Nicu - Aurelian Steinhardt s-a născut la 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon (lângă Bucureşti), şi s-a stins la 30 martie 1989, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii Rohia.
Provine dintr-o familie de origine evreiască, tatăl - inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, fiind directorul unei fabrici de mobilă şi cherestea, participant activ la Primul Război Mondial (rănit la Mărăşti şi decorat cu ordinul „Virtutea Militară”), iar mama - Antoaneta Steinhardt, rudă cu Sigmund Freud.
Încă de când era copil, Steinhardt a fost atras de obiceiurile creştineşti şi de sunetele clopotelor (familia sa fiind foarte apropiată de părintele Mărculescu, din comună), precum şi de cărţi, astfel încât, între 8 şi 12 ani, citise cea mai mare parte a capodoperelor literaturii universale: Tasso, Goethe, Shakespeare, Balzac, Tolstoi, Vergiliu, Homer, Dante, Sofocle, Rousseau, Racine, Chaucer.
Clasele primare le-a făcut: o parte acasă, o parte la Şcoala „Clementa”, din 1919.
Din 1929 a început să ia parte la şedinţele Cenaclului „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu, şi astfel i s-a descoperit talentul literar.
A debutat literar în revista „Vlăstarul” a Liceului „Spiru Haret”, pe care l-a absolvit tot în 1929, fiind coleg cu Mircea Eliade şi Constantin Noica.
În perioada de licean şi-a propus să înveţe religia creştină, îndrumat de preotul Gheorghe Georgescu.
A devenit licenţiat în Drept şi Litere al Universităţii din Bucureşti, în 1934, iar în 1936 – doctor în Drept Constituţional, cu lucrarea „Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit”.
În 1934 i-a apărut şi primul volum - „În genul... tinerilor“ - în care îi parodia pe Eliade, Cioran şi Noica, ceea ce va regreta mai târziu.
În 1936, respectiv 1937, la Paris, au apărut alte două lucrări, ambele referitoare la religia iudaică: „Essai sur la conception catholique du Judaisme“ şi „Illusion et réalités juives“.
După absolvirea facultăţii, a fost admis în Baroul de Avocaţi Ilfov.
Între 1934 -1935, sub pseudonimul „Antisthius”, a publicat în „Revista burgheză”, parodiind stilul revistelor „Criterion” şi „Vremea”, precum şi pe Eugen Ionesco.
Între 1937 -1939, a călătorit în Anglia, Franţa şi Elveţia (a urmat studii de specializare), dar şi în Austria, ulterior constatând că experienţa acumulată în aceşti ani va contribui la desăvârşirea sa intelectuală.
În 1939 a revenit în România, iar Camil Petrescu l-a ajutat să obţină un post de redactor la „Revista Fundaţiilor Regale“, de unde a fost dat, însă, afară, după numai un an, motivele fiind originea sa evreiască şi „purificarea etnică” declanşată de regimul Antonescu.
A fost reangajat la această publicaţie, la finele celui de-al Doilea Război Mondial, dar în 1947 – a fost din nou îndepărtat, precum şi exclus din avocatură, iar activitatea literară – pusă sub interdicţie. Toate acestea i-au adus atât suferinţe de ordin material, cât şi sufleteşti, ceea ce l-a făcut să se simtă tot mai atras de creştinism.
A fost obligat să supravieţuiască practicând diverse slujbe mărunte.
În 1959, lotul „Noica – Pillat” al aşa-numiţilor „intelectuali mistico – legionari”, la care aderase şi Steinhardt, a fost arestat. Pe 31 decembrie, Securitatea i-a cerut să fie martor al acuzării la proces, dar a refuzat, astfel încât, la 4 ianuarie 1960, a fost arestat, condamnat la 12 ani de muncă silnică, 7 ani degradare civilă şi întreaga avere personală - confiscată, pentru „crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului”.
La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu l-a botezat în credinţa creştin-ortodoxă – cu apă dintr-un ibric cu smalţul sărit – naş fiindu-i fostul şef de cabinet al Mareşalului Antonescu, Emanuel Vidraşcu. Martori au fost Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici (unul fiind Monseniorul Ghika), doi preoţi greco-catolici şi unul protestant.
Mai apoi, Steinhardt a fost mutat în închisorile de la Gherla şi Aiud, iar în august 1964 - eliberat, ca urmare a decretului de graţiere colectivă a deţinuţilor politici.
După ce a ieşit din închisoare, şi-a desăvârşit taina botezului prin mirungere şi primirea Sfintei Împărtăşanii, la schitul bucureştean Dărvari.
După ce tatăl său a murit (în 1967), Steinhardt a început să caute o mănăstire unde să-şi petrească restul vieţii, dar primea numai refuzuri, stareţii ferindu-se de un fost deţinut politic.
În 1971 a scris prima formă a manuscrisului dactilografiat „Jurnalului fericirii” – una dintre cele mai prolifice opere de introspecţie culturalo-mistică din peisajul literaturii noastre post-moderne. Manuscrisul a fost confiscat de Securitate în 1972 şi restituit în 1975, la intervenţia Uniunii Scriitorilor (manuscrisul va fi confiscat din nou în anul 1984 şi depus la Arhivele Statului, secţia secretă).
„Jurnalul fericirii” a cunoscut mai multe versiuni, una fiind chiar scoasă pe ascuns din ţară, ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris. Monica Lovinescu a difuzat „Jurnalul”, în serial, între 1988 - 1989, la postul de radio Europa Liberă.
În 1973, Noica i-a spus lui Steinhardt că a fost la Cluj, unde l-a întâlnit pe noul episcop Justinian Chira, şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ 30 de ani. Din acel moment, Steinhardt a început să vizitele anual Mănăstirea Rohia, iar în 1979 s-a stabilit acolo definitiv, ca bibliotecar şi având promisiunea Părintelui Serafim Man că va fi călugărit.
La 16 august 1980 a fost tuns în monahism de către episcopul Chira şi de arhiepiscopul Teofil Herineanu, primind numele de Nicolae.
Părintele Serafim i-a obţinut, de la ierarhii superiori, încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti, pentru a avea unde sta, uneori, ca să continue activitatea literară, aceasta fiind considerată, indirect, şi în folosul Bisericii.
La Rohia, Steinhardt a făcut ordine în cele peste 25.000 de volume ale bibliotecii, a fost prezent la slujbe, a predicat, dar a acordat atenţie sporită şi activităţii literare, publicând traduceri, eseuri, cronici, în diferite reviste: „Secolul XX”, „Viaţa Românească”, „Steaua”, „Familia”, „Vatra”, „Orizont” etc.
A publicat o serie de volume de eseuri şi critică literară, cum ar fi „Între viaţă şi cărţi” (1976) şi „Incertitudini literare” (1980) - volum pentru care a primit Marele Premiu al Criticii literare.
A mai publicat cărţile „Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului” (1982), „Critică la persoana întâi” (1983), „Escale în timp şi spaţiu” (1987) şi” Prin alţii spre sine” (1988).
Harul părintelui Steinhardt, modul său de viaţă, răbdarea, atitudinea, ascultarea, cuvintele de alinare, sfaturile... toate acestea au făcut să fie unul dintre cei mai iubiţi, respectaţi şi căutaţi duhovnici ai mănăstirii.
La începutul lui martie 1989, s-a agravat angina pectorală de care suferea, astfel încât a decis să meargă la Bucureşti pentru a se trata. Dar, înainte de plecare, în Autogara Baia Mare, a suferit un infarct şi a fost dus la spitalul de acolo.
A trecut la cele veşnice după câteva zile, la 30 martie 1989, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Rohia, printr-o ceremonie supravegheată îndeaproape de Securitate, care l-a considerat mereu o ameninţare.
După Revoluţia din decembrie 1989, Editura Polirom, în colaborare cu Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia, a decis să publice integrala operei lui Nicolae Steinhardt, iar în cadrul mănăstirii a fost înfiinţată Fundaţia „Nicolae Steinhardt”.
Chiar şi acum, după atâţia ani, la Rohia poate fi vizitată chilia sa, care a rămas neschimbată, aşa cum a lăsat-o: cu hainele aranjate frumos, cu cerneala şi hârtia pe masă, cărţile şi fotografiile pe care le iubea...
Autor: Pe o aripă de cânt
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu