In Memoriam: Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri, poet, dramaturg, folclorist, om politic (ministru, diplomat), membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc şi al literaturii dramatice în ţara noastră, s-a născut la 21 iulie / 2 august 1821, undeva în zona Bacăului, şi a murit la 22 august / 3 septembrie 1890, la Mirceşti (judeţul Iaşi).

Anul naşterii este incert, cercetătorii afirmând că poate fi vorba de 1821, 1819 sau chiar 1818, la fel ca şi locul venirii pe lume, care s-a petrecut în timp ce familia era în refugiu.

A fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei Alecsandri (născută Cozoni); a mai avut un frate şi o soră.

Şi-a petrecut copilăria la Iaşi şi pe moşia de la Mirceşti, locul unde va reveni de mai multe ori pe parcursul vieţii, pentru a-şi regăsi liniştea.

Primele studii le-a făcut cu un dascăl grec, după care cu dascălul maramureşean - Gherman Vida. Apoi a studiat intern la pensionul lui Victor Cuenim, de la Iaşi (1828 - 1834), împreună cu M. Kogălniceanu şi viitorul actor - Matei Millo (cu care a fost foarte bun prieten, scriind pentru el „Chiriţele” şi mare parte din „Cânticelele comice”).

În 1834, împreună cu viitorul domn Cuza şi alţi tineri boieri, a fost trimis la studii la Paris, unde a dat bacalaureatul în Litere, în 1835.

În 1836 s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care însă a abandonat-o, pentru a pregăti, în 1837, un bacalaureat în Ştiinţe, urmând Facultatea de Inginerie, pe care nu a mai terminat-o.

Primele încercări literare - în limba franceză - apar în 1838.

Între 1839 - 1846, întors în ţară, a ocupat un post în administraţie.

Călătoria în Italia, împreună cu Costache Negruzzi, a devenit motiv de inspiraţie pentru nuvela „Buchetiera de la Florenţa”.

În 1840, împreună cu Kogălniceanu şi Negruzzi, a preluat conducerea teatrului ieşean, începând acum activitatea de dramaturg, opera sa dramatică însumând aproximativ 2000 de pagini şi constituind baza solidă pe care se va dezvolta ulterior dramaturgia românească.

În noiembrie 1840 s-a jucat „Farmazonul din Hârlău”, iar în februarie 1841 - „Cinovnicul şi modista”, ambele preluate după piese străine.

În 1842 a făcut o importantă călătorie în munţii Moldovei, descoperind valoarea artistică a poeziei populare.

A început să scrie primele poezii în limba română, după modelul popular, grupate mai apoi în „Doine”.

În 1844, împreună cu Kogălniceanu şi Ion Ghica, a scos săptămânalul „Propăşirea”, unde-şi va publica versurile din ciclul „Doine şi lăcrimioare”.

Prima poezie din acest ciclu - „Tatarul” - apăruse în 1843, în „Albina românească”.

În 11 ianuarie s-a jucat piesa „Iorgu de la Sadagura”.

În 1845 a participat la seratele literare de la Mânjina, prilej cu care a cunoscut-o pe Elena (sora lui Costache Negri), de care s-a îndrăgostit şi căreia, după moartea din 1847, i-a dedicat poezia „Steluţa”, iar mai apoi ciclul de poezii „Lăcrămioare”.

În 1848 a scris poezia „Către români”, mai târziu intitulată „Deşteptarea României”.

Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848, redactând petiţia în 16 puncte, de la Hotelul Petersburg (Iaşi), către domnitorul Mihail Sturdza.

După înfrângerea mişcării paşoptiste, poetul a fost exilat; a călătorit în Austria, Germania, s-a stabilit la Paris. Împreună cu Alecu Russo şi Nicolae Bălcescu, a înfiinţat revista „România viitoare”

În această perioadă a scris poeziile „Adio Moldovei” şi „Sentinela română”, primele „cântecele comice”: „Şoldan Viteazul”, „Mama Angheluşa” şi câteva scenete comice şi muzicale.

În „Bucovina” a publicat poeziile populare: „Toma Alimoş”, „Blestemul”, „Şerb sărac”, „Mioara”, „Mihu copilul”.

În decembrie 1849, a revenit în ţară, iar noul domnitor - Grigore Alexandru Ghica - l-a numit arhivar al statului (1850) şi membru în Comisia pentru reorganizarea învăţământului public din Moldova (1851). Va ocupa şi funcţia de secretar de stat la Departamentul Trebilor de Afară.

Începe să lucreze la „Chiriţa în Iaşi”, urmată de: „Chiriţa în provincie” - 1852, „Chiriţa în voiagiu” - 1864 şi „Chiriţa în balon” - 1874.

La Naţionalul ieşean s-a jucat „Chiriţa în Iaşi”.

În 1852 a apărut volumul „Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti). Adunate şi îndreptate de d. V. Alecsandri”, urmat de partea a II-a, în anul următor.

A apărut şi primul volum de teatru - „Repertoriul dramatic”.

Între 1852 - 1853 a locuit în Franţa, iar în vara lui 1853, a călătorit spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Maroc, Madrid.

În 1854, sub conducerea sa, a apărut revista „România literară”

În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care, doi ani mai târziu, a avut o fată - Maria. S-au căsătorit la 3 octombrie 1876.

În 1856, în revista „Steaua Dunării”, a apărut poezia „Hora Unirii”.

În 1859 a fost numit ministru al Afacerilor Externe, de către Cuza, şi va fi trimis în Franţa, Anglia şi Piemont, pentru a pleda în scopul recunoaşterii Unirii.

Din 1860, Alecsandri s-a stabilit la Mirceşti, unde va rămâne până la moarte, deşi în anumite perioade, a mai fost plecat din ţară, în misiuni diplomatice.

Din 1863, odată cu înfiinţarea Societăţii „Junimea”, a fost membru onorific al acesteia, până la sfârşitul vieţii.

În 1867 a fost ales membru al Societăţii literare române, devenită Academia Română.

În 1868, în „Convorbiri literare”, a început să publice celebrele sale „Pasteluri”.

Pentru serbările de la Putna, din 1871, a trimis două cântece care au însufleţit masele: „Imn lui Ştefan cel Mare” şi „Imn religios cântat la serbarea junimei academice române”.

În 1874 au apărut: una dintre cele mai importante comedii - „Boieri şi ciocoi” şi nuvela „Călătorie în Africa”.

În 1875 s-a editat volumul „Opere complete” (poezii şi teatru), iar în 1876 - volumul „Proza”.

În 1877, odată cu „Balcanul şi Carpatul”, a început seria poeziilor care vor fi publicate în 1878, în volumul „Ostaşii noştri”, închinat soldaţilor români din Războiul de Independenţă.

Între 1878 - 1879, la Mirceşti, a scris drama istorică „Despot-Vodă”, pe care a citit-o la „Junimea” în data de 8 mai 1879 şi a cărei premieră a avut loc în octombrie, la Teatrul Naţional din Bucureşti.

A fost laureat al premiului „Ginta latină” de la Montpellier pentru poezia „Cântecul gintei latine” şi scrie „Sânziana şi Pepelea”.

În 1881 a primit Premiul Academiei pentru Literatură.

În acelaşi an a apărut ultimul volum din „Opere complete”, iar cu prilejul încoronării lui Carol I, a scris textul: „Imnul regal român”.

În 1882 a fost ales preşedinte al secţiei de literatură a Academiei.

A mers în Franţa pentru a primi premiul şi a fi sărbătorit la Montpellier, apoi l-a vizitat la Londra pe ambasadorul (şi prietenul) Ion Ghica.

În aceeaşi perioadă a început să scrie şi „Fântâna Blanduziei”, care se va juca la Bucureşti, în 1884.

A scris şi apoi a citit la „Junimea” drama „Ovidiu”, care se va juca în 1885.

În 1885 a mers din nou la Paris, în calitate de ministru al României în Franţa.

Dintre operele în proză, mai amintim: „Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florenţa”, „Iaşii în 1844”, „Un salon din Iaşi”, „Românii şi poezia lor”, „O primblare la munţi”, „Borsec”, „Balta-Albă”, „Călătorie în Africa”, „Un episod din anul 1848”.

La 22 august 1890, s-a stins din viaţă la conacul din Mirceşti, în urma unei grele suferinţe.

Autor: Pe o aripă de cânt