„A întruchipat neuitatele Chiriţe...”

„Crescut la şcoala Teatrului Naţional din Iaşi, a fost şi a rămas toată viaţa credincios acestui lăcaş de artă românească, slujind aproape o jumătate de veac dramaturgia naţională, interpretând peste 400 de roluri.

A întruchipat cu originalitate neuitatele Chiriţe ale lui Vasile Alecsandri în peste 1500 de spectacole.

A desfăşurat o activitate prodigioasă, ca interpret şi în alte piese româneşti şi străine, clasice şi contemporane.

Iubit şi admirat, a rămas în memoria colectivă prin verva lui unică, prin strălucitele replici şi apariţii publice.”

Ionel Maftei

In Memoriam: Miluţă Gheorghiu

Mihail (Miluţă) Gheorghiu, celebrul actor român cunoscut, îndeosebi, prin rolurile în travesti din comediile lui Alecsandri, s-a născut în Iaşi, la 2 octombrie 1897, şi s-a stins în Bucureşti, la 10 decembrie 1971.

Principalele piese de teatru în care a jucat: „Chiriţa în provincie”, „Muza de la Burdujeni”, „Mitică Popescu”, „C.F.R.”„Cafeneaua cea mică”, „O scrisoare pierdută”, „Bărbierul din Sevilla”, „Ce vrea femeia”, „Visul unei nopţi de vară”, „Crimă şi pedeapsă”, „Sânzâiana şi Pepelea”, „Cei trei muşchetari”, „Revizorul”, „D’ale carnavalului”, „Plicul”, „Neamul Şoimăreştilor”, „Androcle şi Leul”, „Madame Sans-Gene”, „O noapte de vară”, „Mielul turbat”, „Ce naşte din pisică”, „Ciocoii vechi şi noi”, „Baba Hârca”, „Anii negri”, „Surorile Boga”, „Anna Karenina”.

A fost director de scenă pentru producţiile: „Ginerele domnului prefect”, „Bărbierul din Sevilla”, „Plicul”, „Cafeneaua cea mică”, „Coana Chiriţa în provincie”, „Barbu Lăutarul”, „Balthazar”, „Rachieriţa”, „Într-o noapte la moşie”, „Napoleon şi femeile”, „Micul lord”, „Domnii de la poarta verde” etc.

În 1943 a jucat în filmul „O noapte furtunoasă”, iar în 1957 - în „Vultur 101”.

Distincţii:

- 1964 - „Artist al Poporului” - „pentru merite deosebite în activitatea desfăşurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice şi cinematografiei”;

- 1967 - Ordinul „Meritul Cultural” clasa I - „pentru activitatea îndelungată în teatru şi merite deosebite în domeniul artei dramatice;

- 1971 - Ordinul „Steaua Republicii Socialiste România” clasa a II-a.

Este înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Mihail Kogălniceanu

Mihail Kogălniceanu, om politic (preşedinte al Consiliului de miniştri, titular la Ministerul de Interne şi Ministerul de Externe), istoric, scriitor, jurnalist, diplomat, colaborator apropiat al domnitorului Al. I. Cuza, membru fondator al Societăţii Academice Române şi preşedinte al Academiei Române, s-a născut la 6 septembrie 1817, în Iaşi, şi a murit la 20 iunie / 1 iulie 1891, în Paris.

Este înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Personalitate cu vastă experienţă politică şi diplomatică, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Liberal şi unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai veacului al XIX-lea, Kogălniceanu a fost ministrul de Externe în mandatul căruia România şi-a cucerit Independenţa de stat.

Mihail Kogălniceanu a fost fiul marelui vornic Ilie Kogălniceanu şi al Catincăi Stavilă (care, rămasă orfană, a fost crescută în familia viitorului domn al Moldovei, Mihail Sturdza).

Numele Kogălnicenilor, mari proprietari de pământ în judeţul Fălciu, se trage de la râul Cogâlnic, din judeţul basarabean Orhei.

Tânărul Mihail a primit o educaţie aleasă sub îndrumarea călugărului Gherman Vida de la Mănăstirea Trei Ierarhi, apoi la pensionul lui Victor Cuenin (Iaşi) şi la Institutul francez al lui Lincourt (Miroslava, lângă Iaşi), fiind coleg cu  V. Alecsandri şi Al. I. Cuza.

Din vara lui 1834 a studiat la Colegiul Lunéville din Paris, apoi la Universitatea din Berlin, unde devine pasionat de istorie.

În 1838, la revenirea în Iaşi, domnitorul Sturdza l-a numit locotenent - aghiotant, apoi căpitan - aghiotant al domnitorului, iar până la izbucnirea Revoluţiei, a desfăşurat o bogată activitate cultural - ştiinţifică: a editat 6 tomuri din Letopiseţele Valahiei şi Moldovei, a fost patron de tipografie, istoric, traducător şi publicist, a practicat avocatura şi - pentru scurtă vreme - a predat istoria naţională la Academia Mihăileană din Iaşi.

În 1840, alături de alţi colegi, a pus bazele revistei „Dacia Literară”, chiar în articolul „Introducţiune” din primul număr, sintetizând idealurile scriitorilor paşoptişti.

În 1846, după ce s-au răcit relaţiile dintre el şi domnitor, a plecat într-o călătorie în Franţa şi Spania, iar la întoarcere, a ales să nu se implice direct în mişcările revoluţionare, ci, prudent, a trecut graniţa la Cernăuţi, unde a redactat documentul „Dorinţele partidei naţionale din Moldova” şi a colaborat la ziarul „Bucovina”.

S-a întors la Iaşi în 1849, iar noul domnitor Grigore Alexandru Ghica l-a numit în importante funcţii politico - administrative: director al Departamentului Lucrărilor Publice şi al Departamentului de Interne.

Între timp, şi relaţiile cu Ghica s-au stricat, astfel încât Kogălniceanu a devenit industriaş, având la Târgu Neamţ o fabrică de postav.

După Războiul Crimeii, a desfăşurat o importantă activitate unionistă.

În 1855 a înfiinţat ziarul „Steaua Dunării”, s-a numărat printre iniţiatorii Societăţii Unirea (1856), a fost membru activ al Comitetului Central al Unirii de la Iaşi (din 1857), a fost ales deputat de Dorohoi în Divanul ad-hoc al Moldovei, iar la 5 ianuarie 1859, în şedinţa Adunării Elective din Moldova, a pledat pentru alegerea ca domnitor a colonelului Cuza.

În primii ani ai domniei lui Cuza, a devenit foarte apropiat de acesta şi a fost numit membru al Comisiei Centrale de la Focşani, preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Iaşi, devenind mâna dreaptă în adoptarea şi aplicarea reformelor ce au stat la baza constituirii statului român modern.

La 11 octombrie 1863, a fost numit prim-ministru al României, poziţie din care a contribuit la modernizarea statului după model occidental, adoptând ample reforme în acest sens: Legea secularizării averilor mănăstireşti, legile privind organizarea administraţiei, reorganizarea justiţiei, legea electorală şi legea rurală - una dintre cele mai importante decizii.

Treptat, însă, între Kogălniceanu şi Cuza au apărut disensiuni, ceea ce l-a determinat să renunţe la funcţie, la 26 ianuarie 1865.

Cu toate acestea, atunci când se lucra la formarea unei „monstruoase coaliţii” care să-l detroneze pe domnitor, fostul prim-ministru a refuzat să ia parte la acest complot. Este şi motivul pentru care, în primii ani ai domniei lui Carol I, Kogălniceanu a fost marginalizat din punct de vedere politic.

În cabinetul condus de Dimitrie Ghica, a deţinut portofoliul Internelor.

În contextul generat de noua criză orientală, când se întrevedea posibilitatea obţinerii independenţei României, prim-ministrul Ion C. Brătianu l-a numit pe Kogălniceanu ministru de Externe, în ciuda orgoliilor dintre ei, considerându-l cel mai iscusit diplomat român, care se bucura de un important prestigiu internaţional.

Cei doi mari oameni politici s-au înţeles perfect în timpul Războiului de Independenţă şi la Congresul de Pace de la Berlin.

În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva privind situaţia ţării, ministrul Kogălniceanu a rostit celebrul discurs prin care proclama independenţa României. La 10 mai, Independenţa a fost proclamată şi în Senat, declaraţia a fost promulgată de Carol I şi publicată în Monitorul Oficial.

După ce mandatul său la Externe a luat sfârşit, Kogălniceanu şi-a continuat activitatea diplomatică, fiind numit ministru plenipotenţiar al României la Paris, iar pe plan intern s-a situat în coaliţia numită „Opoziţia unită” (care va acţiona pentru căderea guvernului I. C. Brătianu) şi a făcut parte din Partidul Liberal Democrat, creat de Dimitrie C. Brătianu, la disidenţă a PNL (aceasta se va termina după căderea guvernului).

În ultimii ani ai vieţii, Kogălniceanu a revenit în cadrul PNL, iar Academia Română i-a recunoscut meritele în ceea ce priveşte dezvoltarea culturii şi, între 1887 - 1890, l-a ales preşedinte al acestui for.

Kogălniceanu a murit la Paris, pe masa de operaţie, la vârsta de 74 de ani.

Autor: Pe o aripă de cânt

Casa Memorială „Otilia Cazimir” - Iaşi

Casa a fost ridicată în anul 1858, aparţine de Muzeul Literaturii Române Iaşi, iar statutul de muzeu l-a primit în 1972, la 5 ani după moartea poetei.

Familia a cumpărat această casă în 1898, în urma unei licitaţii.

Aici şi-a petrecut Otilia Cazimir aproape întreaga viaţă, de la 4 ani şi până la deces, aici a primit, de-a lungul timpului, în două camere, mari poeţi şi scriitori români, pe: Topârceanu, Labiş, Ana Maslea, Ion Istrati, Mihai Codreanu.

La intrarea în casă, pe un perete exterior, sunt gravate de o placă de marmură albă, versurile poetei:

„Unde mi-e inima, florilor

Dăruită-i de mult, tuturor.

Când o fi să mă duc, să mă duc,

Pentru voi am să-ntârzii din mers,

Să mai rup, să mai fur, să v-aduc

Câte-un gând, câte-un vis, câte-un vers”.

În această clădire, unde în 1949 a fost înființat primul sediu al filialei Societății Scriitorilor Români, sunt expuse aproape 300 de manuscrise, obiecte personale, fotografii inedite (cu familia sau cu mari scriitori), tablouri, cărți cu autograf, icoane și obiecte de mobilier, edițiile princeps ale unor operele originale scrise de Otilia Cazimir.

În 1994, la 100 de ani de la naşterea poetei, strada pe care se găseşte casa a primit numele Otiliei Cazimir, iar în curte a fost amplasat un bust, înconjurat de flori de liliac, pe care le îndrăgea în mod deosebit.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Otilia Cazimir

Otilia Cazimir (pseudonim literar al Alexandrinei Gavrilescu), poetă, scriitoare, traducătoare şi publicistă română, s-a născut la Cotu Vameş (judeţul Neamţ), la 12 februarie 1894, în familia unor învăţători (fiind al cincilea copil), şi s-a stins la Iaşi, în data de 8 iunie 1967.

A fost supranumită „poeta sufletelor simple”, fiind o talentată autoare a versurilor pentru copii.

Pseudonimul i-a fost ales de Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu, iar poeta spunea că deşi l-a purtat cu cinste, nu i-a plăcut niciodată.

De altfel, ea a mai folosit şi alte pseudonime: Alexandra Casian, Ofelia, Magda, Dona Sol, cu care a semnat în articolele publicate.

Copilăria şi-a petrecut-o în satul natal, iar în 1898, familia s-a mutat la Iaşi, acolo unde Otilia a urmat şcoala, liceul, Facultatea de Litere şi Filosofie (fără a susţine examenul de licenţă) şi a trăit întreaga viaţă.

Ca poetă a debutat în 1912, în revista „Viaţa românească”, iar în proză şi-a făcut debutul în 1919, în publicaţia „Însemnări ieşene”.

Primul volum de versuri - „Lumini şi umbre” - a fost publicat în 1923, fiind urmat de „Fluturi de noapte” (carte premiată de Academia Română şi de comitetul „Femina Vie-Heureuse” de la Paris).

Principalele publicaţii cu care a colaborat pe parcursul vieţii au fost: „Însemnări ieşene”, „Adevărul literar şi artistic”, „Lumea - bazar săptămânal”, „Bilete de papagal”, „Iaşul nou”, „Iaşul literar”, „Gazeta literară”, „Cronica”.

Între 1937 - 1947 a ocupat funcţia de inspector al teatrelor din Moldova, iar din 1946 a început o colaborare permanentă cu Editura Cartea Rusă, pentru stilizarea traducerilor.

A făcut traduceri şi din literatura franceză.

În 1944, când războiul se apropia de Iaşi, Otilia a plecat la Jimbolia şi Timişoara, cu actorii Teatrului Naţional. La întoarcere, după câteva luni, a găsit un oraş distrus de război, în care domneau foametea şi sărăcia.

Pe 31 decembrie 1945, le scria unor prieteni:

„Sunt umilitor de nenorocită. Mâine e Anul nou şi noi nu avem nimic în casă“.

În 1946 rămânea fără slujbă și fără nici un mijloc de trai, motiv pentru care a apelat la Lucreţiu Pătrăşcanu. I s-a promis ajutor, dar nu l-a primit.
Lucra în permanenţă la traduceri, pentru a avea din ce trăi, astfel că, în perioada 1947 – 1954, a tradus aproximativ 50 de volume.

Pentru activitatea literară a primit mai multe premii şi distincţii pe lângă cele amintite mai sus: Premiul Naţional pentru Literatură, Premiul Societatea Scriitorilor Români, Ordinul Muncii etc.

Alte volume de poezii: „Cântec de comoară”, „Jucării”, „Poezii”, „Catinca şi Catiuşa, două fete din vecini”, „Stăpânul lumii”, „Alb şi negru”, „Baba Iarna intră-n sat”, „Versuri”, „Cele mai frumoase poezii”, „Ariciul împărat”.

Volume de proză: „Din întuneric. Fapte şi întâmplări adevărate. (Din carnetul unei doctorese)”, „Grădina cu amintiri. Şi alte schiţe”, „Licurici. Cronici fantastice şi umoristice”, „În târguşorul dintre vii”, „A murit Luchi...”, „Prietenii mei, scriitorii...”, „Albumul cu poze”, „Scrieri în proză”.

A tradus: M. Bulatov - „Gâște călătoare”, K.D. Ușinski - „Baba iarna face pozne”, A.I. Kuprin - „Sulamita”, M. Gorki - „Întreprinderile Artamonov”, Lev Kassil - „Sub semnul lui Marte”, S. Marșak - „Puișorii în cușcă”, M. Bubennov - „Mesteacăn alb”, M. Auezov - „Abai: roman-epopee”, K. A. Fedin - „O vară neobișnuită”, „Primele bucurii”, „Sanatoriul Arktur”, G. Nikolaeva - „Secerișul”, „Povestea Nastei Kovșova” şi altele.

Între Otilia Cazimir şi George Topârceanu s-a înfiripat o poveste de dragoste discretă, dar care a stârnit interesul cronicarilor şi al publicului, ca orice legătură între persoane publice. După moartea lui, Otilia a suferit foarte mult şi deseori mergea la mormântul din Cimitirul Eternitate.

Autor: Pe o aripă de cânt