Nicolae Iorga, cel mai mare istoric al României, profesor universitar, om politic, poet, dramaturg, critic literar, memorialist, gazetar, membru titular al Academiei Române, s-a născut la 5 iunie 1871, în Botoşani, şi a fost asasinat la 27 noiembrie 1940, la Strejnic (judeţul Prahova).
A scris: 1003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii şi sinteze.
A venit pe lume în familia avocatului Nicu Iorga şi a Zulniei Aghiropol şi a mai avut un frate.
La vârsta de 6 ani, citea în original literatură franceză şi a fost admis la şcoala primară a lui Marghian Folescu (Botoşani), iar la 9 ani, cu permisiunea profesorilor, uneori le preda istoria României colegilor săi.
A studiat apoi la Colegiul Laurian, iar din 1883, a început să dea meditaţii colegilor, pentru a contribui la veniturile familiei.
În 1886, în urma unei abateri (nu salutase un profesor), a fost eliminat temporar din şcoală, motiv pentru care a plecat la Iaşi, fiind înscris cu bursă la Colegiul Naţional.
Deşi vorbea deja în mod fluent: franceza, italiana, greaca şi latina, a devenit un tânăr rebel, interesat de politică şi declarându-se marxist.
A încălcat şi regulile Colegiului ieşean, fiind din nou suspendat de două ori şi pierzând bursa.
În 1888, a fost admis la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, încheind studiile cu diploma „Magna cum laude”, după numai un an (cu dispensă), prezentând o lucrare despre literatura greacă.
La numai 19 ani, Nicolae Iorga s-a căsătorit cu Maria Tasu (relaţie care a durat doar un deceniu), împreună având 5 copii (dintre care două fetiţe au murit la vârsta de 2 ani). S-a recăsătorit (1901) cu profesoara Ecaterina Bogdan şi au avut 7 copii.
În perioada aprilie - iunie 1890, Nicolae Iorga a studiat în Italia şi Franţa (Ecole pratique des hautes etudes), în 1892 - în Anglia şi Italia, în 1893 - s-a înscris la Universitatea din Berlin (pentru doctorat), apoi s-a transferat şi a obţinut doctoratul în filosofie la Universitatea din Leipzig.
La 23 de ani, întors în ţară, s-a stabilit în Bucureşti şi a primit un post de profesor suplinitor.
În 1895, după călătorii în Olanda şi Italia, a fost numit curator şi editor al colecţiei de documente istorice a fraţilor Hurmuzachi, iar apoi şi profesor titular de istorie universală la Universitatea din Capitală.
Alături de profesorul Al. C. Cuza, a fondat grupul Alianţei Antisemite Universale şi, mai apoi, Partidul Naţionalist - Democrat.
Împreună cu alţi profesori şi oameni de ştiinţă, a sprijinit dezvoltarea organizaţiei „Cercetaşii României”.
A înfiinţat mai multe publicaţii ştiinţifice şi culturale („Sămănătorul”, „Neamul Românesc” etc).
A contribuit la înfiinţarea Institutului de Studii Sud-Est Europene, a Institutului de Studii Bizantine şi a Institutului de Istorie Universală.
La 26 mai 1910, a fost ales membru titular al Academiei Române.
După Marea Unire, a luat parte activ la formarea Blocului Parlamentar, a primit funcţia de preşedinte al Adunării Deputaţilor şi pe cea de preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice.
În 1920, partidul înfiinţat alături de Al. C. Cuza s-a divizat, formaţiunea condusă de Iorga fuzionând (1924) cu gruparea lui Constantin Argetoianu şi primind numele de Partidul Naţionalist al Poporului.
Din 1924, istoricul a început să susţină cursuri de vară la Vălenii de Munte, iar pentru trei ani, a fost preşedinte al Secţiunii de Istorie a Academiei Române.
A înfiinţat mai multe instituţii româneşti în străinătate: Şcoala Română de la Paris, Casa Română de la Fontenay-aux-Rosses, Casa Română din Veneţia etc.
La 1 noiembrie 1928, a fost ales decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie, iar la 1 martie 1929 - rector al Universităţii bucureştene.
A început colaborarea cu Radiodifuziunea, susţinând prelegeri în cadrul emisiunii „Universitatea Radio”.
Decepţionat de partidele politice din fruntea ţării şi însufleţit de convingeri monarhice, Iorga a fost prins în manevrele lui Carol al II-lea, care l-a desemnat (1931) prim-ministru, funcţie din care, însă, dezamăgit, a demisionat în următorul an.
A luptat împotriva violenţei de pe scena politică, susţinând educaţia morală, politică şi culturală a poporului.
În 1936 a fost publicată prima culegere de conferinţe susţinute la radio - „Sfaturi pe întunerec”.
A sprijinit regimul autoritar al Regelui Carol al II-lea (1938) şi a fost ministru de stat între 10 februarie - 30 martie 1938.
În urma problemelor cu legionarii, aceştia au început să-l ameninţe pe Iorga, devenit, în 1939, senator numit de rege.
În noiembrie 1940, istoricul se afla la Sinaia, unde lucra la opera sa - „Istoria românilor”. În după-amiaza zilei de 27 noiembrie, uşa de la camera soţiei a fost barată de persoane de la „Poliţia legionară a capitalei”, care venise pentru a-l ridica pe Iorga pentru un interogatoriu.
A doua zi, trupul neînsufleţit al acestuia a fost descoperit într-un şanţ din apropierea localităţii Strejnic, împuşcat.
De-a lungul vieţii, Nicolae Iorga a susţinut conferinţe în prestigioase universităţi şi a fost ales membru în numeroase academii şi instituţii din străinătate.
Opera sa vastă şi complexă cuprinde:
- monografii de familii, oraşe, domnii, istoria bisericii şi a armatei, a comerţului, tipăriturilor, literaturii şi călătoriilor;
- 25 de volume - „Studii şi documente cu privire la istoria românilor”;
- 5 volume - „Istoria Imperiului Otoman”;
- 10 volume - „Istoria românilor”;
- poezii, drame istorice („Învierea lui Ştefan cel Mare”, „Tudor Vladimirescu”, „Sfântul Francisc din Asisi”, „Doamna lui Eremia” etc);
- volume memorialistice („Oameni cari au fost”, „O viaţă de om, aşa cum a fost”, „Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional”);
- alte opere: „Cultura naţională şi politica naţională”, „Războiul nostru în note zilnice”, „Dezvoltarea ideii unităţii politice a românilor”, „Pentru întregirea neamului. Cuvântări din război”, „Doctrina naţionalistă”, „Politica externă a regelui Carol I al României”, „Războiul pentru independenţa României. Activităţi diplomatice şi stări de spirit”, „Memorii”, „Doi ani de restauraţie. Ce am fost, ce am vrut şi ce am putut”, „Istoria unei legende: Iuliu Maniu” etc.
Autor: Pe o aripă de cânt
