In Memoriam: Eugen Ionescu

Motto:

„Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm. Marea iubire nu ştie ce înseamnă renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemnează niciodată, căci resemnarea, la fel ca eşecul, e pentru mediocri.”

Eugen Ionescu

Eugen Ionescu (cunoscut şi ca Eugène Ionesco), dramaturg, scriitor şi eseist român de limbă franceză, s-a născut la Slatina (judeţul Olt), la 26 noiembrie 1909 (sau 1912 – cum obişnuia să declare), şi a trecut la cele veşnice la Paris, în Franţa, la 28 martie 1994.

Părinţii săi au fost Eugen Ionescu (avocat, subprefect al judeţului Olt) şi Marie-Thérèse (născută Ipcar), fiică a unui inginer francez care lucra în ţara noastră.

În perioada anilor 1913 – 1924, şi-a însoţit părinţii în Franţa.

După divorţul acestora, mama a pierdut custodia celor mici, iar tatăl i-a readus în România, unde au fost supuşi la abuzuri verbale şi fizice.

Scriitorul numea această etapă a vieţii drept „un exil al fiinţei sale”, care, ulterior, i-a marcat profund activitatea literară.

A absolvit Colegiul Naţional „Sfântul Sava” din Bucureşti, iar examenul de bacalaureat l-a susţinut la Colegiul Naţional „Carol I” din Craiova.

În perioada studiilor, Eugen a fost un copil rebel, greu de modelat.

În 1927 a debutat în „Revista literară a Liceului Sf. Sava”.

În perioada 1928 – 1931, a publicat primele scrieri în limba română (poezii, articole de critică literară, o încercare de epică umoristică), în revista lui Arghezi – „Bilete de papagal”.

În aceeaşi perioadă a început activitatea publicistică la revista „Zodiac”.

În 1931 a apărut volumul de debut – „Elegii pentru fiinţe mici” (versuri), urmat – în 1934 – de un volum de eseuri critice – „Nu!” (care a fost premiat).

În 1932 a susţinut examenul de licenţă, care a marcat absolvirea Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Capitală (Secţia Literatură franceză).

A fost repartizat ca profesor la Cernavodă, de acolo transferându-se apoi la Bucureşti.

În 1936 s-a căsătorit cu avocata Rodica Burileanu, iar în 1938 - a plecat la Paris, cu o bursă.

În Franţa a fost – pentru o vreme – ataşat cultural al Guvernului Antonescu, facilitând sau ocupându-se cu traducerea operelor unor autori români contemporani , precum şi publicarea acestora în diverse reviste literare franceze.

Tot la Paris a lucrat la teza de doctorat – „Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză” (pe care, însă, nu a susţinut-o niciodată), a organizat emisiuni radiofonice despre ţara noastră, a deschis Catedra „Mihai Eminescu” la Nisa şi primul Lectorat de Limba Română la Montpellier.

Pentru scurt timp, a revenit la Bucureşti şi a predat la Liceul „Sfântul Sava”, după care, în 1942, s-a stabilit definitiv în capitala Franţei.

În 1944 s-a născut fiica sa – Marie-France Ionesco.

În 1945, revista „Viaţa românească” i-a publicat articolul „Scrisori din Franţa”, prin intermediul căruia Eugen Ionescu a explicat de ce a părăsit ţara şi a criticat regimul politic.

Textul a fost considerat „ofensator pentru armată şi naţiune”, motiv pentru care Ionescu a fost judecat în lipsă şi condamnat la: „5 ani închisoare corecţională pentru ofensa armatei; 6 ani închisoare corecţională pentru ofensa naţiunii; 5 ani interdicţie corecţională”.

Cererea de extrădare a rămas fără nicio urmare.

În acelaşi an, Ionescu a tradus în franceză şi a scris prefaţa volumului de nuvele „Urcan Bătrânul”, scris de Pavel Dan.

În 1950, şi-a făcut debutul în dramaturgie, scriind prima piesă de teatru – „Cântăreaţa cheală”, a cărei premieră a avut loc la 11 mai, la Théatre de la Huchette. A fost primită cu articole pline de entuziasm şi a devenit cea mai longevivă punere în scenă a acelui teatru.

În următoarea perioadă, Ionescu a scris câte o piesă în fiecare an: „Lecţia” – 1951, „Scaunele” – 1952, „Victimele datoriei” – 1953, „Amadeu” – 1954, „Jacques sau supunerea” şi „Noul locatar” – 1955, „Ucigaş fără simbrie” – 1957, „Rinocerii” – 1959, „Regele moare” – 1962.

În 1961, creaţiile sale se jucau pe scenele teatrelor din 35 de ţări din întreaga lume.

După ce, în perioada 1964 – 1970, unele dintre piesele sale au fost jucate şi în România, ulterior, Ionescu a fost interzis.

După 1961, a mai scris:

- 1962 - volumele de eseuri: „La Photo du Colonel” şi „Note despre teatrul de avangardă”;

- 1963 - piesa „Pietonul văzduhului”;

- 1966 – piesa „Setea şi foamea” şi volumul de proză – „Note şi contranote”;

- 1967 – piesa „Delir în doi” şi volumul de eseuri - „Jurnal în fărâme”;

- 1968 şi 1969 – volumele de eseuri – „Prezent trecut, trecut prezent” şi „Descoperiri”;

- 1970 – „Jocul de-a măcelul”;

- 1972 – piesa „Macbett”;

- 1973 – piesa „Ce formidabilă harababură” şi volumul de eseuri – „Solitarul”;

- 1975 – piesa: „Omul cu valize”;

- 1977 – volumul de articole polemice – „Antidotes”;

- 1980 – piesa „Călătorie în lumea morţilor” şi volumul de eseuri – „Situaţii şi perspective”;

- 1988 – volumul de eseuri – „Căutarea intermitentă”.

În ultima parte a vieţii sale, au fost publicate şi în limba română unele dintre cărţi (traduse din franceză): „Însinguratul”, „Eu”, „Jurnal în fărâme”, „Note şi contranote”, „Război cu toată lumea. Publicistică românească”, „Prezent trecut, trecut prezent”, „Antidoturi”, „Sub semnul întrebării”.

Postum, au apărut: „Căutarea intermitentă”, „Teatru”, „Între viaţă şi vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy”.

Câteva lucruri mai puţin cunoscute despre Eugen Ionescu:

- a expus desene, litografii şi picturi proprii în Franţa, Elveţia, Germania, SUA;

- a jucat într-un film;

- a scris un libret de operă.

Premii şi distincţii:

- 1954 – Premiul „Alphonse Allais”;

- 1961 – distincţia: „Cavaler al Artelor şi Literelor”;

- 1966 – „Marele Premiu al Teatrului” – pentru întreaga operă;

- 1969 – Premiul „Prince Pierre de Monaco”, Medalia Principatului Monaco;

- 1969 – „Marele Premiu Naţional pentru Teatru”;

- 1970 - membru al Academiei Franceze (fiind primul scriitor de origine română care a primit acest titlu);

- 1970 - distincţia: „Cavaler al Legiunii de Onoare”;

- 1971 – „Doctor Honoris Causa” al Universităţii din New York;

- 1974 – „Doctor Honoris Causa” al Universităţii din Warwick (Marea Britanie);

- 1975 – „Doctor Honoris Causa” al Universităţii din Tel Aviv;

- 1977 – „Doctor Honoris Causa” al Universităţii din Louvain (Belgia);

- 1992 – „Doctor Honoris Causa” al Universităţii din Katowice (Polonia);

- 1984 – distincţia: „Ofiţer al Legiunii de Onoare”;

- 1987 – „Medalia de Onoare a oraşului Paris”;

- 1987 – „Medalia de Onoare a oraşului Saint-Etienne”;

- 1987 – „Medalia de Onoare a oraşului Saint-Chamond”;

- 1989 – „Premiul Moliere”;

- 1989 – membru de onoare al Uniunii Scriitorilor Francezi;

- 1992 – membru al Comitetului Internaţional al Scriitorilor pentru Libertate;

- 2009 – post-mortem – membru al Academiei Române.

În perioada comunismului românesc, a militat împotriva politicii lui Ceauşescu, prin diferite scrisori, proteste, mesaje televizate şi, în ciuda faptului că opera sa era interzisă, a contribuit semnificativ la promovarea valorilor româneşti în Franţa.

După Revoluţia din 1989, şi-a exprimat susţinerea pentru reinstaurarea monarhiei în România, ca singura soluţie pentru redresarea ţării, dar şi scepticismul în ceea ce priveşte politica post-revoluţionară, s-a solidarizat cu demonstranţii din Piaţa Universităţii (1990).

Eugen Ionescu s-a stins în urma unui stop cardiac şi este înmormântat în Cimitirul Montparnasse din Paris.

UNESCO a declarat 2009 drept "Anul Internaţional Eugène Ionesco”, având loc numeroase evenimente în întreaga lume dedicate marelui scriitor. Cu acel prilej, fiica acestuia a protestat împotriva prezentării tatălui său ca autor român, susţinând că toate piesele le-a scris în limba franceză.

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: Google