vineri, 8 iunie 2018

"Casele vieţilor noastre"

"Casele vieţilor noastre"
Prefaţă: Ioana Pârvulescu
Editura Humanitas - 2015

"Rari oamenii unei singure case, aşa cum sunt oamenii unei singure iubiri! Cei mai mulţi ne mutăm de multe ori de-a lungul vieţii şi, de la o singură casă luată cu noi prin lumea mare, ajungem, cu timpul, după toate peregrinările prin lumea mare, să purtăm înăuntrul nostru un adevărat orăşel plin de poveşti, aşa cum este şi cel ridicat de la sine în aceste pagini."
"Casele vieţilor noastre este aşadar un oraş pestriţ, cu stiluri arhitectonice diferite, cu străzi pline de animaţie şi case pline de viaţă. Iar dincolo de uşi se aud glasuri şi poveşti: aparţin în întregime caselor, fac parte din memoria lor afectivă.
Personajele principale, în acest loc care nu există pe nici o hartă, sunt casele, personajele episodice sunt oamenii din ele.
(...) Uneori casele supravieţuiesc, chiar dacă au fost dărâmate, chiar dacă au murit, la fel cum un om drag supravieţuieşte în cei care i-au fost apropiaţi. De obicei însă, casele sunt cele care rămân în picioare şi după moartea noastră, sunt cele care poartă amintirea vieţii, în timp ce oamenii trec dincolo de ele, ca apa."
"Sunt în această carte case triste şi case care privesc lucrurile cu umor, sunt case gălăgioase sau liniştite, sunt case fricoase, neastâmpărate sau bătrânicioase. Sunt case care au istorie şi, uneori, fac istoria. Sunt, adesea, case care au rezistat vremurilor şi care i-au ajutat pe oamenii din ele să reziste. Dar sunt şi case dragi care au fost despărţite cu forţa de cei care erau ai lor.
(...) Un lucru este sigur: casele vieţilor noastre nu sunt făcute numai din materiale de construcţie tradiţionale, cărămizi şi mortar, ţigle, beton, sticlă, lemn, ci, mai ales, din materiale fine şi neaşteptat de rezistente: amintiri, poveşti, mirosuri, zgomote, mici obiecte, nume, voci, mişcare."
Ioana Pârvulescu

"Orice întoarcere la o perioadă fericită a vieţii
e o manevră de a ţine timpul pe loc."
Gabriel Liiceanu

vineri, 1 iunie 2018

Copilăria...

"Copilăria este şuvoiul de apă care izvorăşte limpede şi curat din adâncurile fiinţei şi la care omenirea aleargă fără încetare să-şi potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumuseţe, de perfecţiune."
Francesco Orestano

marți, 15 mai 2018

Vă recomand cu drag... - "Dans la brume"

"Dans la brume" (trad. "Toxic")
Franţa, mai 2018

Mathieu şi Anna s-au separat, dar se întâlnesc deseori, pentru a avea grijă împreună de fiica lor, Sarah, care "locuieşte" într-o capsulă de sticlă, din cauza unei maladii ce o împiedică să trăiască asemeni oamenilor normali.
După un cutremur, însă, o ceaţă mortală invadează Parisul.
Părinţii o lase singură în apartament pe Sarah, în capsula ei, fiind nevoiţi să se retragă la un etaj superior al clădirii, în locuinţa unor bătrâni, pentru a putea supravieţui.
Numai că bateria conectată la capsula fetei nu va mai rezista multă vreme, din cauza lipsei curentului electric.
Haosul şi moartea au pus stăpânire pe Parisul cuprins de ceaţa toxică. În acest tragic decor, Mathieu şi Anna, disperaţi, încearcă să-şi ajute copila în lupta pentru viaţă.
Nu vreau să vă dezvălui finalul filmului, pentru a păstra suspansul.
Dar vă pot spune că este o producţie care efectiv te ţine cu sufletul la gură, venind ca o alternativă plăcută la filmele americane despre catastrofe.
Dacă ar fi să notez şi un punct slab... sfârşitul prea abrupt, după părerea mea. Un sfârşit care îţi lasă multe semne de întrebare. Sau... poate tocmai asta a fost ideea regizorului, poate va fi şi o continuare, cine ştie?...
Oricum, este un film care m-a surprins în mod plăcut şi pe care mi-aş dori să-l revăd.
Aşa că nu-l rataţi când apare la cinema, în oraşul vostru, ori când îl veţi găsi pe site-uri.
Trailer-ul îl puteţi urmări accesând:

luni, 14 mai 2018

Regele Carol I al României

"Regele Carol I al României"
Autor: Paul Lindenberg
Editura Humanitas - 2010

Prinţul Carol, fiu al principelui Karl Anton de Hohenzollern - Sigmaringen şi al soţiei sale, Josephine, s-a născut la 20 aprilie 1839, la Sigmaringen.
"A fost un copil gingaş... de un anumit calm", dar care "s-a bucurat totuşi de o sănătate robustă", "delicat la chip şi cu un fizic aproape ca de fată, cu păr închis la culoare şi uşor ondulat".
Fire independentă, "dublată de o anumită ambiţie", dornic mereu ca toate "să şi le datoreze lui însuşi şi nu unor privilegii de naştere", a fost numit, la 1 ianuarie 1857, locotenent secund în suita regimentului de artilerie de gardă.
"Om de principii ferme, de la care nu se abătea niciodată, prinţul era credincios faţă de sine însuşi şi credincios faţă de alţii, nelăsându-se niciodată cuprins de porniri pătimaşe, dar impunându-şi cu tărie voinţa atunci când era convins de dreptatea lui."
În 1866 a luat "cea mai importantă decizie a vieţii sale... ca urmare a propunerii de a-şi aşeza pe capul său tânăr coroana României".
"În acea perioadă critică şi plină de primejdii, la 3 mai, a ajuns la Bucureşti vestea îmbucurătoare că prinţul Carol de Hohenzollern vrea să dea curs apelului ce i s-a adresat şi să accepte coroana română."
"Călătoria prinţului şi a însoţitorilor săi spre România fusese dinainte discutată în mod scrupulos şi fuseseră luate în considerare toate rutele ce duceau într-acolo; fiecare dintre acestea comporta, bineînţeles, anumite riscuri."
La salutul rostit de preşedintele Camerei Deputaţilor, principele a răspuns:
"Prin voinţa liberă a naţiunii ales ca principe al României, mi-am părăsit fără ezitare patria şi familia pentru a da curs chemării poporului român, care-mi încredinţează destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, am devenit român. (...) Vă aduc o inimă credincioasă, gânduri cinstite, deschise, voinţă fermă de a face numai binele, un devotament nemărginit pentru noua mea patrie şi acel respect neclintit pentru lege şi drept, respect pe care l-am învăţat de la ai mei. (...) Începând cu această clipă suntem un trup şi-un suflet! Să credeţi în mine aşa cum eu cred în voi. Dumnezeu singur ştie ce-i rezervă patriei noastre viitorul. (...) Trăiască România!"
Situaţia României era dezolantă, iar Gustav Rasch spunea: "... Nicăieri nu am văzut sărăcia şi luxul risipitor atât de aproape".
Singurul ţel al lui Carol era să facă mare România şi fericit poporul ei.
Dimitrie Sturdza afirma: "Prin preluarea conducerii, Carol I a salvat România de la războiul civil şi a ajutat-o să nu cadă în prăpastia pe marginea căreia se afla aproape fără speranţă."
Treptat s-a produs o îmbunătăţire considerabilă a situaţiei interne, dar principele îi scria tatălui său că:
"În ciuda muncii neîntrerupte şi a încordării, singurătatea îmi apasă sufletul. Nu am pe nimeni de încredere căruia să-mi deschid inima."
El se gândea să-şi caute personal o logodnică, pentru că altcineva ar fi rezolvat această problemă "imperfect".
După mai mult de trei ani de zbateri, venise timpul revederii ţării natale şi a celor dragi, prilej cu care o cunoaşte pe prinţesa Elisabeta de Wied.
"Farmecul proaspăt al prinţesei, manierele ei pline de naturaleţe şi cordialitate, felul ei incitant de a sta de vorbă, şarmul ei învăluitor l-au cucerit de îndată pe principe, şi, înainte de a se termina mai lunga lor promenadă prin parc, el se hotărî ferm să-i ceară mâna şi, în caz că ea consimte, s-o conducă deci ca pe scumpa şi fidela sa tovarăşă de viaţă în ţara lui. Acest lucru îl comunică la întoarcerea la hotel însoţitorilor săi, care-l sfătuiră să se mai gândească, dar el nici nu vru să audă - fusese prea tare impresionat şi inima îşi cerea, bătând, drepturile ei. Zăbava îndelungă nu-i stătuse niciodată în caracter, şi cu atât mai puţin în acest caz în care simţurile îi spuneau clar că se află faţă-n faţă cu fericirea."
"Aşa cum în viaţa reală, principele Carol cu privirea lui pătrunzătoare a făcut totdeauna alegerea justă, inima lui a reuşit acum acelaşi lucru, căci poate nu au existat decât puţine făpturi omeneşti care, în ciuda unor deosebiri de caracter, să fi fost create în asemenea măsură una pentru cealaltă, cum au fost prinţesa Elisabeta şi logodnicul ei. Asemenea lui, ei îi repugna orice aroganţă şi orice prefăcătorie; ca şi pe el, pe ea o însufleţea avântul spre activitate creatoare, spre un scop demn de efort neobosit, şi percepea viaţa nu ca pe o joacă, ci ca pe terenul pentru mari misiuni încredinţate de către Providenţă. S-au întâlnit amândoi în profunda înclinaţie spre natură şi artă, în interesul sincer pentru toate căutările din domeniul ştiinţei şi al esteticii."
"În soţia lui, principele Carol şi-a găsit adevărata tovarăşă de viaţă; părerile şi înclinaţiile lor coincideau şi se completau; copilul de profundă sensibilitate, dar şi sprinten şi plin de fantezie al Renaniei, a adus soare şi culoare în existenţa până atunci liniştită, absorbită de muncă şi nu prea bogată în bucurii a principelui. Firea lui serioasă, calmă meditativă, putea acum să se destăinuiască numai credincioasei sale soţii care, din prima clipă, a îndrăgit ţara şi oamenii acesteia şi al cărei suflet receptiv, poetic, s-a umplut imediat de tot ce era nou în jurul ei, dar care nu şi-a uitat niciodată promisiunea dată socrului ei: "Pacea casei noastre va fi o stavilă puternică în calea tuturor furtunilor exterioare!"..."
Căsătoria a avut loc la Neuwied, apoi, "graţioasa fiică a Rinului, purtătoare a atâtor cântece, porni cu soţul ei în lunga călătorie spre noua ei patrie."
La Bucureşti, tunurile şi clopotele anunţă sosirea perechii princiare. "Trăsura nu putea înainta decât agale, mulţimea entuziastă străpunsese zidul soldaţilor şi se îmbulzea în jurul vehiculului, acoperindu-l cu flori."
Principesa început familiarizarea cu datinile şi obiceiurile noii sale patrii, vizita deseori aşezămintele de binefacere, se înconjura de copii şi era alături de soţul ei la acţiunile de stat importante.
"În viaţa lui de familie, principele Carol şi-a găsit cea mai deplină fericire, ţinând departe de soţia lui toate lucrurile neplăcute şi vorbindu-i cât mai puţin de dificultăţile situaţiei politice interne..."
La 8 septembrie 1870, perechii princiare i s-a născut o fetiţă, care a fost botezată Maria.
"Faptul că principele Carol găsea în viaţa sa de familie fericirea cea mai pură şi mai deplină, a fost în aceste zile şi săptămâni dificile singura rază de lumină. Tot mai întunecaţi deveneau norii care se adunau deasupra lui şi a ţării, şi din nou îl bătea gândul unei retrageri..."
1972, 1873, 1874 au fost ani în care evoluţia politicii interne a fost liniştită, numai că "... la venirea primăverii, cu parfum de flori şi tril de ciocârlii, li se răpi princiarilor părinţi lumina vieţii, şi astfel primiră cea mai îngrozitoare lovitură din partea unui destin necruţător. Mica prinţesă se îmbolnăvi chiar în duminica Paştelui."
A făcut una dintre cele mai grave forme de scarlatină, după ce a vizitat Azilul "Elena" şi, "la 9 aprilie, când să se crape de ziuă, drăgălaşul copil, care îndurase în tăcere şi resemnare toate chinurile bolii, adormi pentru totdeauna".
Carol scria:
"În cerul foarte mic al familiei noastre s-a rupt, ce-i drept, legătura cea mai intimă...
Nu există durere mai mare pe acest pământ decât să-ţi cobori în mormânt propriul copil. Numai credinţa, încrederea în Dumnezeu pot să te întărească în asemenea clipe, ca să faci faţă cu resemnare creştinească la o încercare aşa de dură. Adâncă este rana ce ni s-a făcut şi niciodată nu se va vindeca în întregime, căci omul toată viaţa lui îşi plânge copilul cu care şi-a înmormântat speranţele cele mai luminoase."
În suferinţa ei teribilă, Elisabeta a găsit alinare în poezie, scriind versuri de mare sensibilitate, care-i oglindeau stările sufleteşti schimbătoare, aducându-i mai târziu faima poetei cunoscute sub pseudonimul de "Carmen Sylva".
În 1876, "vrajba din viaţa politică se reaprinse în modul cel mai detestabil", iar 1877 a început sumbru şi nesigur; se simţea apropierea momentului în care se va lua o importantă decizie.
La 10/22 mai are loc proclamarea independenţei României, într-o atmosferă de sărbătoare şi bucurie şi, astfel, "primul mare ţel pe care şi-l propusese principele Carol când acceptase coroana României, era atins. Ţara devenise un stat autonom, iar el, principele unei entităţi independente, un popor întreg îl urma cu încredere neclintită."
După Războiul de Independenţă, a urmat un an 1878 care, deşi a adus "amarnice dezamăgiri", "s-a încheiat mulţumitor pentru România", a fost totuşi "unul victorios şi glorios pentru ţară ca şi pentru principe", "un conducător înţelept şi hotărât".
1880 "s-a încheiat în atmosferă de unitate în cuget şi simţiri", iar în anul 1881...
"Pentru a satisface o îndelung nutrită dorinţă a naţiunii, pentru a întări stabilitatea şi ordinea în ţară şi a da o garanţie în plus că în România monarhia trăieşte în aceleaşi condiţii ca şi în celelalte state ale Europei şi trebuie să inspire aceeaşi încredere, Camera Deputaţilor, în virtutea dreptului suveran al naţiunii, proclamă pe Alteţa Sa Regală principele Carol I rege al României."
Carol spunea:
"... Accept - nu pentru mine, ci pentru măreţia României - titlul de rege, sigur fiind că el nu va slăbi cu nimic legăturile care, prin tot ceea ce noi am obţinut împreună în luptă şi sacrificiu, m-au unit atât de strâns cu poporul meu. Fie ca primul rege al României să se bucure de acea iubire care pe ultimul principe l-a ajutat să treacă peste toate necazurile! Pentru mine, devotamentul acestui popor nobil, viteaz, căruia i-am dedicat întreaga mea fiinţă, valorează mai mult decât toată mărimea, decât toată strălucirea unei coroane!"
Proclamarea regatului a trezit un ecou entuziast în toată ţara, iar încoronarea a avut loc pe 10/22 mai, de ziua naţională.
Carol "şi-a impus dorinţa ca pentru el să se confecţioneze o coroană de oţel dintr-unul dintre tunurile capturate la Plevna, iar pentru regină să se comande la un bijutier bucureştean o coroană simplă de aur":
"De aceea accept cu mândrie această coroană - ea este făurită din metalul unui tun, care este stropit cu sângele eroilor noştri şi sfinţit de către biserică; eu o primesc ca pe un simbol al independenţei şi forţei României! Ea va fi un martor de preţ al unor timpuri grele şi glorioase pe care le-am străbătut în comun, ea le va aminti generaţiilor viitoare de eroismul străbunilor lor şi de unitatea care a domnit între principe şi popor.
Cea mai frumoasă coroană însă pentru regină ca şi pentru mine va fi şi va rămâne iubirea şi încrederea poporului căruia îi aparţine toată gândirea şi simţirea noastră..."
La 7 octombrie 1883 a avut loc inaugurarea castelului Peleş, pe o colină care domina Sinaia, iar în 1996 - inaugurarea bisericii de la Curtea de Argeş, căreia regele i s-a dedicat cu mare dragoste.
"De la acel memorabil 10/22 mai 1866, totul s-a schimbat, numai regele Carol a rămas acelaşi ca fire şi caracter, a rămas în permanenţă loial, un om nobil şi distins, pe care trebuie să-l iubeşti şi să-l stimezi, extrem de exigent cu sine însuşi, mărinimos în acţiunile sale, bun şi prietenos în relaţiile cu oamenii, foarte interesat de artă şi ştiinţă, stimând geniul acolo unde îl întâlneşte, dispreţuind orice meschinărie, suflet capabil de gratitudine şi compasiune, iertându-şi duşmanii şi preţuindu-şi prietenii, o natură în sine echilibrată şi viguros articulată, urmărind mereu şi mereu unicul său ţel: patria."
Cartea vieţii sale "conţine multe pagini cu experienţe triste şi trăiri amare, dar regele nu zăboveşte asupra lor când o răsfoieşte: "Viaţa noastră a fost totuşi foarte bogată şi foarte frumoasă!" i-a spus el reginei..."
"În ciuda multor piedici şi bariere puse în drumul pe care şi l-a ales şi pe care a păşit cu voinţă de fier, el nu s-a îndoit niciodată de poprul său, sincer şi profund a fost sunetul cuvintelor din ultimul mesaj al tronului:
"Privind în urmă spre drumul parcurs, ţin încă o dată să constat că, în lucrarea pe care i-am dedicat-o, poporul român mi-a stat alături cu neclintită credinţă şi dragoste atât în perioadele grele, cât şi în cele fericite, astfel încât în aceşti patruzeci de ani, legăturile dintre dinastia mea şi naţiunea română s-au statornicit ceas de ceas, pentru vecie."..."

vineri, 27 aprilie 2018

"În valea cu parfum de flori şi zumzet de albine"

Când am citit prima dată titlul, mi-a plăcut cum sună şi-mi inspira deja câteva imagini minunate în mintea mea, chiar dacă mi s-a părut ciudat de lung şi parcă nu prea la locul lui pentru o piesă de teatru.
Dar mi-a stârnit curiozitatea şi am ales să merg să văd spectacolul realizat de Teatrul de pe Lipscani, mai ales că Horaţiu Mălăele semnează regia şi este prezent în distribuţie.
"În valea cu parfum de flori şi zumzet de albine"
este o comedie cu adevărat spumoasă, realizată după textul scris de Sean O'Casey - "S-a sfârşit cum a-nceput", şi marchează debutul în teatru al lui Bogdan Mălăele (fiul îndrăgitului actor).
Despre subiectul piesei... păi nu e foarte complicat, dar atrage publicul şi stârneşte hohote de râs, descreţind cu adevărat frunţile. Tratează, în principal, trei mari teme: împărţirea obligaţiilor casnice, relaţia dintre soţi şi relaţia dintre copii şi părinţi.
Pepino şi Lisa trăiesc în mediul rural şi, deşi formează un cuplu fericit, la un moment dat decid să schimbe ceva în viaţa lor. Plictisit de rutină (de altfel el este leneşul etern, dar care-şi critică mereu partenera pentru superficialitatea cu care s-ar achita de atribuţiile cotidiene) şi de veşnic cicălitoarea nevastă, Pepino hotărăşte ca ei să inverseze rolurile, fiecare preluând atribuţiile zilnice ale celuilalt: ea merge la cosit, el rămâne cu treburile casnice.
Este momentul în care apare tatăl - Roberto, un miop foarte neîndemânatic şi beţiv pe deasupra. Închipuiţi-vă cam ce poate rezulta într-o casă, unde astfel de bărbaţi incompetenţi se ocupă de gospodărie... Ajung să dărâme totul pe acolo, farfuriile ajung cioburi, se strică dulapurile, cade mobila, explodează becurile.
Tresari la bufnituri care se aud când nici nu te aştepţi, întreaga recuzită este distrusă în diferite feluri dintre cele mai ingenioase.
Nici nu mai ştii ce să crezi: e Rai, e Iad?
Nici nu mai ai timp să respiri, aşa de mult se râde la această piesă intensă şi extrem de bine pusă în scenă, pe care v-o recomand din suflet, când se mai joacă pe undeva.






Distribuţie: Horaţiu Mălăele, Meda Victor, Bogdan Mălăele

miercuri, 18 aprilie 2018

"Cartea cu Bunici"

"Cartea cu Bunici"
Coord. Marius Chivu
Editura Humanitas - 2008

"Crescut fiind de bunici şi copilărind apoi zeci de vacanţe la ţară, am fost tare uimit să întâlnesc oameni pentru care bunicii nu înseamnă nimic.
Asociaţi ideii de poveste, copilăria fără bunici mi se pare cel mai trist lucru cu putinţă.
(...) Ideea acestei cărţi a venit, aşadar, de la sine şi, iată, în trei ani s-au adunat aproape o sută de texte în care există bunici la discreţie.
Le mulţumesc tuturor celor care au onorat această carte cu nepreţuitele lor amintiri."
Marius Chivu

Printre altele, în cele peste 500 de pagini ale cărţii, puteţi parcurge amintirile despre bunicii lor, povestite de către:
Anamaria Beligan, Ana Blandiana, Alexandru Călinescu, Adrian Cioroianu, Denisa Comănescu, Radu Cosaşu, Dana Deac, Filip Florian, Nora Iuga, Lucian Mîndruţă, Ioan T. Morar, Radu Naum, Tudor Octavian, Radu Paraschivescu, Andrei Pleşu, Lucian Dan Teodorovici etc.

Citate din carte:

"În mod normal, fiecărui copil ar trebui să-i fie înmânat de la început careul magic de aşi. Adică de bunici. Nu toţi îl au. În jocul copilăriei, unii au parte doar de trei aşi - de trei bunici, alţii doar de doi, de unul sau, fără să fie vinovaţi cu nimic, de nici unul.
(...) Cu timpul, aşii noştri bătrâni încep să se împuţineze, rămân trei, doi, o pereche, iar fiecare bunic pierdut e o nenorocire. Tu creşti, iar ei se împuţinează la trup, apoi la număr şi rămâi fără nici unul.
De obicei atunci eşti deja om matur şi - deşi e normal, nu ştiu dacă e bine.
Preţul e prea mare, iar moartea e inclusă în el."
Radu Pavel Gheo, scriitor şi jurnalist

"Probabil că bunicii fac parte din istoria noastră personală. Ei sunt... aluatul nostru de oameni. Bunicii au tristul destin de a fi uitaţi, pentru că ei se întâmplă la vârsta când suntem orice, numai fiinţe culturale nu. Adică la vârsta la care nu suntem în stare să îi scriem, să îi descriem, să îi contemplăm. Apoi ei mor, noi ne uităm copilăria ca să devenim adulţi întregi şi bunicii se prezintă într-o poză, ca o curiozitate biografică.
(...) Trebuie să fii ludic de la vârsta primelor treziri ca să le poţi înţelege bătrâneţea, una dintre cele mai fascinante experienţe omeneşti, dacă ai ochi de văzut şi urechi de auzit. Trebuie să te educi să-i asculţi, să ai răbdare, să ai curiozitatea demnă de vârsta lor.
(...) Bunica Maria... Mica ei rutină o ţine în viaţă. Inactivitatea nu există. Paradoxal, deşi cea mai fragilă dintre bunici, e cea mai longevivă. A fost mai puternică decât au crezut-o toţi la moartea bunicului..."
Iuliana Alexa, jurnalistă

"Există tentaţia de a spune că e o performanţă să fii trecut de 40 de ani şi să ai bunici aievea, vii şi la fel de afectuoşi cu tine ca în vremea primei copilării.
(...) Sunt, însă, şi lucruri pe care, deşi ajunşi la vârste venerabile, bunicii nu le înţeleg. Bunica nu pricepe de ce nepoţii trec atât de rar s-o vadă."
Alin Buzărin, jurnalist sportiv

"De ce bunicii suportă cu atâta stoicism, chiar seninătate, dacă nu de-a dreptul bucurie, chinurile la care îi supun nepoţii?... De ce bunicii le îngăduie nepoţilor ceea ce alţi adulţi, şi-n primul rând părinţii, n-ar admite în nici un chip? De ce îi răsfaţă până la răzgâiere?
(...) Înţelesesem. Durerile pricinuite de nepoţi sunt ultimele mari puseuri de vitalitate în apropierea morţii. Sunt ecouri alte vieţii trecute în cea viitoare."
Florin Dumitrescu, publicitar

"Nimic altceva nu mi-a mai rămas de la ele, în afară de chipurile fără zâmbet din fotografii, mai mult paradă de costume de epocă, şi epitetul identic "biata mama", pe care li-l acordau unchii şi mătuşile, cândva rămaşi orfani."
Gabriela Adameşteanu, scriitoare

"Dacă lucrurile mergeau rău, ridica din umeri şi zâmbea. Noi să fim sănătoşi, zicea şi-ţi mai spunea că atâta vreme cât te trezeşti dimineaţa şi vezi cerul, nimic nu e pierdut. Din contră, totul este pe cale să reînceapă."
Stela Giurgeanu, jurnalistă

"Tot ce purtăm cu noi prin negura vremurilor, legat de imaginea luminoasă a bunicilor - imagine care se suprapune, vom descoperi curând, cu bucuroasă şi încântată uimire, peste cea din primele lecturi - se asociază cu o lume percepută mai ales senzorial, o lume a miresmelor şi a parfumurilor de tot felul, a aromelor şi a mirosurilor impregnate, pentru totdeauna, în epiderma lăuntrului nostru,"
Ruxandra Mihăilă, corector

"Undeva, acolo, amintirea bunicilor - fie că mai sunt sau nu în viaţă - ne păzeşte ca un înger bun şi de ce înaintăm în vârstă înţelegem mai bine câtă nevoie avem de îngeri buni.
(...) Stând acolo, lângă sicriul aşezat în capela cimitirului... am trecut un fel de prag. Am început să înţeleg că trebuie să învăţ să trăiesc nu numai cu această absenţă, dar şi cu viitoarele absenţe, ale celorlalţi, bunici şi părinţi, că va trebui să găsesc o cale de a înainta singură prin vârtejul numit viaţă, având din ce în ce mai puţine puncte de sprijin.
Dacă noi suntem împrăştiaţi prin lume, alergând în fiecare zi după glorie, bani sau cine ştie ce alte himere, bunicii noştri ne aşteaptă undeva, fie într-un sat uitat de lume, fie într-un orăşel nu prea îndepărtat, dar unde ajungem tot mai rar, fie pur şi simplu în amintire, răbdători şi înţelepţi, fiindcă vremea când ei au trăit toate astea a trecut de mult."
Cristina Modreanu, jurnalistă

joi, 12 aprilie 2018

Noapte cu Lumină în suflet...


"Cu două degete muiate în apă,
poţi să stingi o lumânare.
Închizând pleoapele,

poţi stinge o rază de soare.
Dar noapte nu se face.

Căci noapte nici nu poate fi.
Nici noaptea pământului, noaptea cea mare, nu e noapte, ci doar o umbră într-un univers de lumină."

Lucian Blaga

luni, 2 aprilie 2018

Mai 2018 - Turneu "Tu eşti primăvara mea!"

Paul Surugiu - Fuego:
"Vă aşteptăm cu drag!"

"Se pare că ce este bun, trebuie continuat.
La cererea publicului, realizez şi partea a doua a super turneului
"TU EŞTI PRIMĂVARA MEA!",
omagiul adus de mine, împreună cu Stela Enache şi Marina Florea, muzicii uşoare româneşti de ieri până azi.
Aşa se face că, în aşteptarea verii, ducem frumoasele şlagăre ale românilor prin ţară, unde vă aşteptăm cu drag.
Biletele se găsesc, începând de mâine, la casele de bilete ale sălilor de spectacole, precum şi online, pe Startickets sau BLT.RO, în dreptul oraşelor în care este indicat acest lucru.
Mai jos aveţi lista locaţiilor în care vom ajunge, urmând să mai anunţăm pe parcurs alte modificări.
Telefon pentru informaţii: 0746774204."
Paul Surugiu - Fuego
1 aprilie 2018

- 13 mai, ora 19.00 - Botoşani, Casa Sindicatelor;
- 14 mai, ora 19.00 - Suceava, Casa Sindicatelor;
- 15 mai, ora 19.00 - Gura Humorului, Centrul Cultural;
- 16 mai, ora 19.00 - Fălticeni, Centrul Cultural;
- 17 mai, ora 19.00 - Buhuşi, Centrul Cultural;
- 18 mai, ora 19.00 - Piatra Neamţ, Cinema Dacia;
- 19 mai, ora 18.00 - Galaţi, Teatrul Muzical "Nae Leonard",
Grădina de vară;
- 27 mai, ora 16.00 - Târgu Jiu, Cinema "Sergiu Nicolaescu
(bilete şi pe Startickets);
- 27 mai, ora 20.00 - Craiova, Filarmonica "Oltenia"
(bilete şi pe Startickets);
- 28 mai, ora 17.00 - Lugoj, Casa de Cultură a Sindicatelor
(bilete şi pe Startickets);
- 28 mai, ora 20.00 - Timişoara, Opera Naţională
(bilete şi pe Startickets);
- 29 mai, ora 17.00 - Beiuş, Casa de Cultură
(bilete şi pe Startickets);
- 29 mai, ora 20.00 - Oradea, Casa de Cultură a Sindicatelor
(bilete şi pe Startickets şi blt.ro);
- 30 mai, ora 17.00 - Carei, Teatrul Municipal
(bilete şi pe Startickets);
- 30 mai, ora 20.00 - Satu Mare, Casa de Cultură a Sindicatelor
(bilete şi pe Startickets);
- 31 mai, ora 20.00 - Baia Mare, Casa de Cultură a Sindicatelor
(bilete şi pe Startickets).

Sursa: Fuego's Blog

joi, 29 martie 2018

"Să fim fericiţi că mai există..."

"A fost pentru mine tot timpul un model.
Modest, bine-crescut, cu mult bun-simţ. Nu i-am găsit niciodată vreun cusur tocmai pentru că îl iubesc aşa de tare."
Aurel Rebengiuc, frate

"Era un copil minunat, vesel, extrem de bine-crescut, foarte serios."
Aura Buzescu, profesor

"Este un actor complex, care urmăreşte ţinte foarte înalte şi se mişcă pe un teritoriu vast... Este, cu adevărat, un alergător de cursă lungă."
Sorana Coroamă-Stanca, regizor

"Visător, expansiv şi retras în acelaşi timp, sobru şi ludic..."
Liviu Ciulei, regizor

"Pentru cei care nu-l cunosc, el este total imprevizibil.
Aşa este în viaţă, aşa e şi pe scenă."
Valeriu Moisescu, regizor

"Are caracter şi reprezintă un etalon al eticii profesionale... Este un om în faţa căruia îmi scot pălăria. El este un om care merită respectul nostru, al tuturor."
Stere Gulea, regizor

"A demonstrat spectatorilor şi oamenilor de teatru şi film că este un actor complex, cu mare capacitate de compoziţie, un actor subtil, capabil să să intuiască şi să înţeleagă în acelaşi timp faţetele cele mai ascunse ale personajelor interpretate...
Există actori a căror personalitate magică este de netăgăduit. Victor Rebengiuc este, cu siguranţă, unul dintre aceştia."
Dan Piţa, regizor

"Ce mi-a plăcut aproape mereu la Rebengiuc e un fel de naivitate pe care o poartă în el, indiferent dacă joacă un tip bun sau unul rău, degajând o umanitate caldă atunci când e bine îndrumat."
Andrei Şerban, regizor

"Îl admir în primul rând pentru inocenţa lui. De altfel, rolurile cele mai mari din cariera lui au fost roluri de inocent... Este vulnerabil şi influenţabil, dar recunoaşte când greşeşte, un alt motiv pentru care îl respect."
Cătălina Buzoianu, regizor

"Un om foarte frumos sufleteşte, un om care are legături adevărate, simple, directe şi nesofisticate cu lucruri extrem de profunde."
Alexandru Dabija, regizor

"Toate cuvintele nu mi-ar ajunge să vorbesc despre acest om minunat...
Să fim fericiţi că există, că-l mai putem vedea jucând."
Marius Manole, actor

"Să vorbeşti despre Victor Rebengiuc actorul e ca şi cum te-ai apuca să explici o pictură sau o simfonie. Să povesteşti despre Victor Rebengiuc omul, asta este o ispită teribilă, însă cred că ţi-ar trebui o viaţă... poate două...
Îl iubesc pe Victor Rebengiuc. Pentru inima lui mare, pentru faptul că nu oboseşte să fie atent şi pentru încrederea pe care ştie s-o semene în jurul lui."
Theodora Herghelegiu, regizor

"Este o adevărată forţă a naturii... Rebengiuc nu păcăleşte niciodată.
Nici pe scenă, nici în afara ei. E direct şi uneori chiar dur, dar întotdeauna cinstit cu el însuşi."
Felix Alexa, regizor

"Am venit cu încă câţiva colegi în '90, într-o ţară străină. Victor Rebengiuc ne-a întâmpinat la gară. Noi, o mână de basarabeni, studenţi la teatru. Nu-l cunoşteam. Şi iată că noul rector ne aştepta pe noi la gară! Nu ne venea să credem! Câţi alţi rectori ar mai fi făcut un asemenea gest?... N-am să uit niciodată primirea lui călduroasă când am coborât din tren... Am descoperit că nu este numai un OM mare, cu un suflet minunat, ci şi un artist extraordinar."
Tania Popa, actriţă

"După ce-l vezi pe Victor Rebengiuc şi joci cu el, cu teatrul nu mai e de joacă..."
Antoaneta Zaharia, actriţă

"Stai de vorbă cu el şi descoperi un om normal, care poate să facă un şniţel sau să-ţi dea o reţetă de ciorbă, care are problemele unui om absolut obişnuit, care trăieşte ca toţi ceilalţi şi are aceleaşi bucurii şi tristeţi. Te cucereşte prin plăcerea enormă cu care vine de fiecare dată la teatru."
Şerban Pavlu, actor

"Pentru mine, Victor Rebengiuc este Omul şi Actorul la superlativ."
Daniela Nane, actriţă

"Pe Victor îl admir, îl respect şi îl iubesc din toată inima, pentru cinstea şi candoarea lui nealterate, ca om, şi pentru intransigenţa lui ca actor..."
Olga Tudorache, actriţă

"Existenţa unui actor este sublimă, unică şi irepetabilă, chiar dacă uitarea îşi aşterne blând colbul, odată cu ieşirea sa din scenă."
Irina Petrescu, actriţă

"Ce m-a fascinat întotdeauna la Victor Rebengiuc a fost onestitatea lui nemaipomenită, felul în care, ca nimeni altul, spune lucrurilor pe nume."
Valeria Seciu, actriţă

"De fiecare dată când îl văd în vreun spectacol, îmi produce o emoţie violentă: forţă uriaşă, energie, stăpânire de sine, intuiţie ascuţită, exprimarea clară a textului... Pentru mine, întâlnirea cu Victor Rebengiuc a fost, deopotrivă, un privilegiu şi o fundamentală experienţă artistică şi umană."
Coca Bloos, actriţă

"Emană forţă, o vitalitate de nestăvilit, o armonie extraordinară cu el însuşi... E un artist prea mare ca să încapă în cuvinte."
Maia Morgenstern, actriţă

"... E un maestru, o forţă a naturii, o personalitate...
Pe Victor Rebengiuc nu poţi decât să-l iubeşti.
Nu voi uita niciodată cum Nea Victor a plâns la despărţirea de tata."
Oana Pellea, actriţă

"Victor Rebengiuc este unic...
E un actor care nu-şi permite niciodată să joace la întâmplare."
Ion Caramitru, actor

"Să joci cam o sută de roluri şi să fii de fiecare dată autentic nu-i lucru uşor. Şi mai e ceva care te fascinează la el: e nemaipomenit de normal, de firesc."
Marcel Iureş, actor

"Victor Rebengiuc are o forţă şi o energie extraordinare. O vitalitate fabuloasă. Înţelepciune. Maturitate. Încredere în propria artă.... Onest până la Dumnezeu. Vertical. Evident, mândru. Orgolios, ca orice mare artist. Are ceva magic în personalitate... În haosul bezmetic în care trăim acum, cel puţin în lumea artei, ştim sigur că avem un reper fix, care nu cade niciodată din loc şi căruia nu-i scade niciodată valoarea - domnul Victor Rebengiuc."
Adrian Pintea, actor

"Ne-am obişnuit să judecăm oamenii după aparenţe. După chipul lor. După gesturile lor. Domnul Rebengiuc pare, la prima impresie, un om dur. La asta contribuie, mai mult ca sigur, şi figura dăltuită şi vocea lui dramatică - uneori aspră, şi modul lui de adresare direct - uneori abrupt.
Un contrast şi o duritate care ascund o mare fragilitate, pe care doar cei care îl cunosc şi îl iubesc ajung s-o descopere."
Victor Ioan Frunză, regizor

"Este un pilon al teatrului românesc, un reprezentant de seamă al artei teatrale şi a tot ceea ce înseamnă spectacol, prietenie, muncă, efort şi credinţă."
Şerban Ionescu, actor

"Este receptiv, vioi, ascuţit, sociabil, neobişnuit, extraordinar... Este integru şi neiertător. Pe scândură este magnific... Este un actor uriaş şi un om de o verticalitate şi o francheţe rar întâlnite."
Valentin Uritescu, actor

"... Indiferent dacă sunt doi, zece sau o mie de spectatori în sală, credinţa noastră faţă de public trebuie să fie aceeaşi.
Am învăţat acest lucru de la domnia sa."
Dan Aştilean, actor

"Într-o lume artistică marcată din ce în ce mai mult de urât, Victor Rebengiuc este legitimaţia noastră către FRUMOS."
Dan Puric, actor

"Victor Rebengiuc face parte dintre aceşti foarte mari actori care au primit de la Dumnezeu darul de a fi perfecţi în toate vârstele lor şi care au ştiut să găsească în ei forţa de a susţine cu strălucire acest dificil har."
Horia Roman Patapievici, eseist

"Când l-am cunoscut, ştiam din diferite poveşti de verticalitatea lui Rebengiuc. O calitate aşa de importantă pentru un artist!... Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ au ştiut să rămână împreună. Sunt nişte oameni norocoşi, pentru că au ştiut să se preţuiască unul pe celălalt şi să se înconjoare de oameni frumoşi."
Marina Constantinescu, critic de teatru

"E foarte dificil de făcut portretul unui om... Cred că am rămas împreună cu Victor de atâta vreme pentru că, în ceea ce priveşte lucrurile profunde, lucrurile adevărate, lucrurile esenţiale, noi doi avem aceleaşi reacţii şi gândim aproape identic... Sunt mândră că am alături o asemenea persoană care are coloană vertebrală... E foarte greu să vorbeşti despre un om pe care-l iubeşti cu adevărat. Partea minunată a acestei relaţii este că, şi acum, după atâta vreme, mai descopăr la el lucruri care îmi place. Victor poate încă să mă surprindă."
Mariana Mihuţ, actriţă, soţie

"Îi e frică de bătrâneţe. Nu atât de moarte, cât de bătrâneţe. Îi e frică să ajungă neputincios. Să trebuiască alţii să aibă grijă de el. Să-şi piardă luciditatea şi să fie o povară pentru cei din jur...
Ce tristă mi-ar fi viaţa fără vitalitatea lui..."
Tudor Rebengiuc, arhitect, fiu

Sursă texte: "Victor Rebengiuc - Omul şi actorul"
Autori: Simona Chiţan şi Mihaela Michailov
Editura Humanitas - 2008
Colecţia "Convorbiri. Corespondenţă. Portrete"
Sursă foto: Alpin Film Festival

luni, 26 martie 2018

"Cea mai frumoasă poveste"

"Cea mai frumoasă poveste.
Câteva adevăruri simple despre istoria românilor"
Autor: Adrian Cioroianu
Editura Curtea Veche - 2013

E o plăcere să-l citeşti şi să-l asculţi pe Adrian Cioroianu, mai ales când îţi scrie sau îţi vorbeşte despre istorie. Şi în special despre istoria românilor. Are un dar aparte de a înşira cuvintele în poveşte pentru toate vârstele. Cu siguranţă aţi văzut cel puţin un episod din filmele - documentare scurte, de numai 5 minute, pe care istoricul şi profesorul Cioroianu le-a realizat pentru Televiziunea Română.
Cartea de faţă adună în paginile sale o parte a scenariilor propuse pentru acest serial tv, 91 la număr, adaptate pentru fiecare dintre noi, indiferent de vârstă, pregătire, profesie. Singura condiţie e să iubim istoria, să fim curioşi, să ne dorim să o cunoaştem cu adevărat.
Cum a ajuns Gheorghiu - Dej conducătorul comuniştilor români? A fost Carol al II-lea un adevărat playboy? Cum a ajuns tânăra Cătălina Toderiu în galeria eroilor naţionali sub numele de Ecaterina Teodoroiu? De ce au vizitat România preşedinţii Charles de Gaulle şi Richard Nixon? Cum de l-a plimbat Regina Angliei pe Ceauşescu în caleaşca regală?
"De la povestea coroanei regale a lui Carol I şi până la vânătorile lui Nicolae Ceauşescu, de la războaiele pe care le-am câştigat şi până la tratatele care ne-au modificat frontierele, trecutul nostru este fragmentat la tot pasul de astfel de poveşti.
(...) Acestea şi alte câteva zeci de întrebări îşi regăsesc un răspuns - cât mai apropiat de adevăr, sper - în paginile ce se deschid aici",
pentru că...
"Istoria noastră rămâne o poveste ce merită spusă... Istoria e, mai presus de toate, o poveste apropiată de adevăr despre ceeea ce a fost. Iar pentru unii dintre noi, tocmai acest lucru o face cea mai frumoasă poveste dintre toate câte există."
Adrian Cioroianu

Citate din carte:

"În Istorie, o victorie uşoară creează deseori probleme mai mari decât o înfrângere."

"Valoarea unui conducător decurge nu numai din felul în care ştie să poruncească, dar şi din maniera în care ştie să asculte."

"E greu să rămâi lucid atunci când ţi se spune zi de zi că eşti genial."

"În politică şi în istorie, totdeauna există o zi de mâine, în care balanţa puterii se poate schimba. Drept care, nu este bine să faci altora ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie."

duminică, 18 martie 2018

"Suflete zbuciumate" - Stefan Zweig

În "Suflete zbuciumate" (Editura RAO, 2007), Stefan Zweig se opreşte asupra subiectului "dublei compătimiri": cea autentică - "hotărâtă să îndure totul, cu răbdare şi compasiune", şi cea plăsmuită - adică "nerăbdarea inimii de a se elibera cât mai repede de penibila înduioşare în faţa nenorocirii altuia".
Într-o astfel de situaţie se află tânărul locotenent Hofmiller, în vara lui 1914, în garnizoana unui mic oraş unguresc.
Edith, unica fiică a unui om bogat din zonă, este paralizată. În casa acestora ajunge locotenentul Hofmiller, de care Edith se îndrăgosteşte. Numai că această pasiune arzătoare a tinerei este împărtăşită în mică măsură.
Copleşit însă de emoţia sentimentelor fetei, implorat de tatăl ei şi sfătuit de dr. Condor, medicul care încearcă să o vindece, Hofmiller hotărăşte, în cele din urmă, să se logodească cu aceasta.
Numai că... el face acest gest din compasiune şi, din păcate, cam târziu, ceea ce duce la un final imprevizibil al poveştii.

Citate din carte:

"... această simplă intenţie de a ajuta şi de a deveni de acum înainte folositor altora, stârneşte în mine un fel de entuziasm. Simt o pornire să cânt, să fac ceva nebunesc, numai din pricina acestui elan care îmi dă aripi; întotdeauna se întâmplă aşa: numai când ştii că însemni ceva şi pentru alţii, poţi sesiza sensul şi ţelul propriei existenţe."

"... adevărata valoare a unui om iese la iveală abia atunci când acesta se poate manifesta sincer şi liber."

"... ajută cât poţi, pe fiecare şi pe oricine!
Să nu mai fii vreodată inert, să nu mai fii vreodată indiferent! Să te înalţi pe tine însuţi, dăruindu-te, să te îmbogăţeşti înfrăţindu-te cu fiecare destin, să-i ajuţi pe cei neajutoraţi şi să-i compătimeşti pe cei ce pătimesc."

"... poţi fugi de orice pe lumea asta, numai de tine însuţi nu."

miercuri, 14 martie 2018

Vă recomand, cu drag...

"The Theory Of Everything" (2014)
"Teoria Totului"


"Suntem cu toţii diferiţi.
Oricât de grea ar fi viaţa,
mereu există ceva ce poţi face
şi în care poţi reuşi.
Atât timp cât există viaţă,
există speranţă!"

Încă din tinereţe, un lucru era cert: Stephen Hawking având o minte excepţională, nu va fi niciodată un om obişnuit.
A reuşit să câştige o bursă la Universitatea din Oxford şi viitorul părea a fi unul mai mult decât luminos.
Într-o seară o întâlneşte pe Jane Wilde, de care se îndrăgosteşte şi cu care se logodeşte în scurt timp.
Când totul părea a merge minunat în plan personal şi profesional, Stephen începe să prezinte anumite probleme de sănătate.
În urma unui incident ajunge la spital, unde medicii descoperă că tânărul suferă de o boală extrem de vicioasă cunoscută drept ALS (Scleroză Laterală Amiotrofică), viaţa lui urmând să mai adune maxim doi ani.
Pe măsură ce timpul trece, boala avansează, starea fizică i se deteriorează deteriorează vizibil, motiv pentru care Stephen încearcă să se distanţeze puţin de Jane, pentru a nu o ţine "captivă" lângă el.
Numai că ea refuză aşa ceva şi insistă să se căsătorească indiferent de condiţii, îl ajută din toate punctele de vedere, devine îngrijitoarea lui permanentă.
Surprinzător, dar vremea trece şi Stephen reuşeşte să dea peste cap toate calculele doctorilor în ceea ce priveşte speranţa de viaţă şi ale oamenilor de ştiinţă în privinţa teoriilor sale.
Presiunea devine copleşitoare, greu de gestionat însă pentru Jane, care, pe lângă soţul foarte bolnav, mai are de îngrijit şi doi copii.

S-aprinzi câte-o lumânare!

Mama

"A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,
Ca să-l vadă pe feciorul, astăzi domn cu multă carte.
A bătut sfios la uşă, grabnic i-am ieşit în prag,
Mi s-a umezit privirea, de iubire şi de drag.
Sărutându-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept sfioasă,
Şi întrebând-o câte toate, a intrat apoi în casă.
Înlăuntrul casei mele, câtă brumă am adunat,
Da' prilej ca biata mama să se creadă-ntr-un palat.
Nu-ndrăzneşte nici să intre, cu opincile-n picioare,
Şi cu multă grijă calcă, doar alături de covoare.
Eu o-ndemn să nu ia seama şi să calce drept în lege,
Că doar e la fii-su-n casă, nu e-n casa vreunui rege.
Şi abia o fac să şadă, pe-un divan cu scoarţă nouă...
"Mi-era dor de tine, maică... Ţi-am adus vreo zece ouă,
Niţel unt ia colea-n traistă, nişte nuci, vreo două sute..."
Şi cu ochii plini de lacrimi prinse iar să mă sărute.
"Poate mor, că sunt bătrână şi-a prins dorul să mă-ndrume
Să mai văd o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume.
Caierul mi-i pe sfârșite... mâine poate-şi curmă firul
Şi-ntre patru blăni de scânduri, să mă cheme cimitirul.
Jale mi-i de voi, măicuţă, şi visez, chiar şi deşteaptă,
Cum pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-aşteaptă.
Tu, cu dorul mamei-n urmă, să te-aduni cu fraţii-acasă
Şi să-mparţi agoniseala de pe urma ei rămasă...
Lui Codin să-i dai pământul de la moară şi cu via,
Vaca şi-un pogon de luncă, maică, să le ia Maria,
Lui Mitruş să-i dai zăvoiul de răchiţi dintre pâraie,
Carul, boii şi cu plugul să le dai lui Nicolae.
Iară tu, că mai cu stare decât fraţii zişi pe nume,
Să iei casa-n care ţie ţi-a fost dat să vii pe lume,
Când şi când, în miez de vară sau de Paşti, să vadă satul,
Cum îmi vine, ca-n toţi anii, la căsuţa mea, băiatul.
Şi-având tihnă şi odihnă, la venire sau plecare,
S-aprinzi şi la groapa maichii câte-un pai de lumânare!..."
A tăcut apoi bătrâna şi-a plâns mult, cu lacrimi grele,
Ce, curgându-i lin în poală, se-ntâlneau cu ale mele."

Autor: Vasile Militaru
Sursă foto: Aici