„Eu sunt ţăran. Oleacă şcolit, dar ţăran.
Când am venit la liceu la Iaşi, m-am descălţat de opinci la bariera Iaşului, m-am încălţat cu o pereche de bocanci şi am dat examen la liceu.”
„Oamenii au încercat întotdeauna să evadeze din ceea ce este minor, ce nu-i satisface intelectual şi spiritual. Au încercat să ajungă într-o altă lume, o altă sferă de înţelegere.
Omul simte nevoia să fugă de banal.”
Mihai Mereuţă
Mihai Mereuţă, cunoscut şi îndrăgit actor român, s-a născut la 29 noiembrie 1924, în localitatea Santa Mare (judeţul Botoşani), într-o familie de ţărani, şi s-a stins la Bucureşti, 1 aprilie 2003, în urma unui stop cardiac.
A urmat şcoala gimnazială din localitate, apoi liceul – la Iaşi.
S-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie din Iaşi, dar, în paralel, a urmat şi cursurile Conservatorului „George Enescu”.
În 1948, după absolvire, a fost angajat la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, însă primul rol încununat de succes l-a jucat pe scena Teatrului Municipal din Ploieşti, în piesa „O scrisoare pierdută”.
În 1957, Lucia Sturdza Bulandra l-a chemat să joace la Bucureşti.
A apărut în: „Tineri căsătoriţi caută cameră”, „Interviu”, „Opera de trei parale”, „Azilul de noapte”, „Mincinosul”, „Casa cea nouă”, „Ivan Vasilievici”, „Cabala bigoţilor”, „Infidelitate conjugală” etc.
Ultimul rol într-o piesă de teatru a fost în „Boabe de rouă pe o frunză de lotus în bătaia lunii”, la Naţionalul bucureştean.
A avut o strânsă colaborare cu Teatrul Naţional Radiofonic, jucând în zeci de piese („Venea o moară pe Siret”, „Tinereţea lui Moromete”, „Vama doctorului”, „O lecţie de bun simţ”, „Suflete moarte”, „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea”, „Maitreyi”, „În vreme de război”, „Maşina infernală”, „Ion”, „Ion Roată şi Unirea”, „Intrusul”, „Geniu pustiu”, „Douăsprezece scaune” etc).
Tototdată, a fost distribuit în peste 50 de producţii cinematografice: „Unde fugi, maestre?”, „Doi haiduci şi-o crâşmăriţă”, „Liceenii rock’n’roll”, „Liceenii”, „Masca de argint”, „Misterele Bucureştilor”, „Trandafirul galben”, „Erupţia”, „Secretul cifrului”, „Telegrame”, „Când primăvara e fierbinte”, „Setea”, „Lumina de iulie”, „Pădurea spânzuraţilor”, „Serbările galante”, „Legenda”, „Asediul”, „Petrecerea”, „Mihai Viteazul”, „Haiducii lui Şaptecai”, „Zestrea domniţei Ralu”, „Facerea lumii”, „Cu mâinile curate”, „Aventurile lui Babuşcă”, „Proprietarii”, „Păcală”, „Pe aici nu se trece”, „Misterul lui Herodot”, „Serenadă pentru etajul XII”, „Osânda”, „Marele singuratic”, „Curcanii”, „Ecaterina Teodoroiu”, „Totul pentru fotbal”, „Al patrulea stol”, „Ora zero”, „Ultima frontieră a morţii”, „Iancu Jianu, zapciul”, „Vacanţa tragică”, „Iancu Jianu, haiducul” etc.
A fost profesor la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti.
Autor: Pe o aripă de cânt
Foto: Google
Nichita Hristea Stănescu, celebru poet, scriitor şi eseist român, s-a născut la Ploieşti, la 31 martie 1933, şi s-a stins la Bucureşti, la 13 decembrie 1983.
A venit pe lume în familia lui Nicolae Hristea Stănescu – fost ţăran devenit meşteşugar şi comerciant, şi a Tatianei Cereaciuchin, care făcea parte dintr-o familie de nobili de origine rusă, refugiată în România.
Între 1944 – 1952, Nichita a urmat Liceul „Sf. Petru şi Pavel” din oraşul natal, iar între 1952 – 1957 – Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii bucureştene.
În primul an de facultate s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, dar, după numai un an, s-au despărţit.
În 1955 a adunat poeziile sale – despre care spunea că le-a scris „fără mamă, fără tată”, într-un volum – „Argotice – cântece la drumul mare”, care va fi publicat abia în 1992.
În martie 1957, a debutat la revistele „Tribuna” (din Cluj) şi „Gazeta literară”.
Între 1957 – 1958, a fost corector şi redactor la secţia de poezie a „Gazetei literare” (condusă de Zaharia Stancu).
În 1960 a apărut volumul de debut – „Sensul iubirii”.
În 1962 s-a căsătorit cu poeta Doina Ciurea, din relaţia lor inspirându-se Nichita şi publicând – în 1964 – „O viziune a sentimentelor” (premiat de Uniunea Scriitorilor).
În 1965 a apărut volumul „Dreptul la timp”, iar în următorul an – „11 elegii”.
În 1967 a publicat trei volume: „Roşu vertical”, „Antologia Alfa”, „Oul şi sfera”, iar în 1969 – „Necuvintele” (premiat de Uniunea Scriitorilor) şi „Un pământ numit România”.
În 1969 a devenit redactor – şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu.
În 1970 a publicat volumul „În dulcele stil clasic”, o a doua antologie – „Poezii” şi deţinea o rubrică lunară în revista „Argeş”.
Între 1970 – 1973 a fost redactor – şef adjunct al revistei „România literară”.
În 1972 a apărut volumul „Măreţia frigului”, iar volumul de eseuri „Cartea de recitire” – a primit un nou Premiu al Uniunii Scriitorilor.
În 1973 a fost publicată antologia de poezii de dragoste – „Clar de inimă”.
În 1975 Nichita a primit Premiul internaţional „Johann Gottfried von Herder”, a publicat antologia „Starea poeziei” (premiată de Uniunea Scriitorilor) şi a devenit publicist comentator la revista „România literară”.
La cutremurul din 4 martie 1977, încercând să-şi salveze un prieten, a fost lovit de un zid, suferind un şoc şi o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului, urmată de alte sechele.
Din păcate, în această perioadă a devenit şi dependent de alcool. În ciuda acestui fapt, a fost o etapă a existenţei sale în care, cu o luciditate aproape nefirească, a scris unele dintre cele mai bune poezii.
În 1978 a publicat volumul „Epica Magna”, pentru care i s-a acordat Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române”, iar în 1979 – a apărut „Opere imperfecte”.
În 1980 a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură.
În 1981 a suferit prima criză hepatică, periodic repetându-se, astfel încât, în toamnă, Nichita a fost spitalizat la Fundeni.
În 1982 i s-a acordat Premiul „Cununa de aur” a Festivalului Internaţional de Poezie de la Struga (Macedonia) şi a apărut volumul „Noduri şi semne”.
1982 este şi anul în care şi-a pierdut tatăl.
În iulie 1982, s-a căsătorit cu Todoriţa Tărâţă, apoi a călătorit prin Iugoslavia.
Într-o deplasare la Focşani, în toamnă, şi-a fracturat un picior, motiv pentru care va fi imobilizat în casă timp de şase luni.
La împlinirea vârstei de 50 de ani (la 31 martie 1983), i s-a organizat o sărbătorire naţională şi a fost publicat volumul „Strigarea numelui”.
La 9 decembrie, a participat la nunta unor prieteni, dar, din cauza consumului exagerat de alcool, la 12 decembrie – a suferit o nouă criză puternică de ficat.
A ajuns la Spitalul Fundeni, dar, a doua zi, a trecut la cele veşnice.
În 1985 a apărut volumul „Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu”.
În 1990, post-mortem, a fost ales membru al Academiei Române.
Autor: Pe o aripă de cânt
„Pentru mine, plecarea din România a reprezentat o mare schimbare, deloc uşoară.
Începutul a fost greu şi anevoios, dar am avut încăpăţânarea să nu mă las doborâtă de vicisitudini.
Iar forţa aceasta i-o datorez soţului meu, care m-a sprijinit în fiecare secundă.
Radu m-a îmbărbătat şi m-a ajutat mereu. Umărul lui nu s-a dezlipit nicio clipă de al meu.”
„Tânjesc ca din ce în ce mai des să simt sub tălpi pământul românesc.
În România ne sunt rudele care ne-au mai rămas, acolo ne sunt mulţi dintre cei mai dragi prieteni... Acolo e ţara noastră.”
Eva Kiss
Îndrăgita interpretă de muzică uşoară – Eva Kiss – s-a născut la Bucureşti, la 31 martie 1953.
După ce tatăl moare (pe când Eva avea doar 7 ani), familia se mută la Târgu Mureş.
Aici, a intrat în Ansamblul pionierilor, la grupa de dansuri populare.
Eva Kiss a debutat în 1967, în cadrul emisiunii „Dialog la distanţă”, după care a participat la diverse concursuri muzicale pentru amatori, obţinând mai multe premii I.
În 1970, la Festivalul Naţional al Artei Studenţeşti, primeşte Premiul al III-lea.
În 1973 a trecut de primele două etape ale emisiunii – concurs „Steaua fără nume”.
În acelaşi an, a participat la Festivalul de la Mamaia, cu melodiile „O ramură spre cer” şi „Cântec”, apoi a plecat într-un turneu în Cuba.
În 1975 s-a angajat la Teatrul „Constantin Tănase”.
În 1979 a participat la Festivalul Internaţional „Orfeul de Aur” din Bulgaria (obţinând „Premiul pentru cea mai bună interpretare”), iar în următorul an, la „World Popular Song Festival”, în Japonia.
În 1981 a susţinut un turneu alături de orchestra „RC’Band”, condusă de Radu Constantin, cel care, în 1984, i-a devenit soţ.
După o perioadă în care a fost nevoită să cânte în diferite localuri celebre din Bucureşti şi de pe Litoral, Eva Kiss s-a stabilit în Danemarca, în 1990, acolo unde soţul ei plecase cu doi ani în urmă.
Dintre celebrele melodii pe care le-a interpretat, amintim: „Tăcutele iubiri”, „Puterea dragostei”, „Farmecul mării”, „Anotimpul speranţelor”, „Copilul meu”, „Acele veri ale iubirii” etc.
Alte premii:
- 1973 – Premiul Radioteleviziunii Române şi Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România – Festivalul de la Mamaia;
- 1985 – Premiul Criticii Muzicale – Festivalul de la Mamaia;
„Am avut un destin fericit, drumul parcurs e de invidiat.
Puţini colegi de-ai mei au avut fericirea să parcurgă şapte decenii minunate, să se bucure de o astfel de împlinire caldă, de succes...
Ion Lucian
Sursă: Interviu pentru "Libertatea" , 2010
Foto: ProCinema
Ion Lucian, actor, dramaturg, regizor, scenarist, epigramist, director de teatru, societar de onoare al Teatrului Naţional Bucureşti, s-a născut la 22 aprilie 1924, în Capitală, acolo unde a şi murit, la 31 martie 2012.
Provenea dintr-o familie de moldoveni: mama – din zona Neamţului, iar tatăl – a Romanului.
A urmat cursurile Liceului „Matei Basarab”, fiind un elev silitor, chiar premiant uneori şi, spre dezamăgirea părinţilor şi a profesorilor, a refuzat cariera de inginer, susţinând examen de admitere la Academia de Artă Dramatică.
În 1940, din cauza bugetului tot mai mic al familiei, Ion Lucian a început să dea meditaţii la matematică şi să-şi ajute colegii la desene, dar a făcut şi figuraţie la TNB.
A dat admitere la Academia Regală de Artă Dramatică în 1941 (când era încă elev în ultimul an de liceu) și a fost admis, deși nu avea bacalaureat, după ce a recitat poezia „Oltul” de Octavian Goga. A frecventat timp de un an liceul și academia.
În toamna lui 1942, după bacalaureat, a dat concurs (cu dispensă) pentru unul din cele cinci posturi de actor la Teatrul Național și a fost admis, deși erau 163 de candidați.
Primul său rol ca actor a fost în piesa „Castiliana”, de Lope de Vega.
A jucat la: Teatrul de Operetă „Alhambra”, Teatrul Municipal (ulterior denumit „Bulandra”), Teatrul „Nottara”, Teatrul de Comedie, Teatrul Naţional din Bucureşti, Teatrul Naţional din Timişoara, Teatrul Valah din Giurgiu, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul „Odeon”, Teatrul „Mundi”, Teatrul din Botoşani, Teatrul din Buzău, Teatrul din Braşov, Compania „Radu Beligan”, Teatrul „C. Tănase” etc.
A fost director – fondator, actor, regizor şi scenarist la: Teatrul pentru Copii „Ion Creangă” (1964 – 1972) şi Teatrul „Excelsior” (1990 – 2012).
Piese de teatru în care a jucat: „Coana Chirița”, „Marginea eternităţii”, „Mioara”, „Familia Bliss”, „Silvette”, „Prințesa îndepărtată”, „O vară la moșie”, „Astă seară se joacă fără piesă”, „Revizorul”, „Mincinosul”, „Fascinație”, „Salut voios!”, „Moliere“, „Camera de alături“, „Scrisoarea pierdută”, „Legenda ultimului împărat”, „Iubire”, „Insula”, „Nu se știe niciodată”, „Liubov Iarovaia”, „Uraganul”, „Cum vă place?”, „Dragoste pentru 3 portocale”, „Câinele grădinarului”, „Țara surâsului”, „Prințesa Circului”, „Puricele în ureche”, „Bani peşin”, „Celebrul 702”, „Rinocerii”, rol dublu în „Sweik în al II-lea război mondial”, „Gally Gay“, „Moliere la Comedia”, „Procesul d-lui Caragiale“, „Snoave cu măști”, „Volpone”, „Opus 1... singur“ - one-man show (24 roluri), „Opinia publică”, „Patriotica Română”, „Cinema“, „Turnul de fildeș“, „Peţitoarea“, „Strigoiul din Kitahama”, „Scaiul”, „Protest”, „Escu...”, „Harap-Alb”, „Cocoșelul neascultător”, „Mușchetarii... Măgăriei-Sale”, „Poveste neterminată”, „N-ați văzut dvs. un tată?”, „Cinci săptămâni în... balcon”, „Cei trei mușchetari”, „Regele Cerb”, „Râs și lacrimi”, „Toate pânzele sus!”, „Nota zero la purtare”, „Aterizare forțată”, „Drumul e liber”, „Eminescu și Veronica”, „Romeo și Janette”, „Nu treziți un copil care visează”, „Pepere Lamoral”, „Aladin şi lampa fermecată”, „Prostia omenească”, „Frumoasa şi Bestia”, „Val-Vârtej și vasul fantomă”, „Inimă de piatră”, „Imaginile sunt imagini“; „Marry Poppins“, „Haina cu două feţe”, „Cenușăreasa“, „Trei gemeni veneţieni”, „Hoțul sentimental”, „Uite tata, nu e tata!”, „Lovește-l pe aproapele tău”; „Căsătoria”, „Tache, Ianche și Cadîr”, „Are tata fată mare”, „Băieții de aur”, „Balul de cristal”, „Vin americanii”, „Nota zero la purtare”, „Doctorul minune”, „Ceasornicăria Taus”, „Ah, bacalaureatul!”, „Supeul”, „Scaiul”, One man-show „Le grenier” - spectacol special pentru sărbătoarea francofoniei în Bretagne etc.
A colaborat şi cu:
- Theatre Gros Cailloux Caen-Normandie (Franța): „Snoave cu măşti”;
- Theatre „L’Ille de France” Paris: „Pepere L’amoral“, „Cocoşelul neascultător”, „Les contes”;
- Teatrul din Osaka (Japonia): „Cocoşelul neascultător”;
- Trupa „Idishspiel” (Tel Aviv): „Băieții de aur”.
În calitate de regizor (director de scenă) a fost invitat la: Paris, Montreal, Roma, Osaka, Tel Aviv, Caen.
Roluri în filme: „Două lumi şi o dragoste”, „Viaţa învinge”, „Gelozia, bat-o vina!”, „Afacerea Protar”, „Alo?... Aţi greşit numărul!”, „D’ale carnavalului”, „Doi vecini”, „Titanic Vals”, „Mofturi 1900”, „Rămăşagul”, „Medalia de onoare”.
A scris volumele: „Fantezii pe teme umoristice”, „Steluțe de umor”, „Le petit coq” (Paris).
A fost profesor la Academia de Teatru şi Film (1952 – 1956) şi la Universitatea „Hyperion” (1998 – 2012).
Premii şi distincţii:
- 1964 - „Artist Emerit” – „pentru merite deosebite în activitatea desfăşurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice şi cinematografiei”;
- 1967 – Ordinul „Meritul Cultural” clasa a III-a – „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”;
- „Ordinul Muncii”, Ordinul „Meritul Cultural” clasa a II-a şi I;
- 1982 – Premiul pentru Interpretare – Festivalul de Teatru – Braşov;
- 1983 – Premiul pentru Interpretare – Festivalul de Teatru – Bacău;
- 2000 – Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în Grad de Cavaler;
- 2001 – Premiul pentru întreaga activitate – Gala Premiilor UNITER;
- 2002 – Premiul pentru întreaga activitate dedicată tânărului public – Gala Premiilor UNITER;
- 2002 – Premiul pentru „Cel mai bun spectacol” – Israel;
- 2003 – Premiul pentru întreaga activitate artistică – Gala Premiilor naţionale în domeniul teatrului – Ministerul Culturii şi Cultelor;
- Societar de Onoare al Teatrului Naţional Bucureşti şi al Teatrului „Excelsior”;
- Ofiţer al Legiunii de Onoare (Franţa);
- 2007 – „Premiul de Excelenţă” – Festivalul Comediei Româneşti „festCO” – Bucureşti;
- 2012 – post-mortem – primeşte o Stea pe „Aleea Celebrităţilor” – Bucureşti;
- Membru al Uniunii Scriitorilor din România;
- Membru al Societații Autorilor și Compozitorilor Dramatici de la Paris (S.A.C.D.);
- Membru al Biroului Executiv al Asociației Internaționale de Teatru Pentru Copiii și Tineret (1965-1990);
- Membru de onoare al Asociației Internaționale de Scout Boys;
- diverse alte premii naţionale şi internaţionale.
Este înmormântat la Cimitirul Bellu din Capitală.
Autor: Pe o aripă de cânt
Foto: Google
Céline Marie Claudette Dion – supranumită „Regina Muzicii Pop” – a venit pe lume la 30 martie 1968, în Provincia Quebec (Repentigny) din Canada.
A fost al paisprezecelea copil (cel mai mic) al unei familii numeroase, care se confrunta cu multe lipsuri.
La 12 ani, împreună cu mama şi un frate, a compus prima piesă – „Ce n’etait qu’un reve”, pe care a decis să i-o trimită lui René Angélil, al cărui nume îl descoperise pe coperta unui album semnat Ginette Reno. Impresionat de vocea copilei, acesta şi-a propus să o transforme într-un star. Şi-a ipotecat casa, cu banii obţinuţi finanţând editarea primului ei album - „La voix du bon Dieu”, care a ocupat primul loc într-un clasament local.
În 1982, Céline a câştigat Premiul pentru „Cel mai bun interpret” şi „Medalia de Aur” pentru „Cel mai bun cântec” („Tellement j’ai d’amour pour toi”) la Concursul „Yamaha World Popular Song Festival” (Tokyo).
În următorul an, a devenit prima artistă canadiană care a obţinut „Discul de Aur” în Franţa, pentru cel mai vândut cântec – „D’amour ou d’amitie” şi, totodată, i s-au acordat mai multe distincţii la Gala Premiilor „Felix Awards”.
A reprezentat Elveţia la Concursul „Eurovision”, pe care l-a câştigat cu melodia „Ne partez pas sans moi”.
În 1986 a semnat un contract cu „Sony Records”.
În 1990 a lansat albumul în limba engleză – „Unison”, piesa „Where Does My Heart Beat Now” fiind primul single al artistei, care a ajuns pe locul 4 al „Billboard Hot 100”.
În ciuda diferenţei de vârstă dintre ei (26 de ani), Céline şi René au început să formeze un cuplu, iniţial ascuns de ochii publicului, ulterior relaţia concretizându-se într-o căsătorie care a avut loc în decembrie 1993.
Cel de-al treilea album în engleză al artistei – „The Colour of My Love” – dedicat lui René, a devenit cel mai de succes din cariera de până atunci.
În 1994 a lansat „A l’Olympia” – album live înregistrat într-unul din concertele de la Paris, iar în 1995 a venit cu o nouă surpriză – materialul „D’eux” – cel mai bine vândut album în franceză al tuturor timpurilor.
Mare succes a avut şi albumul „Falling into You”, din 1996 (care conţinea celebrele: „It’s All Coming Back to Me Now” şi „All By Myself”), continuat – în 1997 – cu „Let’s Talk About Love” (cu duetele „Tell Him”, „Immortality”, „I Hate You Then I Love You”, dar şi cu „My Heart Will Go On” sau „Think Twice”).
Au urmat: în 1998 – „These Are Special Times” şi în 1999 – „All the Way... A Decade of Song”.
Albumele în engleză şi franceză lansate în anii ’90 s-au vândut în zeci de milioane de exemplare, aducându-i popularitatea atât pe continentul american, cât şi în Europa sau Asia.
În 1999, după ce soţul a fost diagnosticat cu cancer, Céline s-a retras din activitate, alegând să petreacă mai mult timp alături de familie.
Pauza a durat până în 2002, când a semnat un contract (iniţial pentru 3 ani, extins apoi la 5 ani) prin care se angaja să apară de 5 ori pe săptămână în spectacolele unuia dintre cele mai cunoscute hoteluri din Las Vegas – „Caesar’s Palace”.
În 2007 a pornit în turneul mondial de promovare a albumului „Taking Chances”, devenind una dintre cele mai de succes cântăreţe ale unui deceniu.
A mai lansat câteva albume foarte bine primite de public şi critici, după care, în 2015, s-a retras din nou din activitate, pentru a se ocupa de soţul său. Acesta s-a stins în ianuarie 2016.
Ulterior, a revenit pe scenă, lansând noi melodii şi susţinând concerte în întreaga lume.
Câteva dintre cele mai importante premii şi distincţii:
- 1998 - „Ordinul Naţional al Quebecului”;
- 1998 - „Ordinul Naţional Canadian pentru Realizări Deosebite pe Scena Internaţională a Muzicii Contemporane”;
- 1999 – a fost introdusă în „Canadian Broadcast Hall of Fame” şi a primit o stea pe „Aleea celebrităţilor canadiene”;
- 1999 – Premiu Grammy pentru „Cea mai bună interpretă de muzică pop”;
- 1999 - patru Premii Grammy pentru „My Heart Will Go On” – „Cântecul anului 1998”;
- 2004 - distincţia „Chopard Diamond Award” – pentru cea mai vândută interpretă a tuturor timpurilor (peste 175 milioane exemplare) - Gala „World Music Awards”;
- 2007 - „Sony BMG” anunţă că numărul albumelor vândute a depăşit 200 de milioane, iar în 2018 s-a zvonit că a trecut de 250 de milioane.
Autor: Pe o aripă de cânt
Foto: Google
Muzicianul, chitaristul, cântăreţul şi compozitorul britanic de muzică blues – Eric Patrick Clapton, s-a născut la 30 martie 1945, la Ripley (Surrey).
A primit o chitară drept cadou, când a împlinit 13 ani. A învăţat de unul singur să cânte la ea.
La 17 ani, înfiinţa prima trupă – „The Roosters”.
În 1963 a intrat în formaţia „The Yardbirds”.
În 1966 a înfiinţat trupa considerată a fi primul supergrup din istoria rock-ului – „Cream”. În ciuda existenţei scurte, „Cream” a influenţat enorm viaţa muzicală, intrând în legendă cu melodii precum: „Sunshine of your love”, „White Room” sau „Crossroads”.
Din cauza dependenţei de cocaină, Eric Clapton a fost nevoit să-şi întrerupă activitatea pentru aproximativ un an, dar a revenit în pe scenă în 1973, printr-un concert organizat de Pete Townshend (chitaristul „The Who”) la „Rainbow Theatre”, în Londra.
Deşi a mai cântat, uneori, alături de diferite formaţii, Clapton şi-a început atunci cariera solo.
În 1974 a lansat „461 Ocean Boulevard”, care a ajuns în topuri prin melodia „I Shot the Sheriff” (a lui Bob Marley).
De un mare succes s-a bucurat şi albumul „Slowhand”, apărut în 1977.
La începutul anilor ’90, viaţa lui Clapton a fost afectată de două tragedii – moartea chitaristului Stevie Ray Vaughan (în timp ce se aflau în turneu împreună) şi, după numai câteva luni, moartea propriului fiu, în vârstă de numai 4 ani, care a căzut de la etajul 53 al apartamentului din New York.
În memoria fiului pierdut, Eric Clapton a scris piesa „Tears in Heaven”, una dintre cele mai cunoscute din repertoriul său, pentru care a primit nu mai puţin de şase Premii Grammy.
Considerat drept unul dintre cei mai de succes muzicieni, Clapton a fost inclus de trei ori în celebrul „Rock and Roll Hall of Fame”, s-a clasat locul 2 în clasamentul „100 Greatest Guitarists of All Time” şi pe poziţia 53 a topului „100 Greatest Artists of All Time” – ambele realizate de revista „Rolling Stone”.
Să amintim şi faptul că a apărut în comedia muzicală „Blues Brothers 2000”, apărută în 1998, interpretând rolul unui chitarist al formaţiei „Louisiana Gator Boys”.
Autor: Pe o aripă de cânt
Foto: Wikipedia
„În lumea păcatului perfecţiunea nu se încheagă.
Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu fie perfecţiunea – generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranţă, închisori, torturi şi lagăre -, ci dimpotrivă, imperfecţiunea.
Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cât mai puţin rea, singura cu putinţă aici.”
Nicolae Steinhardt
Nicu - Aurelian Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon (lângă Bucureşti), şi s-a stins la 30 martie 1989, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii Rohia.
Provine dintr-o familie de origine evreiască, tatăl - inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, fiind directorul unei fabrici de mobilă şi cherestea, participant activ la Primul Război Mondial (rănit la Mărăşti şi decorat cu ordinul „Virtutea Militară”), iar mama - Antoaneta Steinhardt, rudă cu Sigmund Freud.
Încă de când era copil, Steinhardt a fost atras de obiceiurile creştineşti şi de sunetele clopotelor (familia sa fiind foarte apropiată de părintele Mărculescu, din comună), precum şi de cărţi, astfel încât, între 8 şi 12 ani, citise cea mai mare parte a capodoperelor literaturii universale: Tasso, Goethe, Shakespeare, Balzac, Tolstoi, Vergiliu, Homer, Dante, Sofocle, Rousseau, Racine, Chaucer.
Clasele primare le-a făcut: o parte acasă, o parte la Şcoala „Clementa”, din 1919.
Din 1929 a început să ia parte la şedinţele Cenaclului „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu, şi astfel i s-a descoperit talentul literar.
A debutat literar în revista „Vlăstarul” a Liceului „Spiru Haret”, pe care l-a absolvit tot în 1929, fiind coleg cu Mircea Eliade şi Constantin Noica.
În perioada de licean şi-a propus să înveţe religia creştină, îndrumat de preotul Gheorghe Georgescu.
A devenit licenţiat în Drept şi Litere al Universităţii din Bucureşti, în 1934, iar în 1936 – doctor în Drept Constituţional, cu lucrarea „Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit”.
În 1934 i-a apărut şi primul volum - „În genul... tinerilor“ - în care îi parodia pe Eliade, Cioran şi Noica, ceea ce va regreta mai târziu.
În 1936, respectiv 1937, la Paris, au apărut alte două lucrări, ambele referitoare la religia iudaică: „Essai sur la conception catholique du Judaisme“ şi „Illusion et réalités juives“.
După absolvirea facultăţii, a fost admis în Baroul de Avocaţi Ilfov.
Între 1934 -1935, sub pseudonimul „Antisthius”, a publicat în „Revista burgheză”, parodiind stilul revistelor „Criterion” şi „Vremea”, precum şi pe Eugen Ionesco.
Între 1937 -1939, a călătorit în Anglia, Franţa şi Elveţia (a urmat studii de specializare), dar şi în Austria, ulterior constatând că experienţa acumulată în aceşti ani va contribui la desăvârşirea sa intelectuală.
În 1939 a revenit în România, iar Camil Petrescu l-a ajutat să obţină un post de redactor la „Revista Fundaţiilor Regale“, de unde a fost dat, însă, afară, după numai un an, motivele fiind originea sa evreiască şi „purificarea etnică” declanşată de regimul Antonescu.
A fost reangajat la această publicaţie, la finele celui de-al Doilea Război Mondial, dar în 1947 – a fost din nou îndepărtat, precum şi exclus din avocatură, iar activitatea literară – pusă sub interdicţie. Toate acestea i-au adus atât suferinţe de ordin material, cât şi sufleteşti, ceea ce l-a făcut să se simtă tot mai atras de creştinism.
A fost obligat să supravieţuiască practicând diverse slujbe mărunte.
În 1959, lotul „Noica – Pillat” al aşa-numiţilor „intelectuali mistico – legionari”, la care aderase şi Steinhardt, a fost arestat. Pe 31 decembrie, Securitatea i-a cerut să fie martor al acuzării la proces, dar a refuzat, astfel încât, la 4 ianuarie 1960, a fost arestat, condamnat la 12 ani de muncă silnică, 7 ani degradare civilă şi întreaga avere personală - confiscată, pentru „crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului”.
La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu l-a botezat în credinţa creştin-ortodoxă – cu apă dintr-un ibric cu smalţul sărit – naş fiindu-i fostul şef de cabinet al Mareşalului Antonescu, Emanuel Vidraşcu. Martori au fost Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici (unul fiind Monseniorul Ghika), doi preoţi greco-catolici şi unul protestant.
Mai apoi, Steinhardt a fost mutat în închisorile de la Gherla şi Aiud, iar în august 1964 - eliberat, ca urmare a decretului de graţiere colectivă a deţinuţilor politici.
După ce a ieşit din închisoare, şi-a desăvârşit taina botezului prin mirungere şi primirea Sfintei Împărtăşanii, la schitul bucureştean Dărvari.
După ce tatăl său a murit (în 1967), Steinhardt a început să caute o mănăstire unde să-şi petrească restul vieţii, dar primea numai refuzuri, stareţii ferindu-se de un fost deţinut politic.
În 1971 a scris prima formă a manuscrisului dactilografiat „Jurnalului fericirii” – una dintre cele mai prolifice opere de introspecţie culturalo-mistică din peisajul literaturii noastre post-moderne. Manuscrisul a fost confiscat de Securitate în 1972 şi restituit în 1975, la intervenţia Uniunii Scriitorilor (manuscrisul va fi confiscat din nou în anul 1984 şi depus la Arhivele Statului, secţia secretă).
„Jurnalul fericirii” a cunoscut mai multe versiuni, una fiind chiar scoasă pe ascuns din ţară, ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris. Monica Lovinescu a difuzat „Jurnalul”, în serial, între 1988 - 1989, la postul de radio Europa Liberă.
În 1973, Noica i-a spus lui Steinhardt că a fost la Cluj, unde l-a întâlnit pe noul episcop Justinian Chira, şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ 30 de ani. Din acel moment, Steinhardt a început să vizitele anual Mănăstirea Rohia, iar în 1979 s-a stabilit acolo definitiv, ca bibliotecar şi având promisiunea Părintelui Serafim Man că va fi călugărit.
La 16 august 1980 a fost tuns în monahism de către episcopul Chira şi de arhiepiscopul Teofil Herineanu, primind numele de Nicolae.
Părintele Serafim i-a obţinut, de la ierarhii superiori, încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti, pentru a avea unde sta, uneori, ca să continue activitatea literară, aceasta fiind considerată, indirect, şi în folosul Bisericii.
La Rohia, Steinhardt a făcut ordine în cele peste 25.000 de volume ale bibliotecii, a fost prezent la slujbe, a predicat, dar a acordat atenţie sporită şi activităţii literare, publicând traduceri, eseuri, cronici, în diferite reviste: „Secolul XX”, „Viaţa Românească”, „Steaua”, „Familia”, „Vatra”, „Orizont” etc.
A publicat o serie de volume de eseuri şi critică literară, cum ar fi „Între viaţă şi cărţi” (1976) şi „Incertitudini literare” (1980) - volum pentru care a primit Marele Premiu al Criticii literare.
A mai publicat cărţile „Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului” (1982), „Critică la persoana întâi” (1983), „Escale în timp şi spaţiu” (1987) şi” Prin alţii spre sine” (1988).
Harul părintelui Steinhardt, modul său de viaţă, răbdarea, atitudinea, ascultarea, cuvintele de alinare, sfaturile... toate acestea au făcut să fie unul dintre cei mai iubiţi, respectaţi şi căutaţi duhovnici ai mănăstirii.
La începutul lui martie 1989, s-a agravat angina pectorală de care suferea, astfel încât a decis să meargă la Bucureşti pentru a se trata. Dar, înainte de plecare, în Autogara Baia Mare, a suferit un infarct şi a fost dus la spitalul de acolo.
A trecut la cele veşnice după câteva zile, la 30 martie 1989, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Rohia, printr-o ceremonie supravegheată îndeaproape de Securitate, care l-a considerat mereu o ameninţare.
După Revoluţia din decembrie 1989, Editura Polirom, în colaborare cu Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia, a decis să publice integrala operei lui Nicolae Steinhardt, iar în cadrul mănăstirii a fost înfiinţată Fundaţia „Nicolae Steinhardt”.
Chiar şi acum, după atâţia ani, la Rohia poate fi vizitată chilia sa, care a rămas neschimbată, aşa cum a lăsat-o: cu hainele aranjate frumos, cu cerneala şi hârtia pe masă, cărţile şi fotografiile pe care le iubea...
Autor: Pe o aripă de cânt
