Iancu Flondor, liderul românilor bucovineni, una dintre cele mai importante personalităţi care au participat la Marea Unire, s-a născut la 3 / 15 august 1865, la Storojineţ, în Bucovina (astăzi în Ucraina), şi s-a stins la 19 octombrie 1924.
A venit pe lume într-o bogată familie nobiliară, tatăl său - Gheorghe, fiind un important lider politic.
Iancu Flondor a urmat Liceul German din Cernăuţi şi Facultatea de Drept a Universităţii „Franz Josef” din Viena, obţinând titlul de Doctor în Drept, după care a revenit la Cernăuţi pentru satisfacerea stagiului militar, devenind locotenent în rezervă al unui regiment de husari.
După decesul tatălui, a preluat administrarea moşiilor şi a decis să continue activitatea politică a părintelui.
În 1896 a susţinut crearea Societăţii de citire „Crai Nou”, care depindea de Asociaţia „Şcoala Română” din Suceava.
În 1898 a devenit vicepreşedinte al Partidului Naţional Român „Concordia” şi deputat în Dieta Bucovinei. Nemulţumit, însă, de compromisurile pe care partidul le făcea autorităţilor austriece, a demisionat şi, împreună cu aliaţii săi, a înfiinţat Partidul Naţional Poporal (fiind preşedinte între 1901 - 1904). Cele două partide se reconciliază în 1902.
A demisionat de la conducerea Partidului Naţional Poporal, deoarece nu reuşise să-şi impună proiectele politice, dar a revenit în viaţa politică în 1908, fiind ales preşedinte al Partidului Creştin Social Român din Bucovina (care, în ianuarie 1909, şi-a schimbat denumirea în Partidul Român).
Flondor a demisionat din nou, după numai un an, din cauza disensiunilor. A rămas, totuşi, unul dintre principalii lideri ai românilor din Bucovina.
În 1915, printr-un memoriu adresat lui Ionel Brătianu, avertiza asupra faptului că, în contextul izbucnirii Primului Război Mondial, ucrainenii urmăresc încorporarea Nordului Bucovinei în Imperiul Rus. Austriecii au interceptat acest memoriu şi Flondor este la un pas de a fi condamnat la moarte, fiind salvat de intervenţia deputaţilor români din Parlamentul din Viena.
În perioada războiului şi-a pierdut o mare parte din avere.
În 1918 a devenit primar al localităţii natale şi a făcut parte din organizatorii mişcării naţionale a românilor bucovineni.
S-a format Marea Adunare Naţională Română, un Consiliu Naţional Român şi un guvern provizoriu - Consiliul Secretarilor de Stat, cu 14 departamente, condus de Iancu Flondor.
În condiţiile haosului din Bucovina (jandarmii austrieci încercau arestarea liderilor români, soldaţii ucraineni se răsculau şi erau partizanii arhiducelui Wilhelm de Habsburg etc), Cernăuţiul a ajuns sub controlul unui detaşament de ardeleni, comandat de Ilie Lazăr, iar Flondor a convocat Congresul General, care a votat Unirea cu Regatul României.
Ilie Lazăr a predat paza oraşului către Armata Regală Română, Flondor fiind desemnat şef al delegaţiei bucovinene care a dus Regelui Ferdinand I „Declaraţia de Unire”.
Iancu Flondor a fost numit ministru (fără portofoliu) pentru Bucovina în Guvernul de la Bucureşti (18 decembrie 1918 - 15 aprilie 1919), funcţie din care a demisionat, deoarece Ionel Brătianu refuza să acorde provinciei autonomie provincială.
Numeroasele următoare încercări de a-l readuce pe Flondor în politică s-au soldat cu eşec, acesta alegând să trăiască în localitatea natală, până la moarte.
A fost înmormântat în cripta familiei, iar statul român i-a organizat funeralii naţionale, recunoscându-i astfel meritele.
A fost căsătorit în rit ortodox cu Elena de Zotta (11 februarie 1899) şi împreună au avut trei copii: Şerban, Neagoe şi Mircea. Flondor a adoptat-o pe Maria - fiica din prima căsătorie a soţiei.
Era pasionat de muzică (în special de violoncel) şi sculptură, creştea vite, avea o fabrică de spirt.
A fost membru de onoare al Societăţii Academice „Junimea” din Cernăuţi şi al Societăţii „Academia Ortodoxă”, redactor-şef al ziarului „Patria” (1897 - 1900), coeditor şi coproprietar al publicaţiei de propagandă românească în limba germană - „Bukowiner Journal” (1902 - 1903).
În Arhivele Statului de la Bucureşti, se găsesc, printre altele: brevetul „Crucea comemorativă a războiului din 1916 - 1918”, brevetul de membru al Ordinului „Coroana României” în grad de Mare Cruce - acordat de Regele Ferdinand I (1918), diploma de absolvire a Universităţii din Cernăuţi, diploma de Doctor în Drept de la Viena, brevetul de locotenent în rezervă.
Autor: Pe o aripă de cânt
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu