„Cel mai important lucru pe lume nu este să ai, ci să dai...”
„Cea mai mare nefericire e să n-ai nevoie de cultură...”
„O dorinţă tainică mă îndeamnă să rostesc pe scenă poezia pe care o iubesc, dorinţa de a îndemna pe cei ce se află alături de mine în acele clipe fierbinţi să iubească poezia aşa cum o iubesc eu şi să capete convingerea că poezia, ca şi muzica, ne ajută şi ne face să fim mai buni, mai drepţi, mai înţelegători, mai demni, mai puternici, mai frumoşi...”
Leopoldina Bălănuţă
Marea doamnă a scenei româneşti - Leopoldina Bălănuţă, s-a născut la 10 decembrie 1934, în satul Hăulişca (Păuleşti, judeţul Vrancea), în familia unui preot, şi a trecut la cele veşnice la 15 octombrie 1998, în Bucureşti.
Când tatăl a plecat pe front în cel de-al doilea Război Mondial, mama a decis că cele două fete - Poldi şi sora ei - trebuie să aibă parte de o educaţie aleasă, indiferent de sacrificii, motiv pentru care le-a trimis tocmai la Şcoala de Fete nr. 4 din Focşani.
Pentru o perioadă a fost profesoară suplinitoare la Jariştea.
Deşi a trecut de mai multe ori cu nota 10 examenul de admitere la Teatru, nu a putut urma cursurile, din cauza dosarului nefavorabil. Abia în 1953 a avut noroc, iar în 1957 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, la clasa profesorilor Marietta Sadova şi Marcel Anghelescu.
Spectacolul de absolvire în care a jucat a fost „Peer Gynt”.
A colaborat cu Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, cu Teatrul Mic, „Bulandra”, Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” etc.
În 1959 a debutat pe scena Teatrului Mic, în piesa „Prima întâlnire”, după care au urmat numeroase roluri memorabile, în: „Anna Karenina”, „Livada cu vişini”, „Doi pe un balansoar”, „Ca frunza dudului în rai”, „Femeia cu coşul cu ouă”, „Nu sunt Turnul Eiffel”, „Elisabeta, din întâmplare o femeie”, „Baltagul”, „Eminescu şi Veronica”, „Unchiul Vania”, „Antigona”, „Un pahar cu un sifon”, „Ivona Principesa Burgundiei”, „Amurgul burghez”, „Coriolan”, „O scrisoare pierdută”, „Dacă dă Dumnezeu şi plouă”.
Ultimul rol l-a jucat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, în piesa „O batistă pe Dunăre”.
În film, a debutat în „Pisica de mare” (1963), mai apoi fiind distribuită în: „Nunta de piatră”, „Dincolo de pod”, „Semnul şarpelui”, „Ion - Blestemul pământului, blestemul iubirii”, „Clipa”, „Bietul Ioanide”, „Năpasta”, „Ultima gară”, „Chira Chiralina”, „Punct şi de la capăt”, „Umbrele soarelui”, „Pisica de mare”, „Mult mai de preţ e iubirea”, „Tatăl risipitor”, „Duhul aurului” etc, dar şi în piesele de teatru TV: „Gaiţele”, „Strigoii”, „Trandafirul şi coroana”, „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”, „Moartea unui comis voiajor”, „Idolul şi Ion Anapoda”, „Mama”, „Matca”, „Oameni sărmani” etc.
A avut o colaborare susţinută cu Teatrul Naţional Radiofonic, jucând în piese precum: „Aceşti nebuni făţarnici”, „Anatema actor”, „Cuibul de piatră”, „Deliana”, „Martin Eden”, „Medeea”, „Noaptea iguanei”, „O zi mai lungă decât veacul”, „Oamenii cavernelor”, „Povestea brăţării de gleznă”, „Săptămâna Luminată”, „Sechestraţii din Altona”, „Straniul interludiu”, „Trei mistere”, „Tristan şi Isolda”, „Vassa Jeleznova”, „Viforul” etc.
Leopoldina Bălănuţă a fost şi o excelentă recitatoare, realizând numeroase recitaluri de poezie, pe versurile lui Eminescu, Nichita Stănescu, Ion Barbu etc.
În 1967 a fost distinsă cu Ordinul „Meritul Cultural” clasa a IV-a - „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.
În 1997, UNITER-ul i-a acordat „Premiul pentru întreaga activitate”, iar în 1998 - „Premiul de Excelenţă”.
În ultimii ani ai vieţii, a condus Teatrul Mic din Capitală.
În cartea „Leopoldina Bălănuţă: şoapte şi lacrimi”, jurnalista Viorica Ghiţă - Teodorescu a adunat toate interviurile radiofonice şi consemnate pe care i le-a acordat actriţa.
A fost căsătorită cu actorul Mitică Popescu.
Autor: Pe o aripă de cânt
„M-am născut în leagănul Maramureşului istoric şi am crescut respirând tradiţia lui.
Paul Ananie, unul dintre cei mai talentaţi şi îndrăgiţi reprezentanţi ai tinerei generaţii din muzica populară, s-a născut la 10 decembrie 1993, în comuna Vadu Izei.
A studiat la Liceul „Regele Ferdinand” din Sighetu Marmaţiei şi a absolvit Facultatea de Litere (specializare Studii culturale - Etnologie) a Universităţii din Bucureşti.
Este membru al Uniunii Artiştilor Interpreţi de Folclor Muzical din România.
Este realizator de emisiuni la Trinitas TV.
Dintre cele mai importante premii obţinute la festivalurile şi concursurile la care a participat de-a lungul anilor, menţionăm:
- 2001 - Menţiune - Festivalul de muzică uşoară pentru copii „Ursuleţul de aur” - Baia Mare;
- 2005 - Premiul I - Festivalul Naţional de Folclor „Floare mândră de pe Iza” - Şieu (Maramureş);
- 2006 - Premiul I - Festivalul Judeţean de Folclor „Spria” - Baia Sprie (Maramureş);
- 2009 - Premiul Tinereţii - Festivalul Naţional de Folclor „Strugurele de Aur” (Alba);
- 2010 - Premiul Special al Juriului - Festivalul Naţional de Folclor „Maramureşu’ răsună”;
- 2010 - Premiul I - Festivalul Naţional de Folclor „Valeria Peter Predescu” (Bistriţa);
- 2010 - Premiul I - Festivalul Judeţean de Folclor „Ion Petreuş” - Baia Mare;
- 2010 - Marele Premiu - Festivalul Naţional de Folclor „Iosif Sivu şi Cosmin Golban” - Chişoda (Timiş);
- 2010 - Premiul II - Festivalul Naţional de Folclor - Moneasa (Arad);
- 2010 - Premiul I - Festivalul Naţional de Folclor „Strugurele de Aur” (Alba);
- 2010 - Marele Premiu - Festivalul Naţional de Folclor „Doină, doină, cântec dulce” - Gura Humorului;
- 2010 - Maximum de puncte - Festivalul Naţional de Folclor „Moştenitorii” - Ieud (Maramureş);
- 2010 - Premiul Special - Festivalul Naţional de Folclor „Alină-te, dor, alină” - Cicârlău (Maramureş);
- 2010 - Premiul Special al Asociaţiei „Sătmărenii” - Festivalul Naţional de Folclor „Alină-te, dor, alină” - Cicârlău (Maramureş);
- 2010 - Menţiune - Festivalul Naţional al Cântecului de Cătănie (Cluj);
- 2010 - Premiul I - Festivalul Naţional de Folclor „Vocea populară” - etapa judeţeană, Premiul I - semifinala pe Transilvania, Premiul III - finala pe Transilvania (Cluj);
- 2010 - Marele Premiu - Festivalul Naţional de Folclor „Pană de păun” (Bistriţa);
- 2011 - Premiul II - Festivalul Naţional de Folclor „Ion Sotelecan” - Borşa (Cluj);
- 2011 - Menţiune - Festivalul Naţional de Folclor „Dumitru Sopon” - Gilău (Cluj);
- 2011 - Premiul I - Festivalul Naţional de Folclor „Tradiţii” - Şimleul Silvaniei (Sălaj);
- 2011 - Premiul III - Festivalul Naţional de Folclor „Nicolae Tudorovici” - Rozavlea (Maramureş);
- 2011 - Menţiune - Festivalul Internaţional de Folclor „Cântecul de dragoste de-a lungul Dunării” - Brăila;
- 2011 - Marele Premiu - „Festivalul Tinereţii” - Jupiter;
- 2012 - Premiul I - Festivalul Naţional de Folclor „Vară, vară, primăvară” - Sibiu;
- 2012 - Marele Premiu şi Trofeul Festivalului Naţional al Cântecului şi Dansului Popular Românesc „Mamaia”.
Autor: Pe o aripă de cânt
Vasile (Sile) Dinicu, celebru compozitor, dirijor şi pianist român, s-a născut în Bacău, la 10 decembrie 1919, şi s-a stins la 7 ianuarie 1993.
A urmat studii muzicale la Galaţi (pian - cu Theodor Fucs) şi la Conservatorul „Lyra” din Brăila.
Din 1933 a început să lucreze în Bucureşti.
A debutat la Radio în 1936, după care a fost pianist în mai multe formaţii de muzică uşoară.
Între 1941 - 1943, a făcut parte din Orchestra Teatrului „Cărăbuş” (fiind cooptat de Constantin Tănase).
Între 1943 - 1947, a condus Orchestra Teatrului „Gioconda”, ca secund al lui Ion Vasilescu, precum şi programul restaurantelor „Cina” şi „Zissu”.
Timp de 34 de ani a dirijat Orchestra de Estradă a Radioteleviziunii Române.
În calitate de dirijor de estradă, a fost în turnee în Franţa, Germania, Israel şi în alte state, a condus formaţii de muzică uşoară de la Lisabona şi Bratislava, a făcut parte din diferite jurii ale concursurilor muzicale, a condus orchestrele de la Festivalul „Mamaia” (1963 - 1984) şi „Cerbul de Aur” (1968 - 1970).
Este autorul a peste 100 de melodii de muzică uşoară („Bucureşti, Bucureşti”, „Întotdeauna marea”, „Seri la malul mării”, „Noapte bună, Bucureşti!”, „Sus paharul, la mulţi ani!” etc).
Premii şi distincţii primite:
- 1956 - „Ordinul Muncii” - clasa a III-a;
- 1964 - Ordinul „Meritul Cultural” - clasa a V-a;
- 1964 - Titlul de „Artist Emerit”;
- 1964 - Premiul de Interpretare - Festivalul de la Mamaia;
- 1965 - Premiul de Interpretare şi Menţiune pentru Creaţie - Festivalul de la Mamaia;
- Premiul Uniunii Compozitorilor;
- 1974 - Ordinul „Meritul Cultural” - clasa a II-a;
- 1982 - Premiul al III-lea - Concursul cântecelor pentru pace (pentru melodia „Omul are ultimul cuvânt”);
- 1983 - Premiul Juriului - Festivalul „Melodii ’82” (pentru cântecul „Cine ştie?”).
Autor: Pe o aripă de cânt
Îndrăgita interpretă de muzică populară - Niculina Stoican - s-a născut la 9 decembrie 1970, în comuna Balta (judeţul Mehedinţi), în familia altei interprete renumite, Angelica Stoican.
În copilărie, îşi însoţea mama la repetiţii şi spectacole, astfel încât, la vârsta de numai 4 ani, Niculina a cântat pentru prima dată cu o orchestră.
A urmat şcoala primară la Drobeta Turnu Severin, apoi liceul şi Facultatea de Etnomuzicologie şi Folclor - în Bucureşti.
În 1996, a fost angajată în cadrul Ansamblului Artistic Profesionist „Doina Gorjului” - Târgu Jiu, alături de care a participat la numeroase spectacole în întreaga ţară şi peste hotare.
În prezent este solistă a Ansamblului Folcloric „Maria Tănase” din Craiova.
De-a lungul carierei, Niculina a obţinut mai multe premii la festivalurile şi concursurile la care a participat, cele mai importante fiind cele de la: Concursul „Moştenitorii” (organizat de Televiziunea Română), Festivalul „Maria Tănase”, Festivalul „Maria Lătăreţu” şi Festivalul „Mamaia” (2001).
În ziua de 28 noiembrie 1918, în Palatul Mitropolitan (Sala Sinodală) din Cernăuţi, Consiliul Naţional Român a adoptat - în unanimitate - Rezoluţia: Declaraţia de unire a Bucovinei cu România.
Într-o perioadă a marilor prefaceri, când Imperiul Austro-Ungar intrase într-un proces de dezintegrare, iar unele state - componente ale acestuia îşi proclamaseră independenţa, Consiliul Naţional Ucrainean a profitat de situaţia existentă şi a convocat Adunarea Naţională Constituantă, la Liov, la 19 octombrie 1918.
Cu acest prilej, Adunarea a proclamat independenţa teritoriului ucrainean din Austro-Ungaria, inclusiv nord-vestul Bucovinei.
Românii din Bucovina au reacţionat imediat, astfel că, la 27 octombrie 1918, Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu au organizat Adunarea Naţională la Cernăuţi, la care au luat parte reprezentanţi ai românilor, primari şi foşti deputaţi ai Dietei bucovinene.
Adunarea a adoptat o moţiune prin care era proclamată Unirea Bucovinei integrale cu celelalte provincii româneşti, într-un stat naţional independent.
Tot acum a fost înfiinţat un Consiliu Naţional condus de Iancu Flondor, alcătuit din 50 de persoane, care se vor ocupa de înfăptuirea Unirii.
În semn de răspuns, la 3 noiembrie 1918, ucrainenii bucovineni au organizat o Adunare, prin care au proclamat alipirea unei mari părţi din Bucovina noului stat ucrainean. Au fost susţinuţi de militari mobilizaţi de Rada de la Liov, aceştia luând poziţii de apărare în puncte-cheie ale Bucovinei.
În situaţia nou creată, Consiliul Naţional Român a cerut ajutor militar din partea Guvernului României şi a convocat Congresul General al Bucovinei, la 15 / 28 noiembrie 1918.
La Congres au participat 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional Român, 13 delegaţi ai ucrainienilor, 7 - ai germanilor şi 6 - ai polonezilor.
Dionisie Bejan a citit în plen o Moţiune prin care prezenta caracterul românesc al Bucovinei, cerând „unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.
Cu excepţia ucrainienilor, toţi ceilalţi participanţi au votat - cu entuziasm - Moţiunea.
O comisie stabilită de Congres, formată din Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor şi Eudoxiu Hurmuzachi, urma să meargă la Iaşi, pentru a prezenta Regelui Ferdinand actul prin care era pecetluită Unirea Bucovinei cu România.
Autor: Pe o aripă de cânt
Corneliu Vadim Tudor, scriitor, publicist şi politician român, s-a născut în Bucureşti, la 28 noiembrie 1949, într-o familie de oameni simpli, care a avut 5 copii, şi s-a stins la 14 septembrie 2015.
A studiat la Colegiul Naţional „Sfântul Sava” din Capitală şi a absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti.
Din 1972 a început să lucreze în presă.
În 1975 a satisfăcut stagiul militar şi a urmat cursurile şcolii de ofiţeri în rezervă (sublocotenent).
Între 1978 - 1979 a beneficiat de bursa Premiului internaţional „Herder”, pe care o primise magistrul său, scriitorul Eugen Barbu, şi a studiat istoria la Viena.
A fondat Partidul România Mare, a candidat la preşedinţie, a fost senator şi europarlamentar.
A fost iniţiatorul şi finanţatorul programului umanitar săptămânal „Cina creştină”, dedicat oamenilor săraci şi în vârstă, a sprijinit financiar biserici, şcoli, muzee, a oferit premii şi donaţii unui număr foarte mare de elevi şi studenţi.
Totodată, a fost un mare iubitor şi apărător de animale.
A înfiinţat revista „România Mare”, a publicat 38 de volume (poezie, proză, publicistică), este autorul a patru scenarii pentru teatrul radiofonic şi a debutat pe scena spectacolelor de teatru la „Constantin Tănase”, în 1989, cu comedia „Toată lumea se pricepe la fotbal”.
Împreună cu Sergiu Nicolaescu a scris scenariul filmului „Triunghiul morţii”.
Unele dintre versurile sale au fost puse pe muzică şi au ajuns foarte cunoscute şi îndrăgite.
Autor: Pe o aripă de cânt
Arsenie Boca (nume de mirean: Zian - Vălean Boca), ieromonah, teolog, artist plastic, stareţ al Mănăstirilor Brâncoveanu (Sâmbăta de Sus) şi Prislop, martir al regimului comunist, s-a născut la 29 septembrie 1910, în localitatea Vaţa de Sus (Hunedoara, pe atunci în Austro-Ungaria), şi a trecut la cele veşnice la 28 noiembrie 1989, în Sinaia.
Este considerat unul dintre cei mai mari duhovnici români din secolul XX.
A studiat la Liceul Naţional Ortodox „Avram Iancu” din localitatea Brad, absolvind ca şef de promoţie, în 1929.
În 1933 a absolvit Academia Teologică din Sibiu (lucrarea de licenţă: „Încercări asupra vieţii duhovniceşti”) şi, la recomandarea profesorului Nicolae Popoviciu, a primit o bursă din partea Mitropolitului Ardealului - Nicolae Bălan, pentru a urma cursurile Institutului de Arte Frumoase din Bucureşti.
A frecventat cursurile specializării „Artă decorativă” între 1933 - 1938 şi, în facultate, a primit Premiul „Profesor Atanasiu” pentru participarea la cursul de Perspectivă al profesorului Horia Teodoru.
În paralel, a luat parte la cursurile profesorului Francisc Rainer de la Facultatea de Medicină şi la prelegerile de Mistică creştină ale profesorului Nichifor Crainic, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti.
Fiind fascinat de lucrarea „Scara dumnezeiescului urcuş” (Ioan Scărarul), a tradus-o în limba română în numai 5 luni, fără însă a fi tipărită.
Convins de talentul lui Arsenie Boca, profesorul Costin Petrescu i-a încredinţat pictarea scenei care-l reprezintă pe Mihai Viteazul, de la Ateneul Român.
În 1935 a devenit citeţ şi ipodiacon, iar la 11 septembrie 1936, la Catedrala din Sibiu, Mitropolitul l-a hirotonit ca diacon celibatar.
A finalizat Academia de Arte Frumoase cu calificativul „Foarte bine” şi, împreună cu profesorul său, Costin Petrescu, a făcut anul de practică la o biserică din Bixadul Oltului, zugrăvind-o în frescă.
În 1939 a fost trimis la Muntele Athos, pentru a aduce manuscrisele „Filocaliei”. A petrecut 3 luni la Schitul românesc Prodromu de la Muntele Athos, pentru a învăţa rânduiala duhovnicească şi meşteşugul artei bizantine.
În toamna aceluiaşi an, la Chişinău, a urmat un stagiu pentru deprinderea meşteşugului poleirii cu aur a icoanelor, iar la întoarcere, a fost închinoviat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (judeţul Braşov).
La 3 mai 1940, în Vinerea Izvorului Tămăduirii, a fost tuns în monahism, sub numele de „Arsenie”.
La 10 aprilie 1942, a fost ridicat la treapta preoţească de Ieromonah şi numit stareţ al Mănăstirii Brâncoveanu, unde va începe ample lucrări de renovare, schimbând înfăţişarea ansamblului.
Încă din 1940, pornise „mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta”, de inspiraţie naţionalist - legionară.
Părintele Arsenie era tot mai renumit ca duhovnic, iar scrisorile prin care Părintele Cleopa a încercat să ia legătura cu el, au fost interceptate şi confiscate de Securitate.
Arsenie Boca l-a ajutat pe fostul său profesor, Dumitru Stăniloae, în demersul de a traduce „Filocalia”, oferindu-i manuscrisele aduse de la Athos, încurajându-l, recitind textele, realizând coperta colecţiei şi susţinând lucrarea pentru tipărire prin numărul mare de abonamente pe care le-a procurat.
Pentru toate acestea, în prima ediţie a volumelor, Părintele Stăniloae l-a numit „ctitor de frunte al Filocaliei româneşti”.
După ce armata sovietică a ocupat ţara, Părintele Arsenie a fost arestat pentru prima dată la Râmnicu Vâlcea, la 17 iulie 1945, pentru participarea activă la Mişcarea Legionară. Dus la Bucureşti, a fost eliberat la presiunea bisericii, la 30 iulie.
La 14 mai 1948 a fost arestat din nou, pentru ajutorul dat luptătorilor anticomunişti, foşti legionari pregătiţi şi paraşutaţi de americani în Munţii Făgăraşului. A fost schingiuit vreme de o lună şi jumătate, silit să dea declaraţii şi apoi eliberat.
La 29 octombrie 1948, Mitropolitul Bălan l-a strămutat „la cerere” pe Arsenie Boca, de la Sâmbăta de Sus la Mănăstirea Prislop, cu scopul de a o prelua şi a converti greco-catolicii din Munţii Apuseni. Aici, la 17 iulie 1949, a fost ridicat la rangul de Protosinghel şi a devenit stareţ, iar după transformarea în mănăstire ortodoxă de maici, a rămas ca duhovnic, cu întreruperi în perioadele de arestare şi anchetare (1950, 1951, 1953, 1955, 1956).
În 1959, comuniştii au risipit obştea de la Prislop şi i-au interzis Părintelui activitatea preoţească.
În timpul celui de-al treilea arest, în perioada 15 ianuarie 1950 - 23 martie 1951, a făcut detenţie „administrativă” la Canal. A fost eliberat datorită Patriarhului Justinian Marina, de teama revoltei făgărăşenilor.
A fost anchetat iar în 1953, de Rusalii.
În 1955 a fost propus pentru ridicarea la rangul de Arhimandrit.
În primele şase luni ale anului, a făcut practică pe şantierul Catedralei din Galaţi, cu scopul de a obţine autorizaţia de a picta biserici.
anul 1955 este propus pentru ridicare la rangul de Arhimandrit.
A fost arestat din nou şi încarcerat la Timişoara, Jilava, Oradea, în perioada 5 octombrie 1955 - aprilie 1956.
Cu scopul de a fi scos abuziv din monahism şi de a i se interzice slujirea la altar, în 1959 i s-au înscenat nereguli financiare.
A urmat perioada pribegiei la Bucureşti, fiind mereu marginalizat şi lucrând ca pictor bisericesc, până la pensionarea din 1968, sub supravegherea Securităţii.
În perioada 7 august 1959 - 13 februarie 1961, a fost pictor secund la Biserica „Sfântul Elefterie” din Capitală, unde a realizat fresca de pe bolta altarului „Maica Domnului cu Pruncul în Zeghe” şi „Jertfa lui Avraam”.
Între 9 iulie - septembrie 1961, a realizat peretele cerdacului („Judecata de Apoi”) şi fresca din absida altarului (Maica Domnului şi doi îngeri sub bolta unui cer plin de stele - lucrare acoperită în 1978) de la Biserica „Sf. Parascheva” (satul Bogata Olteană, comuna Hoghiz, judeţul Braşov).
Între 1 ianuarie 1961 - 1 iunie 1967, a lucrat ca „pictor şablonist” şi „muncitor specialist pictor” la Atelierele Patriarhiei Române de la Schitul Maicilor - Bucureşti.
În 1968 a fost pensionat.
Între 1968 - 1984, a fost pictor al bisericii din localitatea Drăgănescu (judeţul Giurgiu).
Din 1969, la Sinaia, a avut propria sa chilie şi un atelier de pictură, aici retrăgându-se după 1984 şi rămânând până la moarte.
Conform propriei dorinţe, a fost înmormântat la Mănăstirea Prislop, în prezent unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din ţară.
Părintele Arsenie Boca a scris mai multe cărţi: „Cărarea împărăţiei”, „Lupta duhovnicească”, „Trepte spre vieţuirea în monahism”, „Cuvinte vii”.
În septembrie 2019, Episcopia Devei şi Hunedoarei a anunţat aprobarea documentaţiei necesare pentru canonizarea Părintelui, întocmită de Comisia specială teologică a Mitropoliei Ardealului. Se aşteaptă decizia finală a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Autor: Pe o aripă de cânt
Nicolae Iorga, cel mai mare istoric al României, profesor universitar, om politic, poet, dramaturg, critic literar, memorialist, gazetar, membru titular al Academiei Române, s-a născut la 5 iunie 1871, în Botoşani, şi a fost asasinat la 27 noiembrie 1940, la Strejnic (judeţul Prahova).
A scris: 1003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii şi sinteze.
A venit pe lume în familia avocatului Nicu Iorga şi a Zulniei Aghiropol şi a mai avut un frate.
La vârsta de 6 ani, citea în original literatură franceză şi a fost admis la şcoala primară a lui Marghian Folescu (Botoşani), iar la 9 ani, cu permisiunea profesorilor, uneori le preda istoria României colegilor săi.
A studiat apoi la Colegiul Laurian, iar din 1883, a început să dea meditaţii colegilor, pentru a contribui la veniturile familiei.
În 1886, în urma unei abateri (nu salutase un profesor), a fost eliminat temporar din şcoală, motiv pentru care a plecat la Iaşi, fiind înscris cu bursă la Colegiul Naţional.
Deşi vorbea deja în mod fluent: franceza, italiana, greaca şi latina, a devenit un tânăr rebel, interesat de politică şi declarându-se marxist.
A încălcat şi regulile Colegiului ieşean, fiind din nou suspendat de două ori şi pierzând bursa.
În 1888, a fost admis la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, încheind studiile cu diploma „Magna cum laude”, după numai un an (cu dispensă), prezentând o lucrare despre literatura greacă.
La numai 19 ani, Nicolae Iorga s-a căsătorit cu Maria Tasu (relaţie care a durat doar un deceniu), împreună având 5 copii (dintre care două fetiţe au murit la vârsta de 2 ani). S-a recăsătorit (1901) cu profesoara Ecaterina Bogdan şi au avut 7 copii.
În perioada aprilie - iunie 1890, Nicolae Iorga a studiat în Italia şi Franţa (Ecole pratique des hautes etudes), în 1892 - în Anglia şi Italia, în 1893 - s-a înscris la Universitatea din Berlin (pentru doctorat), apoi s-a transferat şi a obţinut doctoratul în filosofie la Universitatea din Leipzig.
La 23 de ani, întors în ţară, s-a stabilit în Bucureşti şi a primit un post de profesor suplinitor.
În 1895, după călătorii în Olanda şi Italia, a fost numit curator şi editor al colecţiei de documente istorice a fraţilor Hurmuzachi, iar apoi şi profesor titular de istorie universală la Universitatea din Capitală.
Alături de profesorul Al. C. Cuza, a fondat grupul Alianţei Antisemite Universale şi, mai apoi, Partidul Naţionalist - Democrat.
Împreună cu alţi profesori şi oameni de ştiinţă, a sprijinit dezvoltarea organizaţiei „Cercetaşii României”.
A înfiinţat mai multe publicaţii ştiinţifice şi culturale („Sămănătorul”, „Neamul Românesc” etc).
A contribuit la înfiinţarea Institutului de Studii Sud-Est Europene, a Institutului de Studii Bizantine şi a Institutului de Istorie Universală.
La 26 mai 1910, a fost ales membru titular al Academiei Române.
După Marea Unire, a luat parte activ la formarea Blocului Parlamentar, a primit funcţia de preşedinte al Adunării Deputaţilor şi pe cea de preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice.
În 1920, partidul înfiinţat alături de Al. C. Cuza s-a divizat, formaţiunea condusă de Iorga fuzionând (1924) cu gruparea lui Constantin Argetoianu şi primind numele de Partidul Naţionalist al Poporului.
Din 1924, istoricul a început să susţină cursuri de vară la Vălenii de Munte, iar pentru trei ani, a fost preşedinte al Secţiunii de Istorie a Academiei Române.
A înfiinţat mai multe instituţii româneşti în străinătate: Şcoala Română de la Paris, Casa Română de la Fontenay-aux-Rosses, Casa Română din Veneţia etc.
La 1 noiembrie 1928, a fost ales decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie, iar la 1 martie 1929 - rector al Universităţii bucureştene.
A început colaborarea cu Radiodifuziunea, susţinând prelegeri în cadrul emisiunii „Universitatea Radio”.
Decepţionat de partidele politice din fruntea ţării şi însufleţit de convingeri monarhice, Iorga a fost prins în manevrele lui Carol al II-lea, care l-a desemnat (1931) prim-ministru, funcţie din care, însă, dezamăgit, a demisionat în următorul an.
A luptat împotriva violenţei de pe scena politică, susţinând educaţia morală, politică şi culturală a poporului.
În 1936 a fost publicată prima culegere de conferinţe susţinute la radio - „Sfaturi pe întunerec”.
A sprijinit regimul autoritar al Regelui Carol al II-lea (1938) şi a fost ministru de stat între 10 februarie - 30 martie 1938.
În urma problemelor cu legionarii, aceştia au început să-l ameninţe pe Iorga, devenit, în 1939, senator numit de rege.
În noiembrie 1940, istoricul se afla la Sinaia, unde lucra la opera sa - „Istoria românilor”. În după-amiaza zilei de 27 noiembrie, uşa de la camera soţiei a fost barată de persoane de la „Poliţia legionară a capitalei”, care venise pentru a-l ridica pe Iorga pentru un interogatoriu.
A doua zi, trupul neînsufleţit al acestuia a fost descoperit într-un şanţ din apropierea localităţii Strejnic, împuşcat.
De-a lungul vieţii, Nicolae Iorga a susţinut conferinţe în prestigioase universităţi şi a fost ales membru în numeroase academii şi instituţii din străinătate.
Opera sa vastă şi complexă cuprinde:
- monografii de familii, oraşe, domnii, istoria bisericii şi a armatei, a comerţului, tipăriturilor, literaturii şi călătoriilor;
- 25 de volume - „Studii şi documente cu privire la istoria românilor”;
- 5 volume - „Istoria Imperiului Otoman”;
- 10 volume - „Istoria românilor”;
- poezii, drame istorice („Învierea lui Ştefan cel Mare”, „Tudor Vladimirescu”, „Sfântul Francisc din Asisi”, „Doamna lui Eremia” etc);
- volume memorialistice („Oameni cari au fost”, „O viaţă de om, aşa cum a fost”, „Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional”);
- alte opere: „Cultura naţională şi politica naţională”, „Războiul nostru în note zilnice”, „Dezvoltarea ideii unităţii politice a românilor”, „Pentru întregirea neamului. Cuvântări din război”, „Doctrina naţionalistă”, „Politica externă a regelui Carol I al României”, „Războiul pentru independenţa României. Activităţi diplomatice şi stări de spirit”, „Memorii”, „Doi ani de restauraţie. Ce am fost, ce am vrut şi ce am putut”, „Istoria unei legende: Iuliu Maniu” etc.
Autor: Pe o aripă de cânt
Aron Pumnul - „Apostolul românismului” - lingvist, filolog, istoric literar, profesor, fruntaş al Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, personalitate a secolului al XIX-lea, s-a născut la 27 noiembrie 1818, în satul Cuciulata (Braşov), în familia unor ţărani iobagi, şi s-a stins la 12 / 24 ianuarie 1866, în Cernăuţi.
Din cauza unor probleme de sănătate, a început şcoala abia la vârsta de 14 ani, urmând, pe rând: Liceul Romano - Catolic din Odorheiul Secuiesc, Gimnaziul şi Liceul Episcopal din Blaj, Liceul Piarist din Cluj.
În 1843 a fost numit profesor de filosofie la Blaj, iar la scurt timp a fost trimis cu o bursă la Universitatea „Sfânta Barbara” din Viena, pentru a studia Teologia. În paralel, a urmat cursuri de filosofie, istorie şi filologie, obţinând calificative maxime.
A întemeiat Societatea Teologilor Români, la Viena, şi, în aceeaşi perioadă, a trimis către „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, primul său studiu de lingvistică, cu titlul: „Literele corespunzătoare firei limbei rumâneşti şi încă ceva”.
În 1846 şi-a reluat activitatea didactică la Gimnaziul din Blaj.
A colaborat cu Timotei Cipariu, împreună înfiinţând gazetele: „Organul luminărei” (1847, primul ziar românesc cu litere latine) şi „Învăţătorul poporului” (1848).
A jucat un rol important pe parcursul Revoluţiei de la 1848, la care a participat în mod activ, motiv pentru care puterea maghiară l-a condamnat la moarte.
A fost nevoit să se refugieze în Muntenia (participând şi la revoluţia de aici), unde N. Bălcescu l-a numit comisar cu propaganda în judeţul Râmnicu Sărat.
Când au intrat în principate trupele otomane şi ţariste, s-a refugiat din nou, de data aceasta - la Iaşi, apoi la Cernăuţi, militând pentru drepturile românilor, promovând cultura naţională şi făcând parte din cercurile boierilor Hurmuzachi.
În 1849 a devenit profesor suplinitor de limba română la Institutul Teologic şi la gimnaziu, iar în 1852 - profesor definitiv.
A fost redactor al secţiunii româneşti a ziarului „Bucovina” şi a organizat o serie de conferinţe literare pe tema originii latine a limbii şi poporului român.
În 1850 a publicat lucrarea: „Convorbiri între un tată şi fiul lui asupra limbei şi literelor româneşti”.
Prin concurs, a fost numit primul profesor de limba şi literatura română de la „Ober-Gymnasium” (Liceul German din Cernăuţi), acolo unde Mihai Eminescu i-a fost elev.
S-a implicat în organizarea primelor alegeri libere din Bucovina (1861) şi a depus eforturi considerabile pentru acordarea de burse studenţilor eminenţi, dar fără posibilităţi materiale.
Între 1862 - 1865, la Viena, a publicat 5 volume ale primei antologii de literatură română: „Lepturariu rumînesc cules de’n scriptori rumîni”, precum şi o gramatică a limbii române (în germană): „Grammatik der rumanischen Sprache fur Mittelschulen”.
În propria locuinţă, a pus bazele primei biblioteci de cărţi româneşti, Eminescu (care stătea acolo în gazdă) numărându-se printre cei care aveau grijă de ea.
Aron Pumnul s-a stins la numai 48 de ani, în urma problemelor cardiace cu care se născuse, în cele din urmă clipe, Eminescu stându-i la căpătâi şi, mai apoi, scriind celebra poezie: „La mormântul lui Aron Pumnul”.
Autor: Pe o aripă de cânt
