 mai, a ajuns la Bucureşti vestea îmbucurătoare că prinţul Carol de Hohenzollern vrea să dea curs apelului ce i s-a adresat şi să accepte coroana română."
"Călătoria prinţului şi a însoţitorilor săi spre România fusese dinainte discutată în mod scrupulos şi fuseseră luate în considerare toate rutele ce duceau într-acolo; fiecare dintre acestea comporta, bineînţeles, anumite riscuri."
La salutul rostit de preşedintele Camerei Deputaţilor, principele a răspuns:
"Prin voinţa liberă a naţiunii ales ca principe al României, mi-am părăsit fără ezitare patria şi familia pentru a da curs chemării poporului român, care-mi încredinţează destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, am devenit român. (...) Vă aduc o inimă credincioasă, gânduri cinstite, deschise, voinţă fermă de a face numai binele, un devotament nemărginit pentru noua mea patrie şi acel respect neclintit pentru lege şi drept, respect pe care l-am învăţat de la ai mei. (...) Începând cu această clipă suntem un trup şi-un suflet! Să credeţi în mine aşa cum eu cred în voi. Dumnezeu singur ştie ce-i rezervă patriei noastre viitorul. (...) Trăiască România!"
Situaţia României era dezolantă, iar Gustav Rasch spunea: "... Nicăieri nu am văzut sărăcia şi luxul risipitor atât de aproape".
Singurul ţel al lui Carol era să facă mare România şi fericit poporul ei.
Dimitrie Sturdza afirma: "Prin preluarea conducerii, Carol I a salvat România de la războiul civil şi a ajutat-o să nu cadă în prăpastia pe marginea căreia se afla aproape fără speranţă."
Treptat s-a produs o îmbunătăţire considerabilă a situaţiei interne, dar principele îi scria tatălui său că:
"În ciuda muncii neîntrerupte şi a încordării, singurătatea îmi apasă sufletul. Nu am pe nimeni de încredere căruia să-mi deschid inima."
El se gândea să-şi caute personal o logodnică, pentru că altcineva ar fi rezolvat această problemă "imperfect".
După mai mult de trei ani de zbateri, venise timpul revederii ţării natale şi a celor dragi, prilej cu care o cunoaşte pe prinţesa Elisabeta de Wied.
"Farmecul proaspăt al prinţesei, manierele ei pline de naturaleţe şi cordialitate, felul ei incitant de a sta de vorbă, şarmul ei învăluitor l-au cucerit de îndată pe principe, şi, înainte de a se termina mai lunga lor promenadă prin parc, el se hotărî ferm să-i ceară mâna şi, în caz că ea consimte, s-o conducă deci ca pe scumpa şi fidela sa tovarăşă de viaţă în ţara lui. Acest lucru îl comunică la întoarcerea la hotel însoţitorilor săi, care-l sfătuiră să se mai gândească, dar el nici nu vru să audă - fusese prea tare impresionat şi inima îşi cerea, bătând, drepturile ei. Zăbava îndelungă nu-i stătuse niciodată în caracter, şi cu atât mai puţin în acest caz în care simţurile îi spuneau clar că se află faţă-n faţă cu fericirea."
"Aşa cum în viaţa reală, principele Carol cu privirea lui pătrunzătoare a făcut totdeauna alegerea justă, inima lui a reuşit acum acelaşi lucru, căci poate nu au existat decât puţine făpturi omeneşti care, în ciuda unor deosebiri de caracter, să fi fost create în asemenea măsură una pentru cealaltă, cum au fost prinţesa Elisabeta şi logodnicul ei. Asemenea lui, ei îi repugna orice aroganţă şi orice prefăcătorie; ca şi pe el, pe ea o însufleţea avântul spre activitate creatoare, spre un scop demn de efort neobosit, şi percepea viaţa nu ca pe o joacă, ci ca pe terenul pentru mari misiuni încredinţate de către Providenţă. S-au întâlnit amândoi în profunda înclinaţie spre natură şi artă, în interesul sincer pentru toate căutările din domeniul ştiinţei şi al esteticii."
"În soţia lui, principele Carol şi-a găsit adevărata tovarăşă de viaţă; părerile şi înclinaţiile lor coincideau şi se completau; copilul de profundă sensibilitate, dar şi sprinten şi plin de fantezie al Renaniei, a adus soare şi culoare în existenţa până atunci liniştită, absorbită de muncă şi nu prea bogată în bucurii a principelui. Firea lui serioasă, calmă meditativă, putea acum să se destăinuiască numai credincioasei sale soţii care, din prima clipă, a îndrăgit ţara şi oamenii acesteia şi al cărei suflet receptiv, poetic, s-a umplut imediat de tot ce era nou în jurul ei, dar care nu şi-a uitat niciodată promisiunea dată socrului ei: "Pacea casei noastre va fi o stavilă puternică în calea tuturor furtunilor exterioare!"..."
Căsătoria a avut loc la Neuwied, apoi, "graţioasa fiică a Rinului, purtătoare a atâtor cântece, porni cu soţul ei în lunga călătorie spre noua ei patrie."
La Bucureşti, tunurile şi clopotele anunţă sosirea perechii princiare. "Trăsura nu putea înainta decât agale, mulţimea entuziastă străpunsese zidul soldaţilor şi se îmbulzea în jurul vehiculului, acoperindu-l cu flori."
Principesa început familiarizarea cu datinile şi obiceiurile noii sale patrii, vizita deseori aşezămintele de binefacere, se înconjura de copii şi era alături de soţul ei la acţiunile de stat importante.
"În viaţa lui de familie, principele Carol şi-a găsit cea mai deplină fericire, ţinând departe de soţia lui toate lucrurile neplăcute şi vorbindu-i cât mai puţin de dificultăţile situaţiei politice interne..."
La 8 septembrie 1870, perechii princiare i s-a născut o fetiţă, care a fost botezată Maria.
"Faptul că principele Carol găsea în viaţa sa de familie fericirea cea mai pură şi mai deplină, a fost în aceste zile şi săptămâni dificile singura rază de lumină. Tot mai întunecaţi deveneau norii care se adunau deasupra lui şi a ţării, şi din nou îl bătea gândul unei retrageri..."
1972, 1873, 1874 au fost ani în care evoluţia politicii interne a fost liniştită, numai că "... la venirea primăverii, cu parfum de flori şi tril de ciocârlii, li se răpi princiarilor părinţi lumina vieţii, şi astfel primiră cea mai îngrozitoare lovitură din partea unui destin necruţător. Mica prinţesă se îmbolnăvi chiar în duminica Paştelui."
A făcut una dintre cele mai grave forme de scarlatină, după ce a vizitat Azilul "Elena" şi, "la 9 aprilie, când să se crape de ziuă, drăgălaşul copil, care îndurase în tăcere şi resemnare toate chinurile bolii, adormi pentru totdeauna".
Carol scria:
"În cerul foarte mic al familiei noastre s-a rupt, ce-i drept, legătura cea mai intimă...
Nu există durere mai mare pe acest pământ decât să-ţi cobori în mormânt propriul copil. Numai credinţa, încrederea în Dumnezeu pot să te întărească în asemenea clipe, ca să faci faţă cu resemnare creştinească la o încercare aşa de dură. Adâncă este rana ce ni s-a făcut şi niciodată nu se va vindeca în întregime, căci omul toată viaţa lui îşi plânge copilul cu care şi-a înmormântat speranţele cele mai luminoase."
În suferinţa ei teribilă, Elisabeta a găsit alinare în poezie, scriind versuri de mare sensibilitate, care-i oglindeau stările sufleteşti schimbătoare, aducându-i mai târziu faima poetei cunoscute sub pseudonimul de "Carmen Sylva".
În 1876, "vrajba din viaţa politică se reaprinse în modul cel mai detestabil", iar 1877 a început sumbru şi nesigur; se simţea apropierea momentului în care se va lua o importantă decizie.
La 10/22 mai are loc proclamarea independenţei României, într-o atmosferă de sărbătoare şi bucurie şi, astfel, "primul mare ţel pe care şi-l propusese principele Carol când acceptase coroana României, era atins. Ţara devenise un stat autonom, iar el, principele unei entităţi independente, un popor întreg îl urma cu încredere neclintită."
După Războiul de Independenţă, a urmat un an 1878 care, deşi a adus "amarnice dezamăgiri", "s-a încheiat mulţumitor pentru România", a fost totuşi "unul victorios şi glorios pentru ţară ca şi pentru principe", "un conducător înţelept şi hotărât".
1880 "s-a încheiat în atmosferă de unitate în cuget şi simţiri", iar în anul 1881...
"Pentru a satisface o îndelung nutrită dorinţă a naţiunii, pentru a întări stabilitatea şi ordinea în ţară şi a da o garanţie în plus că în România monarhia trăieşte în aceleaşi condiţii ca şi în celelalte state ale Europei şi trebuie să inspire aceeaşi încredere, Camera Deputaţilor, în virtutea dreptului suveran al naţiunii, proclamă pe Alteţa Sa Regală principele Carol I rege al României."
Carol spunea:
"... Accept - nu pentru mine, ci pentru măreţia României - titlul de rege, sigur fiind că el nu va slăbi cu nimic legăturile care, prin tot ceea ce noi am obţinut împreună în luptă şi sacrificiu, m-au unit atât de strâns cu poporul meu. Fie ca primul rege al României să se bucure de acea iubire care pe ultimul principe l-a ajutat să treacă peste toate necazurile! Pentru mine, devotamentul acestui popor nobil, viteaz, căruia i-am dedicat întreaga mea fiinţă, valorează mai mult decât toată mărimea, decât toată strălucirea unei coroane!"
Proclamarea regatului a trezit un ecou entuziast în toată ţara, iar încoronarea a avut loc pe 10/22 mai, de ziua naţională.
Carol "şi-a impus dorinţa ca pentru el să se confecţioneze o coroană de oţel dintr-unul dintre tunurile capturate la Plevna, iar pentru regină să se comande la un bijutier bucureştean o coroană simplă de aur":
"De aceea accept cu mândrie această coroană - ea este făurită din metalul unui tun, care este stropit cu sângele eroilor noştri şi sfinţit de către biserică; eu o primesc ca pe un simbol al independenţei şi forţei României! Ea va fi un martor de preţ al unor timpuri grele şi glorioase pe care le-am străbătut în comun, ea le va aminti generaţiilor viitoare de eroismul străbunilor lor şi de unitatea care a domnit între principe şi popor.
Cea mai frumoasă coroană însă pentru regină ca şi pentru mine va fi şi va rămâne iubirea şi încrederea poporului căruia îi aparţine toată gândirea şi simţirea noastră..."
La 7 octombrie 1883 a avut loc inaugurarea castelului Peleş, pe o colină care domina Sinaia, iar în 1996 - inaugurarea bisericii de la Curtea de Argeş, căreia regele i s-a dedicat cu mare dragoste.
"De la acel memorabil 10/22 mai 1866, totul s-a schimbat, numai regele Carol a rămas acelaşi ca fire şi caracter, a rămas în permanenţă loial, un om nobil şi distins, pe care trebuie să-l iubeşti şi să-l stimezi, extrem de exigent cu sine însuşi, mărinimos în acţiunile sale, bun şi prietenos în relaţiile cu oamenii, foarte interesat de artă şi ştiinţă, stimând geniul acolo unde îl întâlneşte, dispreţuind orice meschinărie, suflet capabil de gratitudine şi compasiune, iertându-şi duşmanii şi preţuindu-şi prietenii, o natură în sine echilibrată şi viguros articulată, urmărind mereu şi mereu unicul său ţel: patria."
Cartea vieţii sale "conţine multe pagini cu experienţe triste şi trăiri amare, dar regele nu zăboveşte asupra lor când o răsfoieşte: "Viaţa noastră a fost totuşi foarte bogată şi foarte frumoasă!" i-a spus el reginei..."
"În ciuda multor piedici şi bariere puse în drumul pe care şi l-a ales şi pe care a păşit cu voinţă de fier, el nu s-a îndoit niciodată de poprul său, sincer şi profund a fost sunetul cuvintelor din ultimul mesaj al tronului:
"Privind în urmă spre drumul parcurs, ţin încă o dată să constat că, în lucrarea pe care i-am dedicat-o, poporul român mi-a stat alături cu neclintită credinţă şi dragoste atât în perioadele grele, cât şi în cele fericite, astfel încât în aceşti patruzeci de ani, legăturile dintre dinastia mea şi naţiunea română s-au statornicit ceas de ceas, pentru vecie."..."