28 noiembrie 1918 - Unirea Bucovinei cu România

În ziua de 28 noiembrie 1918, în Palatul Mitropolitan (Sala Sinodală) din Cernăuţi, Consiliul Naţional Român a adoptat - în unanimitate - Rezoluţia: Declaraţia de unire a Bucovinei cu România.

Într-o perioadă a marilor prefaceri, când Imperiul Austro-Ungar intrase într-un proces de dezintegrare, iar unele state - componente ale acestuia îşi proclamaseră independenţa, Consiliul Naţional Ucrainean a profitat de situaţia existentă şi a convocat Adunarea Naţională Constituantă, la Liov, la 19 octombrie 1918.

Cu acest prilej, Adunarea a proclamat independenţa teritoriului ucrainean din Austro-Ungaria, inclusiv nord-vestul Bucovinei.

Românii din Bucovina au reacţionat imediat, astfel că, la 27 octombrie 1918, Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu au organizat Adunarea Naţională la Cernăuţi, la care au luat parte reprezentanţi ai românilor, primari şi foşti deputaţi ai Dietei bucovinene.

Adunarea a adoptat o moţiune prin care era proclamată Unirea Bucovinei integrale cu celelalte provincii româneşti, într-un stat naţional independent.

Tot acum a fost înfiinţat un Consiliu Naţional condus de Iancu Flondor, alcătuit din 50 de persoane, care se vor ocupa de înfăptuirea Unirii.

În semn de răspuns, la 3 noiembrie 1918, ucrainenii bucovineni au organizat o Adunare, prin care au proclamat alipirea unei mari părţi din Bucovina noului stat ucrainean. Au fost susţinuţi de militari mobilizaţi de Rada de la Liov, aceştia luând poziţii de apărare în puncte-cheie ale Bucovinei.

În situaţia nou creată, Consiliul Naţional Român a cerut ajutor militar din partea Guvernului României şi a convocat Congresul General al Bucovinei, la 15 / 28 noiembrie 1918.

La Congres au participat 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional Român, 13 delegaţi ai ucrainienilor, 7 - ai germanilor şi 6 - ai polonezilor.

Dionisie Bejan a citit în plen o Moţiune prin care prezenta caracterul românesc al Bucovinei, cerând „unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

Cu excepţia ucrainienilor, toţi ceilalţi participanţi au votat - cu entuziasm - Moţiunea.

O comisie stabilită de Congres, formată din Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor şi Eudoxiu Hurmuzachi, urma să meargă la Iaşi, pentru a prezenta Regelui Ferdinand actul prin care era pecetluită Unirea Bucovinei cu România.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Iancu Flondor

Iancu Flondor, liderul românilor bucovineni, una dintre cele mai importante personalităţi care au participat la Marea Unire, s-a născut la 3 / 15 august 1865, la Storojineţ, în Bucovina (astăzi în Ucraina), şi s-a stins la 19 octombrie 1924.

A venit pe lume într-o bogată familie nobiliară, tatăl său - Gheorghe, fiind un important lider politic.

Iancu Flondor a urmat Liceul German din Cernăuţi şi Facultatea de Drept a Universităţii „Franz Josef” din Viena, obţinând titlul de Doctor în Drept, după care a revenit la Cernăuţi pentru satisfacerea stagiului militar, devenind locotenent în rezervă al unui regiment de husari.

După decesul tatălui, a preluat administrarea moşiilor şi a decis să continue activitatea politică a părintelui.

În 1896 a susţinut crearea Societăţii de citire „Crai Nou”, care depindea de Asociaţia „Şcoala Română” din Suceava.

În 1898 a devenit vicepreşedinte al Partidului Naţional Român „Concordia” şi deputat în Dieta Bucovinei. Nemulţumit, însă, de compromisurile pe care partidul le făcea autorităţilor austriece, a demisionat şi, împreună cu aliaţii săi, a înfiinţat Partidul Naţional Poporal (fiind preşedinte între 1901 - 1904). Cele două partide se reconciliază în 1902.

A demisionat de la conducerea Partidului Naţional Poporal, deoarece nu reuşise să-şi impună proiectele politice, dar a revenit în viaţa politică în 1908, fiind ales preşedinte al Partidului Creştin Social Român din Bucovina (care, în ianuarie 1909, şi-a schimbat denumirea în Partidul Român).

Flondor a demisionat din nou, după numai un an, din cauza disensiunilor. A rămas, totuşi, unul dintre principalii lideri ai românilor din Bucovina.

În 1915, printr-un memoriu adresat lui Ionel Brătianu, avertiza asupra faptului că, în contextul izbucnirii Primului Război Mondial, ucrainenii urmăresc încorporarea Nordului Bucovinei în Imperiul Rus. Austriecii au interceptat acest memoriu şi Flondor este la un pas de a fi condamnat la moarte, fiind salvat de intervenţia deputaţilor români din Parlamentul din Viena.

În perioada războiului şi-a pierdut o mare parte din avere.

În 1918 a devenit primar al localităţii natale şi a făcut parte din organizatorii mişcării naţionale a românilor bucovineni.

S-a format Marea Adunare Naţională Română, un Consiliu Naţional Român şi un guvern provizoriu - Consiliul Secretarilor de Stat, cu 14 departamente, condus de Iancu Flondor.

În condiţiile haosului din Bucovina (jandarmii austrieci încercau arestarea liderilor români, soldaţii ucraineni se răsculau şi erau partizanii arhiducelui Wilhelm de Habsburg etc), Cernăuţiul a ajuns sub controlul unui detaşament de ardeleni, comandat de Ilie Lazăr, iar Flondor a convocat Congresul General, care a votat Unirea cu Regatul României.

Ilie Lazăr a predat paza oraşului către Armata Regală Română, Flondor fiind desemnat şef al delegaţiei bucovinene care a dus Regelui Ferdinand I „Declaraţia de Unire”.

Iancu Flondor a fost numit ministru (fără portofoliu) pentru Bucovina în Guvernul de la Bucureşti (18 decembrie 1918 - 15 aprilie 1919), funcţie din care a demisionat, deoarece Ionel Brătianu refuza să acorde provinciei autonomie provincială.

Numeroasele următoare încercări de a-l readuce pe Flondor în politică s-au soldat cu eşec, acesta alegând să trăiască în localitatea natală, până la moarte.

A fost înmormântat în cripta familiei, iar statul român i-a organizat funeralii naţionale, recunoscându-i astfel meritele.

A fost căsătorit în rit ortodox cu Elena de Zotta (11 februarie 1899) şi împreună au avut trei copii: Şerban, Neagoe şi Mircea. Flondor a adoptat-o pe Maria - fiica din prima căsătorie a soţiei.

Era pasionat de muzică (în special de violoncel) şi sculptură, creştea vite, avea o fabrică de spirt.

A fost membru de onoare al Societăţii Academice „Junimea” din Cernăuţi şi al Societăţii „Academia Ortodoxă”, redactor-şef al ziarului „Patria” (1897 - 1900), coeditor şi coproprietar al publicaţiei de propagandă românească în limba germană - „Bukowiner Journal” (1902 - 1903).

În Arhivele Statului de la Bucureşti, se găsesc, printre altele: brevetul „Crucea comemorativă a războiului din 1916 - 1918”, brevetul de membru al Ordinului „Coroana României” în grad de Mare Cruce - acordat de Regele Ferdinand I (1918), diploma de absolvire a Universităţii din Cernăuţi, diploma de Doctor în Drept de la Viena, brevetul de locotenent în rezervă.

Autor: Pe o aripă de cânt