"Maria Tănase. Artista, omul, legenda"

"Maria Tănase. Artista, omul, legenda"

Autor: Stejărel Olaru

Editura Corint - 2019

 

„S-a scris mult despre Maria Tănase, needificator. Melodrama, sentimentalismul, senzaţionalismul ieftin au făcut neclară imaginea unui personaj intrat oricum în legendă.
Stejărel Olaru ne oferă o cu totul altfel de carte, remarcabilă prin valoarea ei documentară şi cuceritoare prin talentul literar cu care a fost scrisă.

(...) Este una dintre cele mai bune cărţi apărute după 1980.”

Alex. Ştefănescu

„Nu mai este un secret faptul că Maria Tănase a iubit mult, iar lungul şir al iubirilor şi aventurilor sale nu-l va mai putea reconstitui nimeni.

Au circulat şi destule legende pe marginea acestui subiect, hrănite încă de atunci de clevetelile bucureştenilor din înalta societate, care adorau astfel de intrigi mondene, dar şi mai târziu, după ce a decedat, de unele mărturii ale celor care au cunoscut-o.

(...) A fost aprigă şi în viaţă, dar şi în iubire, cucerind şi părăsind repede. A îndepărtat aproape orice stavilă care a stat în calea sentimentelor sale, iar bărbaţii seduşi de ea, dacă erau liberi, au încercat să-i devină parteneri de viaţă, iar dacă erau deja căsătoriţi, au făcut eforturi pentru a se descătuşa de mariajul pe care brusc îl considerau o povară.

Piedică nu i-a fost nici propria căsnicie, căci a întreţinut relaţii amoroase şi căsătorită fiind. Desigur, intensitatea cu care le-a trăit nu a fost aceeaşi, iar dragostea pentru Maurice Negre nu a fost egalată de o alta.”

Stejărel Olaru

Maria Tănase --- ultima scrisoare către soţul ei

Maria Tănase - ultima scrisoare către soţul ei

Dintre toţi bărbaţii pe care i-a iubit Maria Tănase, grecul Clery Sachelarie, fost moșier și magistrat, cu 13 ani mai mare, i-a fost singurul soț din decembrie 1950 și până la moartea ei, pe 22 iunie 1963.

"Când a pus ochii pe Maria, grecul scăpătase, era complet lefter... Fără să se sinchisească, şi-a dus viaţa pe lângă ea fără să facă nimic. Întocmind de regulă austriace şi martingale la curse, ospătându-se fără reţinere la Capşa, unde Maria rămânea nu o dată datoare costul prânzului..."

și-l amintește Gaby Michailescu, în cartea "Maria cea fără de moarte".

Dar Maria l-a vrut și l-a iubit așa cum era. Lui i-a scris pe patul de moarte, lui i-a încredințat ultimele gânduri și rugăminți, lui i-a cerut iertare înainte de-a pleca așa cum și-a imaginat:

"Cu racheta o să sui/ În tăria cerului/ Şi fac haltă de-ajustare/ Doar la cele două Care./ Eu mă urc în carul mic/ Şi c-un fir de borangic/ Trag cu mine la plimbare/ Tot tarafu-n Carul mare."

"Îţi scriu acum, tătuţă, scrisoarea cea mai adevărată pe care am crezut vreodată că am s-o pot scrie.

Te rog să mă ierţi de tot, dacă poţi, de tot ce ţi-am putut pricinui. 

Caută-mă, caută mângâierile mele. Ele n-au murit şi niciodată să nu le socoteşti moarte.

Caută-mi ochii. Ei nu te-au minţit niciodată.

Caută-mi sufletul. Căci, dezlipit de carne, nu te va uita niciodată.

Prinde-mi din aer vorbele, căci nimeni nu le va recunoaşte.

Culege-mi visele, pe care le-am croit lângă tine, şi împarte-le oamenilor, căci au fost curate şi rare.

Te voi aştepta, tătuţă, oricât ţi-o place ţie să trăieşti.

Voi găsi atâtea flori pe-acolo că nu ştiu dacă-mi va ajunge timpul, până vei veni, să ţi le cos, să fie cum am visat să-ţi fie viaţa. Eu am să plec, şi-ţi mulţumesc pentru viaţa noastră (...)

Iar vouă, cele 49 de frunze verzi din primavară și galbene în toamnă pe care mi-am plimbat anii, vă las câte o lacrimă de emoție:

Adio, frunză verde, frunză galbenă, tu mă saltă, tu mă leagănă..."

Sursa: Internet

Maria Tănase - ultimul concert, cele din urmă zile, decesul...

Ultimul concert al Mariei Tănase s-a desfăşurat la Hunedoara, la 1 mai 1963, în timpul unui turneu al Orchestrei „Taraful Gorjului” din Târgu Jiu.

Turneul trebuia să se desfăşoare în perioada 14 aprilie – 25 iunie.

La 17 aprilie, la Turnu Severin, Maria Tănase a depus mult efort pentru a reuşi să termine spectacolul.

Respira greu, aşa că a mers la spitalul din Turnu Severin. I s-au făcut radiografii care au reconfirmat ceea ce ştia deja – de puţină vreme – şi anume faptul că avea cancer.

A continuat să cânte şi în următoarele două săptămâni, dar, la Hunedoara a fost nevoită să renunţe, pentru a se întoarce la Bucureşti.

Avea o tumoare la plămânul drept (neoplasm pulmonar avansat, imposibil de tratat).

Au urmat aproape două luni de suferinţă crâncenă, în care a slăbit foarte mult, avea ochii mai mereu plânşi şi abia respira.

Iniţial a fost internată la Spitalul „Bernat Andrei”, după care a mers acasă pentru câteva zile.

Este internată apoi la Spitalul „Vasile Roaită”, iar în cele din urmă la „Fundeni”.

A cunoscut neputinţa, durerea şi, în ultimele zile ale vieţii, şi-a exprimat regretul că a fumat atât de mult.

În notiţele sale, soţul Mariei – Clery Sachelarie – spunea că artista a încercat chiar să se sinucidă în acele zile, dar a fost salvată în ultima clipă de o soră medicală.

A încercat să-şi organizeze propria înmormântare încă din timpul vieţii, rugând-o pe soţia compozitorului Temistocle Popa (Cornelia Teodosiu) să-i fie alături până la final.

Aceasta povestea:

„Mi-a vorbit numai de înmormântare. Să n-o las singură, chiar când va fi moartă.

Şi să-i comand nişte lumânări de ceară curată. Îmi explica că aceste lumânări ard frumos şi nu miros.

Şi că are acasă un vas chinezesc în care ea a adunat nişte petale de trandafiri, şi să-i fac o pernă pe care să i-o pun în coşciug. Să n-o las cu capul pe paie.

S-o îmbrac cu rochia albă, pe care şi-o făcuse înainte.”

Maria Tănase era de părere că:

„... ăştia nu prea au gust, de aia doresc să păşesc dincolo cu o rochie pe gustul meu”.

Totodată, a cerut să i se pună şosete albe, un furou de mătase alb, dar să nu o încalţe cu pantofi, întrucât întreaga viaţă a suferit de dureri de picioare.

A dictat testamentul unui notar, un preot a împărtăşit-o şi i-a primit în vizită pe unii apropiaţi (Temistocle Popa, Corneliu Baba, Ioana Radu, Mia Braia etc).

În ziua de 22 iunie, a refuzat să i se mai administreze perfuzii şi să fie hrănită artificial, dorindu-şi doar să meargă acasă, pentru a vedea iarba, locuinţa, să probeze rochiile şi, de la fereastră, să privească strada.

Cornelia Teodosiu povestea că în cele din urmă clipe, Maria Tănase şi-ar fi „văzut” tatăl decedat cu câţiva ani în urmă, iar prietenei i-a cerut să împartă apă pentru ea.

După care a tăcut, iar la ora 2 fără 5, la numai 49 de ani, marea artistă a plecat din această lume.

Dorinţa sa – exprimată şi în testament - era ca nimeni să nu afle despre moartea ei, doar că era imposibil să fie îndeplinită.

Sicriul cu trupul neînsufleţit a fost depus la Teatrul „Constantin Tănase”, unde, timp de două zile, un număr impresionant de admiratori au venit pentru a-şi lua rămas bun.

Au rostit discursuri: compozitorul Gherase Dendrino, etnomuzicologul Gheorghe Ciobanu, dirijorul Ionel Budişteanu, interpretul Gică Petrescu.

În după-amiaza zilei de 25 iunie, a avut loc înmormântarea.

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: DCNews

Testamentul Mariei Tănase

 

„Subsemnata Maria Tănase Pappadopulo Sachelarie, domiciliată în Bucureşti, str. Popa Nan nr. 32, raion 23 August, căsătorită cu Clearh Pappadopulo Sachelarie, mama, un frate şi o soră fiind în viaţă, fără descendenţi, dispun pentru cazul încetării mele din viaţă următoarele:

Las toată averea mea mobilă, ce se va găsi în patrimoniu la data decesului meu, sorei mele Aurelia Tănase, domiciliată în Bucureşti, Intrarea Livada cu Duzi nr. 21, raion Nicolae Bălcescu, şi soţului meu Clearh Pappadopulo Sachelarie cu acelaşi domiciliu cu subsemnata, pe care-i rog să ia numai împreună hotărâri privind averea rămasă.

Dacă fratelui meu Francois Ştefan Tănase îi va face plăcere vreun obiect, indiferent de valoarea lui, rog pe sora mea şi soţul meu să-i dăruiască spre caldă şi duioasă amintire.

Nepoţilor mei, celor trei copii ai fratelui meu şi celor trei copii ai sorei mele, le las toată dragostea mea de mamă şi îi rog să iubească pe Minodora ca pe sora lor şi să nu se supere dacă îi rog s-o ocrotească de va avea nevoie.

Pe băieţii fratelui meu şi sorei mele, precum şi pe soţul Ştefaniei, îi implor cu cuvânt de moarte să nu fumeze de aci încolo şi să-l iubească pe nenea Clery cum m-au iubit pe mine şi cum eu i-am iubit pe ei.

Las, ca cea mai aprigă dorinţă a mea, ca ritualul înmormântării mele să nu formeze obiectul vreunei vulgare acţiuni, ci să fie sobru.

După moarte corpul nescăldat, ci numai şters cu alcool, să fie la dispoziţia medicilor dacă vor considera că este cazul a se folosi de el la autopsie.

Una din cele două cămăşi albe de mătase naturală, pe care le am în dulap, să fie pusă pe sub rochia de pichet albă ce se găseşte la spital şi care se botonează în spate.

Pe cap să-mi pună colţarul de pichet alb, iar în picioare ciorapi albi scurţi.

Cu limbă de moarte îi rog să nu aducă nimănui la cunoştinţă moartea mea, cu excepţia oficialităţilor, şi în orice caz înmormântarea să fie anunţată cu o zi mai târziu chiar celor ce m-au cunoscut. Nu vreau mascaradă şi panoramă. Să nu mi se facă parastas decât la şase săptămâni. Să-mi care apă cu cofa şi să se închine cineva la cimitir în fiecare zi timp de şase săptămâni.

Să nu vină la slujba religioasă niciun popă afară de preotul şi părintele Bejenaru Vasile din suburbia Cărămidarii de Jos, raion Nicolae Bălcescu, căruia îi sărut mâinile pentru ultima dată, că atunci când mamei şi tatălui meu le era greu, s-a oferit să-mi fie tată şi mamă. Îi mulţumesc în veci pentru ţinuta lui curată şi pentru omenia de care a dat dovadă cum se cuvenea tot timpul vieţii sale. Se va găsi cineva să-i răspundă la ritualul slujbei. Aş vrea din străfund ca mama să nu afle de moartea mea, să i se spună că sunt plecată undeva în străinătate pentru tratament şi, din când în când, să i se citească o aşa-zisă carte poştală de la mine. Nu va fi greu, că ea nu vede. Tot ce am hârtii, scrisori, culegeri, absolut tot, precum şi scrisorile ce sunt în sacul de pânză albă, să-mi fie puse în sicriu – aşa aş vrea dacă s-ar putea şi nu jicnesc pe nimeni din familie sau din conducerea ţării căreia îi port recunoştinţă pentru blânda comportare faţă de mine.

Dacă se va putea şi nu va fi greu aş vrea ca pe un drum secetos şi dornic de apă să se facă o fântână şi în loc de acele parastase, pe care le interzic, din când în când să fie ajutat câte un student şi o studentă cu plata cantinei sau a posibilităţilor de masă şi să nu fie nimeni trist.

Le doresc viaţă lungă şi sănătate tuturor acelora pe care i-am cunoscut, chiar dacă unora le-am stat greu în drum şi au considerat să mă cunoască după placul lor şi nu după caracterul şi firea mea.

Îmbrăţişez pe toţi şi doresc să le fie viaţa îmbelşugată, liniştită, sănătoasă şi în voie bună.”

Pe o aripă de cânt

Maria Tănase la Restaurantul "Neptun"

La Restaurantul „Neptun” din Capitală, în fiecare seară, pe la ora 20.00, toate mesele erau ocupate în aşteptarea spectacolului susţinut de Maria Tănase.

          Nume celebre de scriitori, pictori, ziarişti (Ion Minulescu, Vasile Voiculescu, Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Ion Pillat etc) nu lipseau de la aceste evenimente.

          Lângă mesele rezervate pentru aceştia, se aflau mesele muzicienilor şi ale actorilor, ocupate de: Nicolae Vlădoianu şi colegii de la Teatrul „Alhambra”, tenorii George Folescu, Dinu Bădescu, Viorel Chicideanu şi mulţi alţii.

          Erau prezenţi şi oameni politici dornici să o asculte. Unul dintre ei - Iuliu Maniu (preşedinte al Partidului Naţional Ţărănescu, fost prim-ministru), care, deşi nu-i plăcea viaţa de noapte din Bucureşti, venea la „Neptun”. Ba mai mult, conform rapoartelor agenţilor secreţi ai Serviciului Special de Informaţii, Maniu „a invitat-o la masa sa discutând timp îndelungat şi oferindu-i un coş cu violete”.

          În fiecare seară, intrarea în restaurant era blocată de numeroşii doritori care, nemaifiind locuri, nu aveau cum să intre, dar preferau să asculte de afară, indiferent de condiţiile meteo, melodiile Mariei Tănase.

          Aceasta venea la ora 23.00, îmbrăcată într-o rochie înflorată, la piept avnd prinse câteva garoafe albe.

          Toţi amuţeau la apariţia ei şi nimeni nu mai mişca în interior, în semn de admiraţie şi respect.

          Maria mergea pe scenă şi, când liniştea era deplină, după un semn discret către orchestră, închidea ochii, strângea microfonul şi începea să cânte.

          Era aplaudată îndelung şi deseori i se cerea repetarea unor melodii.

         Se întâmpla ca, din când în când, să se mai oprească pe la mese – după ce termina de cântat – pentru a discuta cu oamenii entuziasmaţi.

           Mult după miezul nopţii, pleca din restaurant pe aceeaşi uşă din spate, pe care intrase.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Maria Tănase

Maria Tănase - „Pasărea Măiastră” (cum a numit-o Nicolae Iorga) - s-a născut la 25 septembrie 1913, într-o mahala din Bucureşti (Cărămidari), pe uliţa - Livada cu duzi, în familia florarului Ion Coandă Tănase (originar din Mierea Birnicii - Oltenia) şi a Anei Munteanu (originară din Cârţa - Sibiu), şi a trecut la cele veşnice la 22 iunie 1963.

Talentul artistic l-a moştenit din familie, tatăl său fiind un artist talentat, care cânta din caval şi mergea la spectacole de muzică populară, operă şi operetă.

În 1921, Maria a debutat pe scena Căminului Cultural „Cărămidarii de Jos”, la o serbare şcolară de sfârşit de an.

O regăsim apoi pe scena Şcolii de fete „Ion Heliade Rădulescu”, acolo unde a urmat trei clase, după care a fost nevoită să renunţe la studii şi să muncească în grădină, alături de ai săi.

La 15 ani s-a înscris (dar nu a avut succes) la concursul „Miss România”.

În 1930 era casieriţă la un birt unde şi cânta, astfel fiindu-i descoperit talentul de către publicistul şi regizorul de teatru Sandu Eliad, cel care i-a făcut intrarea în lumea artistică a Capitalei.

În 1934 s-a angajat la Teatrul „Cărăbuş” al lui Constantin Tănase, care i-a ales drept nume de scenă: Mary Atanasiu sau Elise Lame. Aici a făcut parte din grupul vocal, alături de care a debutat la 2 iunie, în spectacolul de revistă „Cărăbuş - Expres”.

A fost descoperită de folcloristul Harry Brauner, cel care s-a ocupat de adevărata sa lansare.

În toamna aceluiaşi an, fiindu-i prezentată lui Constantin Brăiloiu, acesta şi-a dat seama de talentul Mariei şi a îndemnat-o să se inspire din Arhiva de folclor, pentru a-şi crea un repertoriu.

Tot în 1934, Tudor Muşatescu a recomandat-o prietenului său de la „Life Record”, unde tânăra va imprima „Romanţa mansardei”, care va deveni şlagăr, după care face înregistrări la reprezentanţele din Bucureşti ale studiourilor „Tomis” şi „Columbia” (din Viena).

A urmat Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică.

În 1936, la „Columbia” a imprimat melodiile „Cine iubeşte şi lasă” şi „M-am jurat de mii de ori”, acompaniată de taraful „Costică Vraciu” (din Gorj).

La 20 februarie 1938  a avut loc debutul radiofonic al Mariei Tănase, în cadrul emisiunii „Ora satului”, acompaniată de taraful violonistului Ion Matache, moment care s-a bucurat de un imens succes, datorită talentului incontestabil al artistei.

Au urmat alte apariţii la radio, alături de diferite tarafuri, interpretând cântece din toate regiunile ţării, iar în vară, a susţinut un recital cu prilejul încheierii cursurilor de vară ale Universităţii Populare de la Vălenii de Munte.

A semnat apoi un contract cu Teatrul „Alhambra” şi unul cu restaurantul „Luxandra”, unde va interpreta în fiecare seară cântece populare, acompaniată de diferiţi lăutari.

De altfel, între 1930 - 1940, Maria Tănase a cântat - pe sume imense - în diferite cârciumi celebre: „Cafe Wilson”, „Capşa”, „Parcul ARO”, „Luther”, „Continental”, „Hanul lui Manuc”, „Neptun” (aici au ascultat-o scriitori celebri, precum Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Camil Petrescu, Ion Pillat).

În toamna lui 1938, în spectacolul „Constelaţia Alhambrei”, a lansat celebrele cântece: „Mi-am pus busuioc în păr” şi „Habar n-ai tu” (compuse de Ion Vasilescu), pe care le va imprima la „Columbia” nu după mult timp. Totodată, interpreta melodii în limba franceză sau spaniolă.

La radio, era prezentă la emisiunea „Cântece populare în ritm de jazz”.

Şi în acelaşi an 1938, la Paris, cu ocazia unei expoziţii de artă populară, l-a cunoscut pe Constantin Brâncuşi, prin intermediul lui Dimitrie Gusti, între sculptor şi Maria legându-se o scurtă, dar fascinantă poveste de dragoste, în ciuda diferenţei de vârstă (el avea 62 de ani, ea - 25).

În 1939, în urma selecţiei unui juriu, Maria Tănase a reprezentat România la Expoziţia Universală de la New York, alături de alţi artişti, susţinând spectacole la Casa Românească, dar şi private (în faţa fostului preşedinte Herbert Hoover, a celui în funcţie - Franklin Delano Roosevelt şi a altor personalităţi).

Acum, „regele aluminiului” - americanul Ben Smith - o cere în căsătorie şi îi propune să-l însoţească în SUA, numai că Maria ajunge doar până în Italia şi se răzgândeşte în privinţa plecării.

Între octombrie 1940 - ianuarie 1941, în perioada legionarilor, Garda de Fier a distrus toate înregistrările cu artista, aflate în arhiva radioului, pe motiv că „distorsionau folclorul românesc autentic”. În realitate, la baza acestor acţiuni au stat motive de origine antisemită, îndreptate împotriva unor apropiaţi ai Mariei.

Mai apoi, când i s-a permis din nou să cânte, Maria Tănase a susţinut un turneu la Ankara şi Istanbul, bucurându-se de un mare succes, ceea ce l-a determinat pe guvernatorul Capitalei turce să-i propună un angajament permanent la Radio Ankara, o vilă pe insula Buyuk-Ada şi un post de cercetător la Institutul Etnografic. Însă Maria l-a refuzat şi s-a întors în România.

L-a cunoscut pe sculptorul Constantin Anghel, între cei doi născându-se o idilă, dar care nu a durat multă vreme.

A avut o relaţie şi cu jurnalistul francez Maurice Negre, iar când acesta a fost acuzat de spionaj şi condamnat la 10 ani de închisoare, Maria şi-a vândut bijuteriile şi blănurile, sperând să-l scoată de la Aiud. După eliberare, şi această relaţie a luat sfârşit.

În timpul războiului, alături de alţi artişti, a fost prezentă în spectacolele organizate pentru răniţi sau unităţile militare, cântând inclusiv în faţa Regelui Mihai, a Reginei - Mamă Elena şi a Mareşalului Antonescu.

În ianuarie 1944, Maria Tănase a debutat în opereta „Mascota”, după care a apărut în roluri principale, în piesele „Cadavrul viu”, „Nana”, „Opera de trei parale”, montate la Teatrul Municipal, iar la Ateneu a jucat în „Axel la porţile raiului”.

În decembrie 1950, s-a căsătorit cu Clearch Raul Victor Pappodopulo-Sachelarie, moşier şi jurist, care a iubit-o atât de mult, încât i-a tolerat toate capriciile şi aventurile.

În 1952 a început să predea la Catedra de cânt popular din cadrul Şcolii Medii de Muzică nr. 1 din Bucureşti.

În 1955 a fost laureată a Premiului de Stat, iar în 1957 - i s-a conferit titlul de „Artist Emerit”.

A suferit foarte mult după moartea lui Brâncuşi. Din 1957 şi îşi dorea să pună bazele unei şcoli de folclor la Târgu Jiu, pentru a se stabili acolo, dar visul nu s-a împlinit.

În decembrie 1957, a fost distribuită în coproducţia româno - franceză „Ciulinii Bărăganului”.

Între 1953 - 1961 a înregistrat 24 de albume, patru dintre acestea - în limba franceză.

În 1959 a susţinut ultimul turneu în străinătate (Bulgaria).

În 1960 s-a apropiat de o tânără interpretă din Banat - Minodora Nemeş, pe care o numea „fata mea”.

A refuzat să colaboreze cu Securitatea, motiv pentru care a fost urmărită permanent şi numită „element care manifestă duşmănie pentru regimul nostru”.

În primăvara lui 1963, în timpul unui turneu cu „Taraful Gorjului” la Hunedoara, i s-a făcut rău pe scenă, iar în urma investigaţiilor, s-a descoperit că suferă de cancer pulmonar.

A reluat turneul după o foarte scurtă pauză, dar numai pentru două săptămâni, întrucât simţindu-se epuizată, şi-a anulat toate spectacolele. În ziua de 2 mai, a fost internată de urgenţă la Bucureşti.

Înainde de a muri, i-a dictat notarului un testament, implorându-şi nepoţii să nu fumeze niciodată, solicitând ca înmormântarea ei să nu fie transformată într-un circ şi dând informaţii precise cu privire la acest moment, dorindu-şi doar o pernă cu petale de trandafiri.

La 22 iunie 1963, Maria Tănase a trecut la cele veşnice, pe un pat al Spitalului Fundeni.

Sicriul a fost depus la Teatrul de Revistă, s-a declarat zi de doliu naţional şi sute de mii de oameni au condus-o pe ultimul drum către Cimitirul Bellu.

Post-mortem, Academie Charles-Cros din Paris a premiat-o - în 1965 - cu Grand Prix du Disque.

Din 1969, la Craiova are loc Festivalul - Concurs Naţional al interpreţilor cântecului popular românesc „Maria Tănase” şi străzile din mai multe oraşe îi poartă numele.

Autor: Pe o aripă de cânt

„Îmi perpetuez visul şi îi ajut pe alţii...”

„În viaţă, la fel ca şi în artă, îmi urmez propriul drum, îmi perpetuez visul şi îi ajut pe alţii să şi-l descopere pe al lor.

Trăiesc pentru a crea.

Arta mea este energie pozitivă.”

 

„Părinţii sunt originari din Vâlcea, din familii de intelectuali.

Eu m-am născut în Dobriceni – Olt, unde mama era învăţătoare şi tata preot. În familia noastră, arta şi cultura au fost pe primul plan.

Tata a desenat şi a pictat în tinereţe; mai târziu s-a dedicat literaturii şi arheologiei, creînd pe cheltuiala proprie un muzeu de arheologie, care a fost distrus de comunişti după arestarea lui. Târziu, după ieşirea din închisoare, a publicat volumul de nuvele „Valea Urşilor”.

Unchiul meu, Dumitru Bălaşa, preot şi reputat cercetător istoric, a cumulat şaptesprezece ani de închisoare comunistă.

Eu am pictat tot timpul, de când mă ştiu.”

Sabin Bălaşa

Picturi realizate de Sabin Bălaşa

 

In Memoriam: Sabin Bălaşa

Sabin Bălaşa, pictor, reprezentant al „romantismului cosmic” (după cum singur s-a definit), regizor de filme de pictură animată, scriitor, s-a născut în localitatea Dobriceni (judeţul Olt), la 17 iunie 1932, şi s-a stins la Bucureşti, la 1 aprilie 2008.

În 1955 a absolvit Academia de Arte Frumoase (Institutul de Artă „Nicolae Grigorescu”) din Capitală şi a urmat, apoi, cursuri de specializare în Italia, la Academiile din Sienna şi Perugia.

Începând chiar din anul absolvirii, a participat la numeroase evenimente dedicate artei româneşti, la: Varşovia (Festivalul Mondial al Tineretului – 1955), Moscova (1958), Paris (Bienala Tineretului – 1961), Damasc, Alexandria, Torino, Titograd, Roma, Cagnes sur Mer (Festivalul Internaţional de Pictură – 1970), Tel Aviv (1972), Sofia (1974).

Totodată, a avut mai multe expoziţii personale, în ţară – Cluj Napoca, Bucureşti, şi peste hotare – Roma, Stockholm, Kerkera (Grecia), Moscova, Tbilisi (Georgia), Israel etc.

Printre cele mai cunoscute picturi se numără: „Tinereţe”, „Exodus”, „Solemnitate”, „Orgoliul”, „Luntraşul”, „Miracol”, „Atlantida”, „Dimineaţa planetei”, „Comete”, „Lacul misterelor”, „Alai lunar”, „Ultimii oameni”, „Fiicele Terrei” etc.

Numele lui Sabin Bălaşa este legat şi de numeroase lucrări de pictură murală, pe care le putem admira la:

- Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi – în Sala Paşilor Pierduţi – 19 lucrări denumite „Elogiul tinereţii”, realizate între 1968 – 1978 („Aspiraţie”, „Amfiteatru”, „Generaţii”, „Triumful vieţii”, „Icar”, „Prometeu”, „Ştefan cel Mare”, „Moldova”, „Luceafărul” etc), iar în Aula „Mihai Eminescu” – „Galaxia iubirii”;

- Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi („Războinicii” şi „Hora”);

- Hotelul Raddison Blu din Bucureşti („Nunta cosmică”, realizată în 1982);

- Academia de Studii Economice din Bucureşti – Sala de lectură „Victor Slăvescu” („Geneză”, „Feerie”, realizate între 2005 – 2006) şi altele.

În calitate de regizor de filme de animaţie, Sabin Bălaşa a realizat: „Picătura”, „Oraşul”, „Valul”, „Pasărea Phoenix”, „Fascinaţie”, „Întoarcere în viitor”, „Galaxia”, „Exodul spre lumină”.

Ca scriitor, a publicat romanele: „Deşertul albastru”, „Exodul spre lumină” şi „Democraţie în oglinzi”.

Dintre premiile şi distincţiile primite, amintim:

- 1965 – Medalia de Aur – Concursul European de Pictură – Pescara (Italia);

- 1966 şi 1968 – Premiul „Pelicanul de Argint” – Mamaia;

- 1973 şi 1979 – Premiul pentru plastica filmului – ACIN;

- 1980 – Medalia de Aur – Accademia d’Italia – Salsomaggiore (Italia);

- Diploma de Maestro di Pittura „Honoris Causa” şi „Statue of Victory”;

- 1983 – Premiul pentru Cultură – Salsomaggiore (Italia);

- 1985 – „Cavaler al Artelor” – Accademia Bedriacense – Calvatone (Italia);

- 1986 – Palma d’Oro d’Europa – Accademia Europa (Italia);

- 1988 – Doctor Onorific – University Foundation (SUA);

- 1989 – Medalia de Bronz „A. Einstein” – International Academy Foundation (SUA);

- 2000 – Ordinul Naţional „Pentru Merit” în Grad de Comandor;

- Ordinul Naţional „Pentru Merit” în Grad de Mare Ofiţer.

A fost membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi al Uniunii Cineaştilor.

Sabin Bălaşa este înmormântat în Cimitirul Eternitate din Iaşi.

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Cristina Spătar!

Cristina Maria Spătar, interpretă de muzică R&B şi dance/pop, s-a născut la Oneşti, la 17 iunie 1972.

A absolvit Liceul „Nadia Comăneci” (profil filologie) şi Secţia Canto a Şcolii Populare de Artă.

A urmat cursuri de canto, pian şi chitară, iar cariera şi-a început-o interpretând muzică folk alături de sora ei.

Debutul oficial a avut loc la Festivalul de la Mamaia, în 1991.

În 1995 şi-a pierdut mama, iar în 1998 s-a mutat la Bucureşti.

După doi ani, a lansat primul album - „Rămâi lângă mine”, la Media Pro Music, urmat de un altul, în 2002 - „Mesaj de dragoste”, dedicat mamei sale.

În 2006 a oferit admiratorilor albumul „Fără egal”, care s-a bucurat de mare succes în rândul acestora, urmat de „Belive”, în 2010.

În 2008 a moderat emisiunea „Secrete” de la Naţional TV, apoi a realizat mai multe videoclipuri la diferite piese.

În 2014, a colaborat cu Ion Paladi la piesa de muzică populară - „Fă, Marie, cu bariz!”, la care s-a filmat şi un videoclip.

A fost căsătorită şi are doi copii.

Autor: Pe o aripă de cânt

„Inima mea este cu voi...”

„Mulţumirea pentru ceea ce avem este, până la urmă, măsura credinţei fiecăruia.”

 

„M-am născut într-o familie de oameni de la munte, cu obiceiuri frumoase şi am fost educat într-un duh de evlavie... Dacă viaţa noastră în general este legată de cei doi părinţi, apoi mama este numele sfinţeniei, şi chiar lumea asta este făcută din sângele şi plămădeala trupului şi sufletului ei.”

 

„Creştinul de mic era învăţat să se deprindă cu obiceiurile şi sărbătorile creştine. Păi, numai de Paşti cât interes era!

Îmi amintesc cum trebuia să ne pregătim costumele de Paşti. Trebuia să începem cusutul modelelor pe costume din pânză de bumbac curat, încă de la începutul Postului.

Era jos, la baza costumului, o lăţime de 10 cm care trebuia cusută şi ornamentată frumos. Apoi erau şi brâiele acestea frumoase, în tricolor şi toţi copiii aşteptam să umplem bisericile de Paşti cu noile noastre veşminte.”

 

„Astăzi mi se pare că nepăsarea este cel mai greu păcat. Nu mai simţim nimic la rugăciune, nu avem lacrimi de pocăinţă.”

 

„Chiar daca nu sunt aici, aici sunt cu inima.

Indiferent unde am sa fiu, inima mea este cu voi.”

 

„Vor veni vremuri în care numai cei ce vor simţi harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rău.

Cu mintea omenească va fi cu neputinţă de ales între bine şi rău. Vor fi mari înşelări şi numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbăvi de ele.

Aşadar, rugaţi-vă, rugaţi-vă să nu cădeţi în ispita înşelării!”

 

„Călugărul îşi are exemplul în lumina îngerului, iar creştinul, mireanul, o are în lumina monahului.”

Părintele Iustin Pârvu 

In Memoriam: Părintele Iustin Pârvu

Părintele Iustin Pârvu, duhovnic şi stareţ al Mănăstirii Petru Vodă, unul dintre reprezentanţii de seamă ai ortodoxiei româneşti, s-a născut la 10 februarie 1919, în satul Petru Vodă (judeţul Neamţ), într-o familie de oameni evlavioşi, care l-au botezat Iosif, şi a trecut la cele veşnice în ziua de 16 iunie 2013.

În 1936 a intrat ca frate la Mănăstirea Durău, iar în 1939 s-a înscris la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica. După desfiinţarea aceastuia, a continuat studiile la Seminarul de la Râmnicu Vâlcea.

A fost călugărit în 1942, iar în 1943, la Iaşi - hirotonit preot.

Între 1942 - 1944, a fost preot misionar pe frontul de est, până la Odessa.

 

Începând cu 1946, a reluat studiile la Seminarul de la Roman.

Schimbarea regimului politic l-a pus în situaţia ingrată de a accepta, ca decan de vârstă al elevilor, funcţia de preşedinte al Asociaţiei de prietenie româno-rusă din seminar. Pentru că nu a subscris niciuneia din iniţiativele bolşevice cerute de ocupanţi, ci a făcut lecţii de educaţie creştină şi naţională, a fost arestat în ziua de 14 mai 1949 şi condamnat la 12 ani de închisoare.

A fost întemniţat la: Suceava, Văcăreşti, Jilava şi Aiud, Gherla, unde a suferit de foame şi frig, a îndurat tortură, bătăi, umilinţe, privare de somn, de lumină, de aer, de comunicare.

Înainte de a fi trimis spre „reeducare” la Piteşti, a fost dus să muncească în mina de la Baia Sprie.

În 1960, pentru că nu a renunţat la credinţă, a mai fost condamnat la încă 4 ani de temniţă în lagărul de la Periprava, în Delta Dunării.

În 1964, după eliberare, pentru că i s-a refuzat până în 1966 întoarcerea în mănăstire, a devenit muncitor forestier.

Între 1966 - 1975 a fost preot - monah la Mănăstirea Secu.

În 1975 a primit aprobarea regimului de a călători la Sfântul Munte Athos şi i s-a sugerat să rămână acolo. A preferat, însă, revenirea în ţară, motiv pentru care, autorităţile l-au mutat cu domiciliul obligatoriu, între 1975 - 1990, la Mănăstirea Bistriţa.

Între 1990 - 1991 a fost preot slujitor şi duhovnic la Mănăstirea Secu.

În 1991, cu binecuvântarea ÎPS Părinte Daniel Ciobotea, Mitropolitul Moldovei, a întemeiat Mănăstirea de la Petru Vodă (Neamţ), unde a fost stareţ şi principal duhovnic.

Din 1999 a început să ridice Mănăstirea de maici din Paltin (Petru Vodă), care iniţial găzduia un spital - azil de bătrâne, o şcoală - internat pentru copii, cabinete medicale şi un laborator de plante medicinale, ulterior devenind şi un centru de propovăduire a cuvântului ortodox, prin lucrul la cărţi şi publicaţii ortodoxe.

În 2003 a înfiinţat publicaţia lunară de învăţătură şi atitudine ortodoxă - „Glasul Monahilor”.

În 2008 a fost ridicat din gradul de Protosinghel la cel de Arhimandrit.

În acelaşi an, a înfiinţat o nouă publicaţie de gândire şi trăire românească - „Atitudini”.

În 2012 a ctitorit primul monument pentru pomenirea eroilor români căzuţi în luptele crâncene de la Codrii Paşcanilor.

De asemeni, s-a numărat printre ctitorii Mănăstirii Sf. Iustin Filosoful şi sfinţiţilor mucenici români, pe locul lagărului de la Poarta Albă (Canal).

A primit titlul de „Cetăţean de Onoare al Comunei Poiana Teiului”, unde se află un bust al său şi o şcoală îi poartă numele.

Autor: Pe o aripă de cânt