Floarea Calotă - gânduri...

„Privesc spre satul copilăriei mele, cu case cuminţi, înconjurate de pomi şi grădiniţe cu flori, peste care adiau miresme de busuioc şi pâine caldă.

Simt sub tălpile goale ale copilului de atunci, potecile înguste şi năpădite de iarbă ori ţărâna fierbinte a drumului, sub soarele verilor înăbuşitoare.

Aceleaşi spaţii hibernau iarna sub zăpezi care cădeau fără contenire.

Văd lumea aceea în planuri luminoase, apropiate cât să le ating cu mâna, ori mai depărtate, ascunse în perdeaua uitării.

Îi văd pe mama şi pe tata cu palmele crăpate de muncă şi arşi de soare...

Am fost binecuvântată cu părinţi care şi-au acceptat condiţia dincolo de oboseală şi lacrimi, au ascultat vocea interioară a destinului.

Mama muncea aproape tot timpul, vorbea puţin şi numai când avea ceva de spus.

Tata era un spirit liber, cânta, scria versuri, în ciuda faptului că nu a avut şansa să înveţe decât foarte puţin. Cu el am avut o comunicare liberă şi profundă.

Din prima copilărie mă îndemna să cânt, să povestesc întâmplări trăite de cei din jur. Mă urca pe o masă şi îi ruga pe cei prezenţi să mă asculte.”

Interviu pentru Ziarul „Naţiunea”, 2016