In Memoriam: Mihail Kogălniceanu

Mihail Kogălniceanu, om politic (preşedinte al Consiliului de miniştri, titular la Ministerul de Interne şi Ministerul de Externe), istoric, scriitor, jurnalist, diplomat, colaborator apropiat al domnitorului Al. I. Cuza, membru fondator al Societăţii Academice Române şi preşedinte al Academiei Române, s-a născut la 6 septembrie 1817, în Iaşi, şi a murit la 20 iunie / 1 iulie 1891, în Paris.

Este înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Personalitate cu vastă experienţă politică şi diplomatică, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Liberal şi unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai veacului al XIX-lea, Kogălniceanu a fost ministrul de Externe în mandatul căruia România şi-a cucerit Independenţa de stat.

Mihail Kogălniceanu a fost fiul marelui vornic Ilie Kogălniceanu şi al Catincăi Stavilă (care, rămasă orfană, a fost crescută în familia viitorului domn al Moldovei, Mihail Sturdza).

Numele Kogălnicenilor, mari proprietari de pământ în judeţul Fălciu, se trage de la râul Cogâlnic, din judeţul basarabean Orhei.

Tânărul Mihail a primit o educaţie aleasă sub îndrumarea călugărului Gherman Vida de la Mănăstirea Trei Ierarhi, apoi la pensionul lui Victor Cuenin (Iaşi) şi la Institutul francez al lui Lincourt (Miroslava, lângă Iaşi), fiind coleg cu  V. Alecsandri şi Al. I. Cuza.

Din vara lui 1834 a studiat la Colegiul Lunéville din Paris, apoi la Universitatea din Berlin, unde devine pasionat de istorie.

În 1838, la revenirea în Iaşi, domnitorul Sturdza l-a numit locotenent - aghiotant, apoi căpitan - aghiotant al domnitorului, iar până la izbucnirea Revoluţiei, a desfăşurat o bogată activitate cultural - ştiinţifică: a editat 6 tomuri din Letopiseţele Valahiei şi Moldovei, a fost patron de tipografie, istoric, traducător şi publicist, a practicat avocatura şi - pentru scurtă vreme - a predat istoria naţională la Academia Mihăileană din Iaşi.

În 1840, alături de alţi colegi, a pus bazele revistei „Dacia Literară”, chiar în articolul „Introducţiune” din primul număr, sintetizând idealurile scriitorilor paşoptişti.

În 1846, după ce s-au răcit relaţiile dintre el şi domnitor, a plecat într-o călătorie în Franţa şi Spania, iar la întoarcere, a ales să nu se implice direct în mişcările revoluţionare, ci, prudent, a trecut graniţa la Cernăuţi, unde a redactat documentul „Dorinţele partidei naţionale din Moldova” şi a colaborat la ziarul „Bucovina”.

S-a întors la Iaşi în 1849, iar noul domnitor Grigore Alexandru Ghica l-a numit în importante funcţii politico - administrative: director al Departamentului Lucrărilor Publice şi al Departamentului de Interne.

Între timp, şi relaţiile cu Ghica s-au stricat, astfel încât Kogălniceanu a devenit industriaş, având la Târgu Neamţ o fabrică de postav.

După Războiul Crimeii, a desfăşurat o importantă activitate unionistă.

În 1855 a înfiinţat ziarul „Steaua Dunării”, s-a numărat printre iniţiatorii Societăţii Unirea (1856), a fost membru activ al Comitetului Central al Unirii de la Iaşi (din 1857), a fost ales deputat de Dorohoi în Divanul ad-hoc al Moldovei, iar la 5 ianuarie 1859, în şedinţa Adunării Elective din Moldova, a pledat pentru alegerea ca domnitor a colonelului Cuza.

În primii ani ai domniei lui Cuza, a devenit foarte apropiat de acesta şi a fost numit membru al Comisiei Centrale de la Focşani, preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Iaşi, devenind mâna dreaptă în adoptarea şi aplicarea reformelor ce au stat la baza constituirii statului român modern.

La 11 octombrie 1863, a fost numit prim-ministru al României, poziţie din care a contribuit la modernizarea statului după model occidental, adoptând ample reforme în acest sens: Legea secularizării averilor mănăstireşti, legile privind organizarea administraţiei, reorganizarea justiţiei, legea electorală şi legea rurală - una dintre cele mai importante decizii.

Treptat, însă, între Kogălniceanu şi Cuza au apărut disensiuni, ceea ce l-a determinat să renunţe la funcţie, la 26 ianuarie 1865.

Cu toate acestea, atunci când se lucra la formarea unei „monstruoase coaliţii” care să-l detroneze pe domnitor, fostul prim-ministru a refuzat să ia parte la acest complot. Este şi motivul pentru care, în primii ani ai domniei lui Carol I, Kogălniceanu a fost marginalizat din punct de vedere politic.

În cabinetul condus de Dimitrie Ghica, a deţinut portofoliul Internelor.

În contextul generat de noua criză orientală, când se întrevedea posibilitatea obţinerii independenţei României, prim-ministrul Ion C. Brătianu l-a numit pe Kogălniceanu ministru de Externe, în ciuda orgoliilor dintre ei, considerându-l cel mai iscusit diplomat român, care se bucura de un important prestigiu internaţional.

Cei doi mari oameni politici s-au înţeles perfect în timpul Războiului de Independenţă şi la Congresul de Pace de la Berlin.

În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva privind situaţia ţării, ministrul Kogălniceanu a rostit celebrul discurs prin care proclama independenţa României. La 10 mai, Independenţa a fost proclamată şi în Senat, declaraţia a fost promulgată de Carol I şi publicată în Monitorul Oficial.

După ce mandatul său la Externe a luat sfârşit, Kogălniceanu şi-a continuat activitatea diplomatică, fiind numit ministru plenipotenţiar al României la Paris, iar pe plan intern s-a situat în coaliţia numită „Opoziţia unită” (care va acţiona pentru căderea guvernului I. C. Brătianu) şi a făcut parte din Partidul Liberal Democrat, creat de Dimitrie C. Brătianu, la disidenţă a PNL (aceasta se va termina după căderea guvernului).

În ultimii ani ai vieţii, Kogălniceanu a revenit în cadrul PNL, iar Academia Română i-a recunoscut meritele în ceea ce priveşte dezvoltarea culturii şi, între 1887 - 1890, l-a ales preşedinte al acestui for.

Kogălniceanu a murit la Paris, pe masa de operaţie, la vârsta de 74 de ani.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri, poet, dramaturg, folclorist, om politic (ministru, diplomat), membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc şi al literaturii dramatice în ţara noastră, s-a născut la 21 iulie / 2 august 1821, undeva în zona Bacăului, şi a murit la 22 august / 3 septembrie 1890, la Mirceşti (judeţul Iaşi).

Anul naşterii este incert, cercetătorii afirmând că poate fi vorba de 1821, 1819 sau chiar 1818, la fel ca şi locul venirii pe lume, care s-a petrecut în timp ce familia era în refugiu.

A fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei Alecsandri (născută Cozoni); a mai avut un frate şi o soră.

Şi-a petrecut copilăria la Iaşi şi pe moşia de la Mirceşti, locul unde va reveni de mai multe ori pe parcursul vieţii, pentru a-şi regăsi liniştea.

Primele studii le-a făcut cu un dascăl grec, după care cu dascălul maramureşean - Gherman Vida. Apoi a studiat intern la pensionul lui Victor Cuenim, de la Iaşi (1828 - 1834), împreună cu M. Kogălniceanu şi viitorul actor - Matei Millo (cu care a fost foarte bun prieten, scriind pentru el „Chiriţele” şi mare parte din „Cânticelele comice”).

În 1834, împreună cu viitorul domn Cuza şi alţi tineri boieri, a fost trimis la studii la Paris, unde a dat bacalaureatul în Litere, în 1835.

În 1836 s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care însă a abandonat-o, pentru a pregăti, în 1837, un bacalaureat în Ştiinţe, urmând Facultatea de Inginerie, pe care nu a mai terminat-o.

Primele încercări literare - în limba franceză - apar în 1838.

Între 1839 - 1846, întors în ţară, a ocupat un post în administraţie.

Călătoria în Italia, împreună cu Costache Negruzzi, a devenit motiv de inspiraţie pentru nuvela „Buchetiera de la Florenţa”.

În 1840, împreună cu Kogălniceanu şi Negruzzi, a preluat conducerea teatrului ieşean, începând acum activitatea de dramaturg, opera sa dramatică însumând aproximativ 2000 de pagini şi constituind baza solidă pe care se va dezvolta ulterior dramaturgia românească.

În noiembrie 1840 s-a jucat „Farmazonul din Hârlău”, iar în februarie 1841 - „Cinovnicul şi modista”, ambele preluate după piese străine.

În 1842 a făcut o importantă călătorie în munţii Moldovei, descoperind valoarea artistică a poeziei populare.

A început să scrie primele poezii în limba română, după modelul popular, grupate mai apoi în „Doine”.

În 1844, împreună cu Kogălniceanu şi Ion Ghica, a scos săptămânalul „Propăşirea”, unde-şi va publica versurile din ciclul „Doine şi lăcrimioare”.

Prima poezie din acest ciclu - „Tatarul” - apăruse în 1843, în „Albina românească”.

În 11 ianuarie s-a jucat piesa „Iorgu de la Sadagura”.

În 1845 a participat la seratele literare de la Mânjina, prilej cu care a cunoscut-o pe Elena (sora lui Costache Negri), de care s-a îndrăgostit şi căreia, după moartea din 1847, i-a dedicat poezia „Steluţa”, iar mai apoi ciclul de poezii „Lăcrămioare”.

În 1848 a scris poezia „Către români”, mai târziu intitulată „Deşteptarea României”.

Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848, redactând petiţia în 16 puncte, de la Hotelul Petersburg (Iaşi), către domnitorul Mihail Sturdza.

După înfrângerea mişcării paşoptiste, poetul a fost exilat; a călătorit în Austria, Germania, s-a stabilit la Paris. Împreună cu Alecu Russo şi Nicolae Bălcescu, a înfiinţat revista „România viitoare”

În această perioadă a scris poeziile „Adio Moldovei” şi „Sentinela română”, primele „cântecele comice”: „Şoldan Viteazul”, „Mama Angheluşa” şi câteva scenete comice şi muzicale.

În „Bucovina” a publicat poeziile populare: „Toma Alimoş”, „Blestemul”, „Şerb sărac”, „Mioara”, „Mihu copilul”.

În decembrie 1849, a revenit în ţară, iar noul domnitor - Grigore Alexandru Ghica - l-a numit arhivar al statului (1850) şi membru în Comisia pentru reorganizarea învăţământului public din Moldova (1851). Va ocupa şi funcţia de secretar de stat la Departamentul Trebilor de Afară.

Începe să lucreze la „Chiriţa în Iaşi”, urmată de: „Chiriţa în provincie” - 1852, „Chiriţa în voiagiu” - 1864 şi „Chiriţa în balon” - 1874.

La Naţionalul ieşean s-a jucat „Chiriţa în Iaşi”.

În 1852 a apărut volumul „Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti). Adunate şi îndreptate de d. V. Alecsandri”, urmat de partea a II-a, în anul următor.

A apărut şi primul volum de teatru - „Repertoriul dramatic”.

Între 1852 - 1853 a locuit în Franţa, iar în vara lui 1853, a călătorit spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Maroc, Madrid.

În 1854, sub conducerea sa, a apărut revista „România literară”

În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care, doi ani mai târziu, a avut o fată - Maria. S-au căsătorit la 3 octombrie 1876.

În 1856, în revista „Steaua Dunării”, a apărut poezia „Hora Unirii”.

În 1859 a fost numit ministru al Afacerilor Externe, de către Cuza, şi va fi trimis în Franţa, Anglia şi Piemont, pentru a pleda în scopul recunoaşterii Unirii.

Din 1860, Alecsandri s-a stabilit la Mirceşti, unde va rămâne până la moarte, deşi în anumite perioade, a mai fost plecat din ţară, în misiuni diplomatice.

Din 1863, odată cu înfiinţarea Societăţii „Junimea”, a fost membru onorific al acesteia, până la sfârşitul vieţii.

În 1867 a fost ales membru al Societăţii literare române, devenită Academia Română.

În 1868, în „Convorbiri literare”, a început să publice celebrele sale „Pasteluri”.

Pentru serbările de la Putna, din 1871, a trimis două cântece care au însufleţit masele: „Imn lui Ştefan cel Mare” şi „Imn religios cântat la serbarea junimei academice române”.

În 1874 au apărut: una dintre cele mai importante comedii - „Boieri şi ciocoi” şi nuvela „Călătorie în Africa”.

În 1875 s-a editat volumul „Opere complete” (poezii şi teatru), iar în 1876 - volumul „Proza”.

În 1877, odată cu „Balcanul şi Carpatul”, a început seria poeziilor care vor fi publicate în 1878, în volumul „Ostaşii noştri”, închinat soldaţilor români din Războiul de Independenţă.

Între 1878 - 1879, la Mirceşti, a scris drama istorică „Despot-Vodă”, pe care a citit-o la „Junimea” în data de 8 mai 1879 şi a cărei premieră a avut loc în octombrie, la Teatrul Naţional din Bucureşti.

A fost laureat al premiului „Ginta latină” de la Montpellier pentru poezia „Cântecul gintei latine” şi scrie „Sânziana şi Pepelea”.

În 1881 a primit Premiul Academiei pentru Literatură.

În acelaşi an a apărut ultimul volum din „Opere complete”, iar cu prilejul încoronării lui Carol I, a scris textul: „Imnul regal român”.

În 1882 a fost ales preşedinte al secţiei de literatură a Academiei.

A mers în Franţa pentru a primi premiul şi a fi sărbătorit la Montpellier, apoi l-a vizitat la Londra pe ambasadorul (şi prietenul) Ion Ghica.

În aceeaşi perioadă a început să scrie şi „Fântâna Blanduziei”, care se va juca la Bucureşti, în 1884.

A scris şi apoi a citit la „Junimea” drama „Ovidiu”, care se va juca în 1885.

În 1885 a mers din nou la Paris, în calitate de ministru al României în Franţa.

Dintre operele în proză, mai amintim: „Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florenţa”, „Iaşii în 1844”, „Un salon din Iaşi”, „Românii şi poezia lor”, „O primblare la munţi”, „Borsec”, „Balta-Albă”, „Călătorie în Africa”, „Un episod din anul 1848”.

La 22 august 1890, s-a stins din viaţă la conacul din Mirceşti, în urma unei grele suferinţe.

Autor: Pe o aripă de cânt