In Memoriam: Nicolae Iorga

Nicolae Iorga, cel mai mare istoric al României, profesor universitar, om politic, poet, dramaturg, critic literar, memorialist, gazetar, membru titular al Academiei Române, s-a născut la 5 iunie 1871, în Botoşani, şi a fost asasinat la 27 noiembrie 1940, la Strejnic (judeţul Prahova).

A scris: 1003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii şi sinteze.

A venit pe lume în familia avocatului Nicu Iorga şi a Zulniei Aghiropol şi a mai avut un frate.

La vârsta de 6 ani, citea în original literatură franceză şi a fost admis la şcoala primară a lui Marghian Folescu (Botoşani), iar la 9 ani, cu permisiunea profesorilor, uneori le preda istoria României colegilor săi.

A studiat apoi la Colegiul Laurian, iar din 1883, a început să dea meditaţii colegilor, pentru a contribui la veniturile familiei.

În 1886, în urma unei abateri (nu salutase un profesor), a fost eliminat temporar din şcoală, motiv pentru care a plecat la Iaşi, fiind înscris cu bursă la Colegiul Naţional.

Deşi vorbea deja în mod fluent: franceza, italiana, greaca şi latina, a devenit un tânăr rebel, interesat de politică şi declarându-se marxist.

A încălcat şi regulile Colegiului ieşean, fiind din nou suspendat de două ori şi pierzând bursa.

În 1888, a fost admis la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, încheind studiile cu diploma „Magna cum laude”, după numai un an (cu dispensă), prezentând o lucrare despre literatura greacă.

La numai 19 ani, Nicolae Iorga s-a căsătorit cu Maria Tasu (relaţie care a durat doar un deceniu), împreună având 5 copii (dintre care două fetiţe au murit la vârsta de 2 ani). S-a recăsătorit (1901) cu profesoara Ecaterina Bogdan şi au avut 7 copii.

În perioada aprilie - iunie 1890, Nicolae Iorga a studiat în Italia şi Franţa (Ecole pratique des hautes etudes), în 1892 - în Anglia şi Italia, în 1893 - s-a înscris la Universitatea din Berlin (pentru doctorat), apoi s-a transferat şi a obţinut doctoratul în filosofie la Universitatea din Leipzig.

La 23 de ani, întors în ţară, s-a stabilit în Bucureşti şi a primit un post de profesor suplinitor.

În 1895, după călătorii în Olanda şi Italia, a fost numit curator şi editor al colecţiei de documente istorice a fraţilor Hurmuzachi, iar apoi şi profesor titular de istorie universală la Universitatea din Capitală.

Alături de profesorul Al. C. Cuza, a fondat grupul Alianţei Antisemite Universale şi, mai apoi, Partidul Naţionalist - Democrat.

Împreună cu alţi profesori şi oameni de ştiinţă, a sprijinit dezvoltarea organizaţiei „Cercetaşii României”.

A înfiinţat mai multe publicaţii ştiinţifice şi culturale („Sămănătorul”, „Neamul Românesc” etc).

A contribuit la înfiinţarea Institutului de Studii Sud-Est Europene, a Institutului de Studii Bizantine şi a Institutului de Istorie Universală.

La 26 mai 1910, a fost ales membru titular al Academiei Române.

După Marea Unire, a luat parte activ la formarea Blocului Parlamentar, a primit funcţia de preşedinte al Adunării Deputaţilor şi pe cea de preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice.

În 1920, partidul înfiinţat alături de Al. C. Cuza s-a divizat, formaţiunea condusă de Iorga fuzionând (1924) cu gruparea lui Constantin Argetoianu şi primind numele de Partidul Naţionalist al Poporului.

Din 1924, istoricul a început să susţină cursuri de vară la Vălenii de Munte, iar pentru trei ani, a fost preşedinte al Secţiunii de Istorie a Academiei Române.

A înfiinţat mai multe instituţii româneşti în străinătate: Şcoala Română de la Paris, Casa Română de la Fontenay-aux-Rosses, Casa Română din Veneţia etc.

La 1 noiembrie 1928, a fost ales decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie, iar la 1 martie 1929 - rector al Universităţii bucureştene.

A început colaborarea cu Radiodifuziunea, susţinând prelegeri în cadrul emisiunii „Universitatea Radio”.

Decepţionat de partidele politice din fruntea ţării şi însufleţit de convingeri monarhice, Iorga a fost prins în manevrele lui Carol al II-lea, care l-a desemnat (1931) prim-ministru, funcţie din care, însă, dezamăgit, a demisionat în următorul an.

A luptat împotriva violenţei de pe scena politică, susţinând educaţia morală, politică şi culturală a poporului.

În 1936 a fost publicată prima culegere de conferinţe susţinute la radio - „Sfaturi pe întunerec”.

A sprijinit regimul autoritar al Regelui Carol al II-lea (1938) şi a fost ministru de stat între 10 februarie - 30 martie 1938.

În urma problemelor cu legionarii, aceştia au început să-l ameninţe pe Iorga, devenit, în 1939, senator numit de rege.

În noiembrie 1940, istoricul se afla la Sinaia, unde lucra la opera sa - „Istoria românilor”. În după-amiaza zilei de 27 noiembrie, uşa de la camera soţiei a fost barată de persoane de la „Poliţia legionară a capitalei”, care venise pentru a-l ridica pe Iorga pentru un interogatoriu.

A doua zi, trupul neînsufleţit al acestuia a fost descoperit într-un şanţ din apropierea localităţii Strejnic, împuşcat.

De-a lungul vieţii, Nicolae Iorga a susţinut conferinţe în prestigioase universităţi şi a fost ales membru în numeroase academii şi instituţii din străinătate.

Opera sa vastă şi complexă cuprinde:

- monografii de familii, oraşe, domnii, istoria bisericii şi a armatei, a comerţului, tipăriturilor, literaturii şi călătoriilor;

- 25 de volume - „Studii şi documente cu privire la istoria românilor”;

- 5 volume - „Istoria Imperiului Otoman”;

- 10 volume - „Istoria românilor”;

- poezii, drame istorice („Învierea lui Ştefan cel Mare”, „Tudor Vladimirescu”, „Sfântul Francisc din Asisi”, „Doamna lui Eremia” etc);

- volume memorialistice („Oameni cari au fost”, „O viaţă de om, aşa cum a fost”, „Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional”);

- alte opere: „Cultura naţională şi politica naţională”, „Războiul nostru în note zilnice”, „Dezvoltarea ideii unităţii politice a românilor”, „Pentru întregirea neamului. Cuvântări din război”, „Doctrina naţionalistă”, „Politica externă a regelui Carol I al României”, „Războiul pentru independenţa României. Activităţi diplomatice şi stări de spirit”, „Memorii”, „Doi ani de restauraţie. Ce am fost, ce am vrut şi ce am putut”, „Istoria unei legende: Iuliu Maniu” etc.

Autor: Pe o aripă de cânt

„Unicul dor e să-mi văd Naţiunea mea fericită...”

„Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica.

Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur.

Voiesc dar şi hotărât dispun ca, după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi; tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele...”

Avram Iancu

In Memoriam: Avram Iancu

Avram Iancu, avocat transilvănean şi revoluţionar paşoptist, conducător al Ţării Moţilor în 1849, s-a născut în 1824, în localitatea Vidra de Sus (care în prezent îi poartă numele), şi s-a stins la 10 septembrie 1872, la Baia de Criş (Hunedoara).

Provenea dintr-o familie de ţărani moţi înstăriţi. Tatăl său - Alisandru, a fost pădurar şi apoi jude domenial, mama se numea Maria şi împreună au avut doi băieţi.

Avram a urmat şcoala în satul natal, apoi la Poiana Vadului şi Câmpeni. Gimnaziul l-a făcut la Zlatna, urmând apoi Liceul Piarist şi Facultatea de Drept din Cluj.

A fost un elev eminent, simpatizat de colegi şi profesori, şi ale cărui materii preferate erau matematica şi istoria.

După finalizarea studiilor, a cerut să fie primit într-o slujbă de practicant fără salariu, dar a fost respins, întrucât provenea dintr-o familie de iobagi.

S-a înscris apoi cancelist la Tabla Regească (Curtea de Apel a Transilvaniei) de la Târgu Mureş.

În 1848 şi-a luat examenul de avocat, dar nu a mai apucat să profeseze.

În preajma izbucnirii Revoluţiei, făcea parte din elita intelectualităţii româneşti din Transilvania, care lupta pentru emanciparea socială şi naţională, exprimându-şi dezacordul faţă de politicile din acele timpuri, care-i nedreptăţeau pe români.

A militat pentru desfiinţarea iobăgiei din Transilvania şi pentru respectarea libertăţilor naţionale ale românilor, fiind cel mai iubit dintre conducătorii de aici ai Revoluţiei de la 1848, dovedindu-se un strălucit conducător militar şi un important om politic.

Astfel şi-a câştigat şi numele de „Craiul munţilor”.

După înfrângerea Revoluţiei, bolnav şi trist că nu şi-a văzut îndeplinită dorinţa de a-i scăpa pe ţărani de abuzurile habsburgilor, s-a retras în Munţii Apuseni, alături de moţii pe care-i iubea.

În 1850, şi-a scris testamentul: „Ultima mea voinţă”, în aceeaşi seară fiind arestat la Hălmagiu, închis la Alba Iulia, bătut şi umilit.

După eliberare, şi-a petrecut vremea rătăcind pe Valea Arieşului, prin munţi, după care s-a adăpostit în casa covrigarului Ioan Stupină, din Baia de Criş, serile cântând - acompaniat de fluier - celor care veneau să-l asculte.

Se spune că în ultimele două decenii ale vieţii, Avram Iancu ar fi suferit de o boală psihică. Însă, medicul specialist Ovidiu Vuia susţine că nu ar fi fost nebun, ci doar că suferea de „alterări provocate de împrejurări externe, care însă, nu depăşesc domeniul normalului, nu intră în sfera patologicului”.

A fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872, cu privirea încremenită spre cer, pe prispa brutăriei lui Ioan Stupină.

Pentru a anunţa moartea sa, clopotele au tras în munţi timp de trei zile şi trei nopţi, iar comitetul de înmormântare l-a declarat „Erou al naţiunii”.

A fost înmormântat cu funeralii naţionale, la 13 septembrie, în Panteonul Moţilor de la Ţebea (judeţul Hunedoara), lângă „Gorunul lui Horea”, la slujbă participând 36 de preoţi, foştii comandanţi militari ai românilor, precum şi aproximativ 10.000 de moţi.

Ceremonialul a început la ora 14, în Baia de Criş, după care, convoiul de peste 2km, având în frunte un tânăr cu un drapel în culorile româneşti roşu - galben - albastru, drapate în negru, a pornit spre Ţebea, pe drum cântându-se „Marşul lui Iancu” şi „Deşteaptă-te, române!”.

Când sicriul a fost coborât în groapă, s-au tras salve de puşcă.

Necrologul din „Telegraful român” spunea:

„... viaţa lui în totalitatea ei va rămâne o oglindă sinceră a vieţii noastre naţionale”.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Iancu Flondor

Iancu Flondor, liderul românilor bucovineni, una dintre cele mai importante personalităţi care au participat la Marea Unire, s-a născut la 3 / 15 august 1865, la Storojineţ, în Bucovina (astăzi în Ucraina), şi s-a stins la 19 octombrie 1924.

A venit pe lume într-o bogată familie nobiliară, tatăl său - Gheorghe, fiind un important lider politic.

Iancu Flondor a urmat Liceul German din Cernăuţi şi Facultatea de Drept a Universităţii „Franz Josef” din Viena, obţinând titlul de Doctor în Drept, după care a revenit la Cernăuţi pentru satisfacerea stagiului militar, devenind locotenent în rezervă al unui regiment de husari.

După decesul tatălui, a preluat administrarea moşiilor şi a decis să continue activitatea politică a părintelui.

În 1896 a susţinut crearea Societăţii de citire „Crai Nou”, care depindea de Asociaţia „Şcoala Română” din Suceava.

În 1898 a devenit vicepreşedinte al Partidului Naţional Român „Concordia” şi deputat în Dieta Bucovinei. Nemulţumit, însă, de compromisurile pe care partidul le făcea autorităţilor austriece, a demisionat şi, împreună cu aliaţii săi, a înfiinţat Partidul Naţional Poporal (fiind preşedinte între 1901 - 1904). Cele două partide se reconciliază în 1902.

A demisionat de la conducerea Partidului Naţional Poporal, deoarece nu reuşise să-şi impună proiectele politice, dar a revenit în viaţa politică în 1908, fiind ales preşedinte al Partidului Creştin Social Român din Bucovina (care, în ianuarie 1909, şi-a schimbat denumirea în Partidul Român).

Flondor a demisionat din nou, după numai un an, din cauza disensiunilor. A rămas, totuşi, unul dintre principalii lideri ai românilor din Bucovina.

În 1915, printr-un memoriu adresat lui Ionel Brătianu, avertiza asupra faptului că, în contextul izbucnirii Primului Război Mondial, ucrainenii urmăresc încorporarea Nordului Bucovinei în Imperiul Rus. Austriecii au interceptat acest memoriu şi Flondor este la un pas de a fi condamnat la moarte, fiind salvat de intervenţia deputaţilor români din Parlamentul din Viena.

În perioada războiului şi-a pierdut o mare parte din avere.

În 1918 a devenit primar al localităţii natale şi a făcut parte din organizatorii mişcării naţionale a românilor bucovineni.

S-a format Marea Adunare Naţională Română, un Consiliu Naţional Român şi un guvern provizoriu - Consiliul Secretarilor de Stat, cu 14 departamente, condus de Iancu Flondor.

În condiţiile haosului din Bucovina (jandarmii austrieci încercau arestarea liderilor români, soldaţii ucraineni se răsculau şi erau partizanii arhiducelui Wilhelm de Habsburg etc), Cernăuţiul a ajuns sub controlul unui detaşament de ardeleni, comandat de Ilie Lazăr, iar Flondor a convocat Congresul General, care a votat Unirea cu Regatul României.

Ilie Lazăr a predat paza oraşului către Armata Regală Română, Flondor fiind desemnat şef al delegaţiei bucovinene care a dus Regelui Ferdinand I „Declaraţia de Unire”.

Iancu Flondor a fost numit ministru (fără portofoliu) pentru Bucovina în Guvernul de la Bucureşti (18 decembrie 1918 - 15 aprilie 1919), funcţie din care a demisionat, deoarece Ionel Brătianu refuza să acorde provinciei autonomie provincială.

Numeroasele următoare încercări de a-l readuce pe Flondor în politică s-au soldat cu eşec, acesta alegând să trăiască în localitatea natală, până la moarte.

A fost înmormântat în cripta familiei, iar statul român i-a organizat funeralii naţionale, recunoscându-i astfel meritele.

A fost căsătorit în rit ortodox cu Elena de Zotta (11 februarie 1899) şi împreună au avut trei copii: Şerban, Neagoe şi Mircea. Flondor a adoptat-o pe Maria - fiica din prima căsătorie a soţiei.

Era pasionat de muzică (în special de violoncel) şi sculptură, creştea vite, avea o fabrică de spirt.

A fost membru de onoare al Societăţii Academice „Junimea” din Cernăuţi şi al Societăţii „Academia Ortodoxă”, redactor-şef al ziarului „Patria” (1897 - 1900), coeditor şi coproprietar al publicaţiei de propagandă românească în limba germană - „Bukowiner Journal” (1902 - 1903).

În Arhivele Statului de la Bucureşti, se găsesc, printre altele: brevetul „Crucea comemorativă a războiului din 1916 - 1918”, brevetul de membru al Ordinului „Coroana României” în grad de Mare Cruce - acordat de Regele Ferdinand I (1918), diploma de absolvire a Universităţii din Cernăuţi, diploma de Doctor în Drept de la Viena, brevetul de locotenent în rezervă.

Autor: Pe o aripă de cânt

„Suntem milioane de români răzleţiţi...”

„În visurile mele înflorite se arată viitorul României.

Suntem milioane de români răzleţiţi.

Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare?

Unirea, numai Unirea.

Să trăiască Unirea românilor!”

Costache Negri, Paris, 27 decembrie 1848

In Memoriam: Costache Negri

Costache Negri, om politic, diplomat, scriitor, fiu al unui înstărit boier, s-a născut la Iaşi, la 14 mai 1812, şi a murit la Târgu Ocna, la 28 septembrie 1876.

Primele studii le-a făcut acasă şi la curtea domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza (soţia acestuia era mătuşa mamei lui Costache), apoi a mers la Chişinău şi Odessa.

Între 1834 – 1841, a învăţat în Franţa şi Italia.

În 1842 făcea parte din Loja Masonică din Bârlad.

La izbucnirea Revoluţiei de la 1848, se afla la Paris, unde s-a înscris voluntar în gărzile revoluţionare şi a prezentat guvernului francez noul tricolor românesc.

I s-a interzis să intre în Moldova, dar a ajuns la Braşov cu un grup de exilaţi moldoveni, unde au fost întocmite Declaraţia de principii din mai 1848 şi Proclamaţia de demitere a domnitorului Mihail Sturdza.

A mers apoi în Bucovina, pentru a coordona activitatea comitetului revoluţionar din Moldova, aflat în exil, fiind sprijinit de Al. I. Cuza.

Din Bucovina a fost nevoit să meargă din nou în Franţa, sprijinind cauza unionistă.

Numirea noului domnitor - Grigore Alexandru Ghica - i-a permis lui Negri întoarcerea în Moldova, unde a ocupat diverse funcţii judecătoreşti şi administrative, prima fiind cea de pârcălab de Covurlui.

Din 1855 a început cariera diplomatică, fiind trimis ca delegat al lui Ghica la Constantinopol şi Viena, pentru a susţine Unirea Principatelor Române.

În 1856 a făcut parte din Comitetul Unirii de la Iaşi.

În 1857 a fost ales deputat şi vicepreşedinte al Adunării Ad-hoc, luând parte la adunările mişcării unioniste, dar refuzând propunerile de a candida la conducerea ţării.

În 1859 a fost trimis la Constantinopol cu scopul de a obţine recunoaşterea stării de lucruri creată prin votul din 24 ianuarie.

A fost prieten bun cu Al. I. Cuza, sprijinindu-l în acţiunile şi reformele sale, dar, după după detronarea acestuia, a decis să se retragă din viaţa politică.

S-a stabilit la Târgu Ocna, dedicându-şi ultima parte a vieţii pasiunilor sale: numismatica şi colecţionarea de tablouri, şi corespondenţei cu V. Alecsandri şi M. Kogălniceanu.

În timpul vieţii a publicat câteva texte prin reviste şi au rămas câteva manuscrise cu 3-4 scrieri în proză, amintiri din călătorii, câteva zeci de poezii şi numeroase scrisori cu valoare documentară.

A murit în ziua de 28 septembrie 1876 şi a fost înmormântat la fosta mănăstire Răducanu din Târgu Ocna.

La 2 iunie 1968, în fosta locuinţă a lui Costache Negri din comuna gălăţeană care-i poartă numele, a fost deschisă o Casă Memorială, iar în faţa acesteia, în 1973, a fost dezvelit un bust realizat în piatră de către Boris Leonovici.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Pantelimon Halippa

Pantelimon Halippa (sau Pan Halippa), cunoscut om politic şi publicist basarabean, unul dintre militanţii reprezentativi pentru afirmarea spiritului românesc şi pentru unire, s-a născut la 1 august 1883, la Cubolta (Soroca), şi s-a stins la Bucureşti, la 30 aprilie 1979.

A venit pe lume într-o familie de oameni săraci, dar foarte harnici, tatăl său fiind dascăl la biserica satului, iar mama – fiică de preot.

A urmat clasele primare în satul natal, apoi a învăţat la Şcoala Spirituală din Edineţ şi la Seminarul Teologic din Chişinău, după care s-a înscris la Facultatea de Fizică şi Matematică din cadrul Universităţii din Dorpat (astăzi Tartu, în Estonia).

A renunţat la studii după un an şi a revenit la Chişinău.

În 1906 a fost delegatul ţărănimii basarabene la Congresul Uniunii Ţăranilor din întreaga Rusie. Ajuns la Moscova, a fost arestat, închis, apoi eliberat şi trimis înapoi în Basarabia.

În acelaşi an, a participat la înfiinţarea primei publicaţii în limba română la Chişinău – „Basarabia”, în paginile căreia a tipărit imnul revoluţionar „Deşteaptă-te, române!” şi a scris articole radicale, ceea ce a dus la urmărirea lui de către autorităţile ţariste.

În 1908, la Chişinău, a tipărit prima carte literară din Basarabia – „Pilde şi poveţe” (cu caractere chirilice), iar în 1912 – lucrarea „Basarabia, schiţă geografică”.

În toamna lui 1908, s-a refugiat la Iaşi, unde a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie şi a colaborat cu publicaţiile: „Viaţa românească”, „Arhiva din Iaşi”, „Revista Ştiinţifică V. Adamachi”.

În 1913, întors la Chişinău, împreună cu alţii, a scos ziarul „Cuvânt moldovenesc”, al cărui director a fost.

Şi-a intensificat activitatea politică, militând pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia şi pentru unirea cu România.

În 1917, s-a numărat printre fondatorii Partidului Naţional Moldovenesc.

A făcut parte din Societatea Culturală Moldovenească, a participat activ la congrese ale preoţilor, studenţilor, învăţătorilor şi ţăranilor, a reprezentat ţărănimea din Basarabia la evenimentele revoluţionare din Rusia, a participat la negocieri cu Kerenski, Lenin şi Troţki.

În 1918, în cadrul Sfatului Ţării (organul legislativ care a votat Unirea), a fost: vicepreşedinte, preşedinte, membru al Comisiei de Redactare, precum şi al Comisiei de Declaraţii şi Statute.

A luat parte şi la adunările de la Cernăuţi şi Alba Iulia, care au proclamat Unirea Bucovinei şi a Transilvaniei cu Ţara.

Alte funcţii politice:

- 1918 – 1934 – senator şi deputat în Parlament;

- decembrie 1919 – martie 1920 - Ministru de Stat pentru Basarabia;

- iunie 1927, noiembrie 1928 – noiembrie 1929 -  Ministrul Lucrărilor Publice;

- noiembrie 1929 – iunie 1930 -  Ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor;

- iunie – octombrie 1930 – Ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale;

- noiembrie 1928 – aprilie 1931, iunie – august 1932,  octombrie 1932 -  noiembrie 1933 – Ministru de Stat.

A fost întemeietorul: Universităţii Populare din Chişinău, al Conservatorului Moldovenesc, al Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor Basarabeni, al Societăţii de Editură şi Librărie „Luceafărul” din Chişinău.

A editat (1932) şi a condus revista şi ziarul „Viaţa Basarabiei”.

Persecutat politic de regimul comunist, în 1950 a fost arestat şi închis – fără judecată – la Sighet. După doi ani, a fost predat şi dus la Chişinău, judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă forţată în Siberia. Nu a mai ajuns în Siberia (datorită intervenţiei Ambasadei noastre de la Moscova), iar în 1955 a fost aministiat.

A cerut insistent să se întoarcă în România, dar, odată sosit aici, a fost dus la Gherla, unde a stat închis până în 1957, fără a fi judecat şi fără a i se aduce la cunoştinţă vreo vină.

Până în ultimele clipe ale vieţii, a continuat să lupte pentru revenirea Basarabiei în graniţele fireşti, dar nu şi-a văzut visul împlinit.

S-a stins la 96 de ani şi a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica, de lângă Bucureşti.

Din partea României, i s-au acordat:

- Ordinul „Ferdinand I” în grad de Mare Ofiţer;

- Ordinul „Coroana României” în grad de Mare Cruce;

- Ordinul „Serviciul Credincios” în grad de Comandor”;

- medaliile: „Crucea de Război”, „Peleş” etc.

În 2010, post-mortem, i s-a conferit „Ordinul Republicii” de către Preşedinţia Republicii Moldova, iar o stradă şi o mică piaţă din centrul Chişinăului îi poartă numele.

În 1918 a devenit membru corespondent al Academiei Române. A fost exclus din Academie în 1948 şi repus în drepturi în 1990.

Opera sa cuprinde aproximativ 300 de poezii, articole, schiţe, memorii, traduceri, un singur volum editat în timpul vieţii – „Flori de pârloagă” (apărut la Iaşi, în 1921), studii istorice.

A colaborat la apariţia cărţii „Testament pentru urmaşi”.

Postum au apărut: „Povestea vieţii mele” (în revista „Patrimoniu, de la Chişinău, în 1990) şi un volum de publicistică (2001).

Autor: Pe o aripă de cânt