Suntem călători prin viaţă... Venim când ne este dat, păşim timid la început, zburăm mai târziu, ne prăbuşim la final...
Conştientizăm noi, oare, cam cât de firavă ne este viaţa?
Foarte rar cei mai mulţi sau niciodată alţii...
De cele mai multe ori, din păcate, doar tragediile care ni se întâmplă sau prin care trec cei dragi nouă... ne fac să mai deschidem ochii şi să înţelegem cât de firavă este viaţa...
Parcă atunci aflăm pentru prima dată că timpul nu stă-n loc şi-şi vede mereu de drumul său...
Şi totuşi, chiar şi atunci, la câţi dintre noi ţine chestia asta mai mult de o zi, două, poate trei?...
Redevenim apoi cei care eram înainte... cum bine spunea cineva, undeva... sclavii muncii, ai
banilor, ai indiferenţei, ai egoismului, ai orgoliilor, disperaţi pentru supravieţuire sau doar pentru a fi înaintea altora...
Suntem incapabili, probabil, să ne dăm seama cam cât de lipsite de importanţă sunt, în realitate, toate acestea, în comparaţie cu "A FI" sau "A NU MAI FI"...
Nu realizăm că poate uneori este posibil să vedem pe cineva, sau să vorbim cu cineva pentru ultima oară... Fie că acelei persoane îi este scris să... plece sau poate e rândul nostru să plecăm... Pentru că toţi suntem datori, până la urmă, să venim şi să plecăm...
Timpul nu-l putem întoarce, nici nu-i putem pune piedică pentru a sta pe loc. Şi, de cele mai multe ori, preţuim ceva sau pe cineva, abia atunci când suntem pe punctul de a pierde sau chiar după ce am pierdut...
Poate ar trebui să arătăm mai des celor dragi că-i iubim, să le spunem asta, să profităm de orice şansă pentru a fi împreună cât mai mult, pentru a ne îngădui clipe de bucurie şi mulţumire sufletească...
"Cei ce se duc, sunt o lecţie pentru cei ce rămân...", dar cine mai are timp... să înţeleagă acest lucru?
Regretele tardive aproape că nu-şi mai au rostul...
