In Memoriam: George Enescu

George Enescu s-a născut la 19 august 1881, în satul Liveni - Vîrnav (judeţul Botoşani), în familia arendaşului Costache Enescu şi a soţiei - Maria (fiică de preot), fiind al optulea copil al lor şi primul care n-a murit în copilărie.

A trecut la cele veşnice în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, la Paris, fiind înmormântat în cimitirul Pere-Lachaise, într-un cavou de marmură albă.

Pe când avea 3 ani, a auzit, din întâmplare, pentru prima dată, un taraf cântând în apropiere de satul natal. Impresionat, a doua zi a încercat să imite instrumentele auzite: vioara - printr-un „fir de aţă cusut pe o bucată de lemn” („Amintirile lui G. Enescu”, de B. Gavoty), ţambalul - folosind nişte beţe şi naiul - suflând printre buze.

La numai 4 ani ştia să citească, să scrie, să facă adunări şi scăderi, pentru că, aşa cum singur declara, îi plăcea învăţătura, în timp ce joaca o găsea nefolositoare, o pierdere de timp.

Părinţii i-au dăruit o mică vioară, cu trei coarde, observându-i preocuparea pentru muzică, dar copilul s-a supărat când a constatat că nu este luat în serios şi a aruncat jucăria în foc.

A primit apoi vioara dorită şi a început să cânte după ureche, pe o singură coardă, cu un singur deget, melodiile pe care le auzea în sat.

Primele noţiuni le-a primit de la tatăl său, iar la vârsta de 5 ani, a debutat pe scenă şi a început studiile de compoziţie, îndrumat de Eduard Caudella, compozitor şi profesor la Conservatorul ieşean.

Remarcând talentul deosebit al micuţului, Caudella i-a sfătuit pe părinţi să-l îndrume pe drumul muzicii.

Între 1888 - 1894, a studiat la Conservatorul de la Viena (vioară, pian, armonie, contrapunct, compoziţie), perioadă în care entuziasma presa şi publicul prin concertele sale în care, la numai 12 ani, interpreta compoziţii de Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps şi F. Mendelssohn - Bartholdy.

Între 1895 - 1899, şi-a continuat studiile - pentru perfecţionare, la Conservatorul din Paris.

Din această perioadă datează: „Poema Română op. 1 pentru orchestră şi cor bărbătesc” - 1897, „Sonata nr. 1 pentru pian şi vioară în Re major, op. 2” - 1897, „Suita nr. 1, în sol minor, în stil vechi pentru pian, op. 3” - 1897, „Sonata nr. 2 pentru pian şi vioară, în fa minor, op. 6” - 1899, lucrări care i-au adus recunoaşterea tânărului compozitor.

La 6 februarie 1898 a debutat în calitate de compozitor, în cadrul Concertelor Colonne din Paris, cu Suita simfonică „Poema Română”.

În acelaşi an, a obţinut premiul al II-lea la concursul de vioară organizat de Conservatorul din Paris, iar în 1899 - premiul I, cu care a şi absolvit clasa de vioară, primind o preţioasă vioară „Bernardel”, inscripţionată cu numele său.

În acelaşi timp, a început să predea la Bucureşti şi să susţină recitaluri de vioară.

Între 1898 - 1906, a dirijat orchestra Societăţii „Filarmonica Română”.

Între 1901 - 1902 a compus cele două „Rapsodii”, în 1903 - „Suita nr. 1 pentru orchestră”, în 1905 - prima „Simfonie”, iar în 1908 - „Şapte cântece pe versuri de Clement Marot”.

În 1902, la Paris, a înfiinţat şi a condus un trio cu pian, iar în 1904 - un cvartet de coarde.

În aceşti an, activitatea sa muzicală s-a desfăşurat în paralel, atât la Bucureşti, cât şi la Paris (uneori şi în alte ţări europene - Germania, Ungaria, Spania, Portugalia, Marea Britanie).

Regina Elisabeta a României îl admira foarte mult, motiv pentru care era invitat deseori să susţină concerte la Castelul Peleş. Acolo a întâlnit-o pe marea şi unica sa iubire - prinţesa Maruca Cantacuzino.

Încă de la prima ediţie a Concursului de compoziţie ce-i purta numele, a oferit câştigătorilor premii din veniturile sale proprii şi posibilitatea de a-şi interpreta propriile creaţii în concerte.

În timpul Primului Război Mondial, la Bucureşti, a dirijat pentru prima dată în audiţie integrală „Simfonia a IX-a” de Beethoven, compoziţii din creaţia lui Claude Debussy, dar şi creaţii proprii - „Simfonia nr. 2” şi „Suita pentru orchestră nr. 2”.

A susţinut concerte pentru răniţii din spitale.

În 1920 a fost membru fondator al Societăţii Compozitorilor Români din Bucureşti, iar în perioada 1920 - 1948 - preşedinte al acesteia.

După război, a circulat des între Bucureşti şi Paris, dar a ajuns şi în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia şi New York, precum şi în: Spania, Olanda, Elveţia, Portugalia, Canada.

Între 1906 - 1920, a dirijat orchestra Ministerului Instrucţiunii Publice, a fondat Orchestra Simfonică „George Enescu” din Iaşi, pe care a dirijat-o între 1918 - 1920, iar în perioada 1920 - 1946, a condus orchestra Filarmonicii din Bucureşti.

Pe lângă activitatea concertistică, nu a renunţat nici la cea pedagogică.

Datorită recunoaşterii internaţionale de care se bucura, a fost invitat să predea cursuri de interpretare muzicală, stilistică, analiză şi forme muzicale, la prestigioase şcoli de muzică din Paris, Siena (Italia), Illinois şi New York (SUA), Brighton şi Bryanstone (Anglia), precum şi cursuri de compoziţie la Universitatea Harward din Cambridge şi la Conservatoire Americain din Fontainbleau (Franţa).

La îndrăgita sa lucrare - opera „Oedip, op. 23”, terminată în 1931, a lucrat mai bine de zece ani. I-a dedicat-o Mariei Rosetti - Cantacuzino, cea care, în 1937, îi va deveni soţie.

În anii celui de-al Doilea Război Mondial, la Bucureşti, a avut o intensă activitate dirijorală.

În ultimii ani de viaţă, a compus „Cvartetul de coarde nr. 2”, „Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste”, a finalizat Poemul simfonic „Vox Maris” pentru soprană, tenor, cor şi orchestră, a lucrat la „Simfonia nr. 4” şi „Simfonia nr. 5” (rămase însă neterminate).

După instaurarea dictaturii comuniste, s-a exilat definitiv la Paris, împreună cu soţia sa, prinţesa Maruca Cantacuzino - Enescu.

Dintre distincţiile care i s-au acordat în semn de preţuire şi recunoaştere, amintim: titlurile de ofiţer şi cavaler al „Legiunii de Onoare” a Franţei (1913, 1936), Membru de onoare (1916) şi Membru activ (1933) al Academiei Române din Bucureşti, Membru corespondent la: Academie des Beaux Arts din Paris (1929), Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma (1931), Institut de France din Paris (1936), Academia de Arte şi Ştiinţe din Praga (1937).

Autor: Pe o aripă de cânt