In Memoriam: Grigoraş Dinicu

Grigoraş Dinicu, violonist virtuoz şi cunoscut compozitor, s-a născut la 3 aprilie 1889, la Bucureşti, şi s-a stins la 28 martie 1949.

S-a făcut remarcat prin maniera deosebită de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lăutăresc, prin sobrietatea stilului său individual și prin tehnica instrumentală excepțională.

A văzut lumina zilei în cartierul „Scaune” al lăutarilor bucureșteni, într-o casă modestă, iar copilăria şi-a petrecut-o înconjurat de muzica populară, tatăl său fiind un muzicant foarte cunoscut, iar mama - fiica celebrului naist Angheluș Dinicu și sora lui Dimitrie Dinicu, prim-violoncelist al orchestrei filarmonice din București și profesor la Conservator.

Copil fiind, Grigoraş a cântat în corul de copii al bisericii „Scaunele Vechi”, iar mai târziu, alături de tânărul Trandafir, fiul cunoscutului lăutar Dobrică, a prins gustul muzicii.

A luat primele lecţii de vioară de la un bătrân lăutar, iar la 13 ani, a ascultat pentru prima oară muzică la gramofon, în casa din București a muzicianului german Rudolf Malcher.

Ulterior, Grigoraş Dinicu a studiat vioara şi compoziţia la Conservatorul de muzică din București, între 1902 - 1906.

În paralel, cânta la diferite manifestări ocazionale.

În 1906 și-a dat examenul de absolvent pe scena Ateneului Român, interpretând partea solistică a „Concertului nr. 1 pentru vioară și orchestră” de Niccolo Paganini, pentru care i s-a acordat Premiul I.

Printre „bisurile” executate, a strecurat și compoziția proprie „Hora staccato”, care i-a adus nemurirea.

După 2 ani de practică în Orchestra Simfonică a Ministerului Instrucțiunii Publice, a apărut ca solist al acestei formații.

Dar, din cauza salariului mic, pentru a-şi asigura existenţa, s-a angajat șef de taraf la restaurantul-grădină de la „Bufet”, unde cânta în fiecare seară, cucerind asistența.

Pentru 6 luni a cântat în restaurantul „Gambrinus” al lui I.L. Caragiale, un mare amator de muzică.

Şi-a continuat şi studiile la Conservator, aprofundând repertoriul clasic.

În 1913 a încheiat un contract cu restaurantul lui Ionică Enescu, unde va cânta timp de 22 de ani, fiind ascultat de-a lungul anilor, de mari soliști ai lumii, precum şi de mari iubitori de muzică, întrucât programele sale muzicale satisfăceau cele mai exigente pretenții (piese din repertoriul clasic, de café-concert sau popular).

Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, a organizat concerte de binefacere și în spitalele pentru răniți sau bolnavi de tifus exantematic.

După război, a format propriul ansamblu, astfel începând epoca de glorie în care arta lui Grigoraş Dinicu este recunoscută pe plan internaţional.

A primit un angajament la Green Park Hotel din Londra, apoi a plecat la Monte Carlo, unde se va întâlni cu George Enescu, iar peste câteva zile cu Fritz Kreisler, ale cărui compoziții pentru vioară figurau în repertoriul său.

Au urmat lunile petrecute la Paris, cu un contract la Ambassadeur, cel mai mare restaurant parizian, unde „Ciocârlia” fascinează un public cosmopolit. Aici s-a întâlnit cu vestitul muzician și violonist Jascha Heifetz, care îi cere permisiunea să transcrie „Hora staccato” ca piesă de concert, pe care o va executa pentru prima dată în această formă cu mult succes într-un concert dat la Viena în 1932. De atunci, „Hora staccato” figurează în programe sub numele Dinicu - Heifetz.

Întors în țară, a executat - în 1932, împreună cu Orchestra Filarmonicii din București, partea solistică din „Concertul în mi minor pentru vioară și orchestră” de Felix Mendelssohn - Bartholdy.

A continuat să cânte la restaurantul „Continental”.

La sărbătorirea unui sfert de veac de activitate pe scenele de concert, în anul 1935, Dinicu a urcat din nou pe podiumul Ateneului Român, unde, sub bagheta dirijorului George Georgescu, a interpretat ca solist „Concertul în sol minor” de Max Bruch și, împreună cu Alexandru Teodorescu, prim-violonist al Filarmonicii, dublul „Concert în re minor” de Johann Sebastian Bach.

În februarie 1936, sub bagheta lui Ionel Perlea, a interpretat „Concertul în re minor pentru vioară și orchestră” de Henry Wieniawski.

În anul 1937,  a cântat la Expoziția Internațională de la Paris, în faţa a mii de vizitatori, după care a devenit concert - maestru al orchestrei simfonice „Pro Arte”, un ansamblu de 80 de instrumentiști, aflaţi sub conducerea dirijorului George Cocea.

În 1939, această formație l-a sărbătorit pe Grigoraș Dinicu printr-un concert festiv cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani. Violonistul a interpretat „Concertul în mi major” de Johann Sebastian Bach și „Concertul în re major” de Ludwig van Beethoven.

La Expoziția Mondială din New York, în 1939, taraful lui Dinicu a fost însoțit de Maria Tănase. Timp de 4 luni au cântat împreună la restaurantul lui Jean Filipescu din New York, unde au primit – printre alți ascultători din lumea artistică americană – ovațiile entuziaste ale Marlenei Dietrich.

Au revenit în țară odată cu declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial, în luna septembrie a aceluiași an.

S-a angajat la restaurantul „Modern”, iar în 1943, în timpul unui turneu la Ankara și Istanbul, a suferit un accident vascular cerebral, în urma căruia, mișcările cu mâna stângă au devenit dificile.

În 1947, după ce a simţit o durere din ce în ce mai intensă la gât, i s-a pus diagnosticul unui cancer al laringelui şi a urmat de o inevitabilă intervenție chirurgicală.

La 23 aprilie 1947, Uniunea Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști a organizat la Ateneul Român un concert aniversar pentru împlinirea a 40 de ani de activitate a lui Grigoraș Dinicu.

Violonistul s-a stins din viaţă la 28 martie 1949, în București, şi a fost înhumat la Cimitirul „Pătrunjel” (azi „Reînvierea”).

La înmormântare, Orchestra „Barbu Lăutaru”, condusă de Ionel Budișteanu, a cântat „Hora staccato”.

Autor: Pe o aripă de cânt