Dupa...

... fiecare furtuna, un nou "curcubeu" aducator de speranta...

Si totusi...

... e "ALTCEVA"...

Super echipa tehnica, super concert, super atmosfera... 

Explozie de lumina, culoare, sunet... si un public in delir...

Deci se poate...

 

Dan Puric - Rost...

"Când te desparţi din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ireversibilul, îţi dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă şi renunţi. Când te desparţi din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas, şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum. La fel se întâmplă şi atunci când te desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat. Nu ţi-e usor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi răspunsul: ce s-a întâmplat cu ţara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi. O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul şi credinţa.

Bătrânii. România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame şi în frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii noştri. Câini ţinuţi afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiţi. O fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-l mai are şi cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susţine un program care se intitulează "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajaţi să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările "prietene". La noi chestia asta se numeşte "agricultură de subzistenţă" şi lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca ţăranii să-şi cumpere roşiile şi şoriciul de la hypermarketuri franţuzeşti şi germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoşilor dimineaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiţă până de Ignat, corcoduşele furate de la vecini şi iazul cu sălcii şi broaşte sunt imagini pe care castraţii de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înţelege şi, prin urmare, le califică drept nişte arhaisme barbare. Să dispară!

Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu ştiu ce înseamnă pământul, câtă linişte şi câtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi cât sens aduce fiecărei dimineţi şi fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineaţa şi plecau la câmp cu ciorba în sufertaş. Pe toţi gângavii şi pe toţi puturoşii ăştia i-au făcut comuniştii primari, secretari de partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toţi ăştia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creştineşte.

Credinţa. O mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă şi flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o variantă modernă de credinţă, cu fermoar şi arici, prin care ţi se văd şi ţâţele şi portofelul burduşit. Se poartă la nunţi, botezuri şi înmormântări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sedii şi aghesmuiri de maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă şi cu un "Tatăl nostru" spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu' părinte, e urgent.

Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăştia depozite şi vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereţi se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada .

Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân şi cu bani, cu care se mărită. Băieţii noştri fură bancomate, joacă la pokere şi beau de sting pentru că ştiu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri.

Sună-ţi bunicii, pune o sămânţă într-un ghiveci şi aprinde o lumânare pentru vii şi pentru morţi!"

Sursă text: Bistrita Online

 Sursă foto: DCNews

12 iulie...

Sunt atat de obisnuita cu pierderile de tot felul, incat aproape pot spune ca devin imuna atunci cand le vine randul in viata mea. Recunosc, ma consum pe moment, dar imi trece mai apoi. Nu stiu daca e o simpla amagire sau chiar realitatea, dar mereu imi spun: "Asta e, asa a fost sa fie si de data aceasta!"

Dupa unele dintre ele, cu un strop de noroc, mai poti recupera cate ceva, mai mult sau mai putin, chiar daca, ulterior, intregul initial nu va mai fi intreg pe deplin. Altele insa... sunt ireversibile, nimeni si nimic nu le mai poate aduce inapoi.

Mi s-a intamplat (si nu o singura data!) sa am senzatia ca intreaga lume s-a prabusit in jurul meu, ca niciodata nu voi mai reusi sa ma ridic si sa pasesc mai departe. Asteptam doar sa treaca zilele si noptile, rand pe rand, monoton, intr-o tacere apasatoare, refuzand orice venea din afara universului meu.

Cu greu am reusit, intr-un final, sa ma mobilizez, sa redevin treptat cea dinainte, desi numai eu stiam ce-i in sufletul meu.

Da, stiu, sunt simple cuvinte cele insiruite acum, aici. Dar am simtit nevoia sa le scriu, ca urmare a unui vis din noaptea trecuta. Cu siguranta nu un vis intamplator. Un vis care mi-a amintit ca 12 iulie era ziua in care, candva, aniversam pe cineva drag, atat de drag...

Si anii au trecut, acum... cineva-ul este mult prea departe si imposibil de sarbatorit... Trist, groaznic de trist... Si totusi... atat de adevarat, atat de adevarat...

Au ramas doar sunetele... sunetele care au legat, sunetele care au dezlegat...

Mama...

"Intr-o zi, asteptand sa vina liftul la parterul unui hotel, am vazut, intr-un tarziu, cum, in pragul usilor automate care se deschideau, a aparut faptura blanda a unui copilas de o mare frumusete. In spate, discreta ca o umbra, mama lui.

Dar, vai, la prima miscare pe care a facut-o, mi-am dat seama ca pustiul suferea de un handicap. Se misca greu, cu o incordare a intregului sau trupusor ce facea ca aerul sa se crispeze. Isi indrepta ochii rugatori spre mama sa si apoi, simtind sprijinul, indrazni sa paseasca. Dar pasul acela era cat o Golgota, nu pentrul sufletul lui, inca nestiutor, cat pentru biata sa mama.

Si astfel, de acolo, din lift am vazut cum a coborat dragostea absoluta a mamei pentru copilul ei. Zeci de brate invizibile se intindeau in jurul lui ca aerul sa nu-l sfarame, sau ca privirea curioasa a celor din jur sa nu-i raneasca sufletul mai mult decat o facuse viata. Il apara parca, mangaindu-l incontinuu.

Si, nu stiu de ce, in clipa aceea am  avut revelatia ca asa trebuia iubit si acest popor roman de o frumusete rara, dar handicapat de o istorie mizerabila.

M-am gandit instantaneu ca numai dragostea materna, cu dimensiunea ei absoluta ce putea iubi neclintit in fata istoriei potrivnice, ne mai poate ridica din tragedia prezenta.

Dragostea de  mama are ceva din dragostea lui Dumnezeu catre om, este acea "dragoste care  nu cade niciodata".

Oare, astfel de mame nu sunt in fond niste martiri anonimi, ce zilnic isi ascund jertfa in tresaririle tacute ale fiintei?

Si, de ce oare, m-a dus gandul ca la o prabusire dureroasa in gol, la poporul roman ?

Pesemne ca am fost rapit de amintirea acelui biet preot de tara care, in timp ce neamul romanesc gemea sub piroanele criminale ale comunismului ce-ncerca sa-i  zdrobeasca atata trupul cat si fiinta, indraznea sa spuna: "Ideologiile nu sunt bune pentru ca nu au mama".

Am citit candva o mica povestioara. Se spune ca, intr-o companie comerciala, un om tanar si cumsecade a murit. Mare a fost durerea colegilor sai, cand au vazut ce s-a intamplat, dar mai mare a fost surprinderea cand au aflat, nu se stie cum, ca sufletul bietului om, ajunsese in iad.

Iar povestea spune mai departe cum, revoltati, acestia s-au dus pana la portile Iadului ca sa-l scoata de acolo. Dar, cu toate rugamintile si eforturile, nu au reusit.

Apoi a venit directorul companiei, care s-a dus la randul sau sa-i roage pe cei care ii rapisera sufletul bietului om, sa-l elibereze. Dar totul a fost zadarnic.

Disperati, in cele din urma, oamenii au apelat la episcopul locului, sa-ncerce sa faca ceva. Dar si in fata acestuia, portile Infernului au ramas inchise. Si astfel, peste toata aceasta nedreptate, zilele treceau fara speranta, adancind durerea celor care il iubeau.

Pana cand, intr-o dimineata, in fata portii Iadului, cu pasi marunti, garbovita  parca de o durere care-i tinea inima ca intr-un cleste, aparu o batranica.

-"Tu, cine mai esti?" rasuna vocea, o voce inspaimantatoare  coborata ca un trasnet din neantul Infernului.

Necutremurata de nimic, decat de propria-i durere, batrana raspunse:

-"Sunt mama lui. Lasati-ma sa intru!"

Si abia atunci, ca prin minune, portile Iadului s-au deschis, s-au deschis pentru intaia oara, iar mama a intrat acolo ca sa-si salveze fiul.

Niciun copil din lume nu a crescut vreodata atat de mult fata de mama lui, incat sa poata sa nu-i spuna mama. Ce sfanta ierarhie!

De cand am fost mic si pana-n ultima ei clipa, mama imi dadea un sfat:

-"Dragul mamei, nu-ti arata inima oricui!"

Si nu stiu de ce, atunci cand imi spunea adevarul acesta, frumosii ei ochi albastri, erau strafulgerati pentru o clipa de o indefinita tristete. Parca ar fi vrut sa ma apere pentru tot restul vietii, si realiza ca nu putea.

Dureroasa fatalitate, ce o facea sa-si traiasca viata din inabusite strangeri de inima, infinite griji ce-i marcau necrutator fiinta.

O asiguram instinctiv ca totul o sa fie bine. Ca apoi, pe ascuns, sa ma arunc in valurile vietii. Iar viata, imi cerea sa nu imi ascund inima si abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tarie, zdrobind-o.

Prabusit, dezamagit cumplit de tradarile vietii, ma-ntorceam in mica ei garsoniera.

Mama se facea ca nu-mi vede rana adanca ce ma-ngenunchease. Imi facea de mancare, apoi imi intindea masa avand grija sa am in farfurie bucatile cele mai bune.

-"Lasa, dragul mamei, ca trece si asta!"

Inima mea se refacea incet-incet, oblojita de invizibile si tandre mangaieri.

N-aveam de unde sa stiu ca, vindecat, plecand apoi, inima ei ramanea cuprinsa de un suvoi de tristete, coplesita de singuratati.

Se spune ca in "realitatea de Rai", oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii. Si atunci, oamenii isi vorbeau de la inima la inima. Ce minune facuse Dumnezeu, cand spusese ca "totul o sa fie la vedere!"

Dar, ce cumplit ca acest "totul" a fost distrus, mai apoi, prin pacat. Si atunci, de rusine, se spune ca inima s-a ascuns in trup.

"Trei inimi ai in tine, muritorule!" spun sfintii, "Cea a Lui Dumnezeu, cea a sufletului tau si cea de carne si sange prin care curge viata . Si toate trei bat dimpreuna. Dar atunci cand in tine, inima Domnului nu mai bate, sa stii ca esti in  moarte sufleteasca."

Dar eu, simt ca langa inima Lui Dumnezeu, mai este o inima... cea  a mamei.

Iar cand aceasta nu mai bate... esti singur!

"Mama" --- Dan Puric 

Sursa: internet

Ghid pentru a trai... bine

- Nu-ti compara viata cu a celorlalti. N-ai nici o idee cum poate fi viata lor.

- Evita gandurile negative, sau lucrurile pe care nu le poti controla. Investeste mai degraba energia in momentul prezent.

- Nu face prea mult. Cunoasteti limitele.

- Nu-ti pierde pretioasa ta energie in barfe.

- Viseaza mai des cu ochii deschisi.

- Invidia este o pierdere de timp. Tu ai deja tot ceea ce iti trebuie.

- Uita problemele din trecut. Nu rememora celorlalti erorile trecutului. Asta o sa ruineze fericirea din prezent.

- Viata este prea scurta pentru a o risipi detestand.

- Impaca-te cu trecutul tau ca sa nu-ti ruineze prezentul.

- Nimeni nu are grija de fericirea ta, decat tu insati.

- Fii constient ca viata este o scoala si ca tu esti aici pentru a invata. Problemele fac pur si simplu parte din curriculum-ul tau, ele apar si dispar ca ora de algebra, dar lectiile pe care le vei invata sunt pentru toata viata.

- Surade si razi cat mai des posibil.

- Nu trebuie sa castigi fiecare cearta. Accepta sa fii in dezacord.

- Telefoneaza cat mai des prietenilor sau trimite-le mail-uri.

- In fiecare zi, da ceva bun cuiva.

- Iarta atat cat este posibil.

- Petrece timp cu oamenii mai in varsta si cu cei mici.

- Incearca sa faci cel putin trei persoane sa surada, in fiecare zi.

- Ce gandesc ceilalti despre tine, nu este treaba ta.

- Serviciul tau nu va avea grija de tine cand vei fi bolnav. Prietenii tai, DA. Pastreaza legatura.

- Comporta-te bine !

- Arunca tot ce nu este util, pastreaza ce este frumos sau vesel.

- Natura vindeca totul.

- Fie vorba de o situatie buna sau rea, ea se va schimba…

- Putin conteaza cum te simti, scoala-te, imbraca-te si prezinta-te.

- Ce este mai bun, urmeaza sa ti se intample.

- Cand te trezesti dimineata, multumeste ca esti in viata.

- Forul tau interior este intotdeauna fericit. Deci, Fii fericit!

Castanii

Pe sub castani cu frunza mare, eu mi-am purtat ades tristetea,
Când parasita, sta de vorba cu sine însasi tineretea,
Si miscatoarea lor cupola deasupra-si clatina verdeata,
Parea ca-n jurul meu, prin ramuri, în mii de palme bate viata;
Iar câteodata, crengi uscate pareau cadelnitând un mort.
Pe sub castani cu frunza mare si azi tristetea mea mi-o port.
În dupa-amiezi de primavara, subt umbra lor racoritoare,
Pândeam speranta cum se joaca în jucausi banuti de soare,
Si ma-ncercam a lor comoara s-o prind în suflet si s-o strâng,
Sa port în mine-un strop de soare, când va fi iarasi ca sa plâng.
(Demostene Botez)

Plecare...

Ne ducem toti, câte putin, mereu,
Catre liman de tihna si-mpacare.
Poate curând va trebui si eu
Bulendrele sa-mi strâng pentru plecare.
O, dragi mesteceni gingasi si subtiri!
Si tu, pamânt! Si voi, câmpii ca marea!
In preajma sorocitei adormiri
Eu unul nu-mi pot stapâni-ntristarea.
Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun pace voua, salcii, ce-n apus
Va oglinditi în apa purpurie.
Atât de multe gânduri am urzit,
Am scris atâtea cântece visate
Si pe pamântul trist, sunt fericit
C-am respirat si c-am trait de toate.
Sunt fericit c-am sarutat femei
Si-am lenevit pe iarba parfumata,
Iar fiarelor, ca unor frati ai mei,
Eu nu le-am zdrobit capul niciodata.
Acolo, stiu, ca nu fosneste-n zari
Cu gâturi lungi de lebada, secara...
De asta-n preajma tainicei plecari,
Eu ma-nfior si-mi simt adânc povara.
Acolo, stiu, ca nu vor mai fi fagi,
Nici holdele de aur viu pe nume...
De asta poate mi-s asa de dragi,
Toti oamenii cu care trec prin lume.
(Serghei Esenin)

Ce coincidenta...

"Ce impletire de drumuri nebanuite!

Cine ne-a purtat pasii?

Cine s-a jucat cu noi cum te joci cu pionii la sah?

O coincidenta...

Privita din afara, nu e decat "curioasa"...

Traita, e naucitoare..."