„Unicul dor e să-mi văd Naţiunea mea fericită...”

„Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica.

Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur.

Voiesc dar şi hotărât dispun ca, după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi; tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele...”

Avram Iancu

In Memoriam: Avram Iancu

Avram Iancu, avocat transilvănean şi revoluţionar paşoptist, conducător al Ţării Moţilor în 1849, s-a născut în 1824, în localitatea Vidra de Sus (care în prezent îi poartă numele), şi s-a stins la 10 septembrie 1872, la Baia de Criş (Hunedoara).

Provenea dintr-o familie de ţărani moţi înstăriţi. Tatăl său - Alisandru, a fost pădurar şi apoi jude domenial, mama se numea Maria şi împreună au avut doi băieţi.

Avram a urmat şcoala în satul natal, apoi la Poiana Vadului şi Câmpeni. Gimnaziul l-a făcut la Zlatna, urmând apoi Liceul Piarist şi Facultatea de Drept din Cluj.

A fost un elev eminent, simpatizat de colegi şi profesori, şi ale cărui materii preferate erau matematica şi istoria.

După finalizarea studiilor, a cerut să fie primit într-o slujbă de practicant fără salariu, dar a fost respins, întrucât provenea dintr-o familie de iobagi.

S-a înscris apoi cancelist la Tabla Regească (Curtea de Apel a Transilvaniei) de la Târgu Mureş.

În 1848 şi-a luat examenul de avocat, dar nu a mai apucat să profeseze.

În preajma izbucnirii Revoluţiei, făcea parte din elita intelectualităţii româneşti din Transilvania, care lupta pentru emanciparea socială şi naţională, exprimându-şi dezacordul faţă de politicile din acele timpuri, care-i nedreptăţeau pe români.

A militat pentru desfiinţarea iobăgiei din Transilvania şi pentru respectarea libertăţilor naţionale ale românilor, fiind cel mai iubit dintre conducătorii de aici ai Revoluţiei de la 1848, dovedindu-se un strălucit conducător militar şi un important om politic.

Astfel şi-a câştigat şi numele de „Craiul munţilor”.

După înfrângerea Revoluţiei, bolnav şi trist că nu şi-a văzut îndeplinită dorinţa de a-i scăpa pe ţărani de abuzurile habsburgilor, s-a retras în Munţii Apuseni, alături de moţii pe care-i iubea.

În 1850, şi-a scris testamentul: „Ultima mea voinţă”, în aceeaşi seară fiind arestat la Hălmagiu, închis la Alba Iulia, bătut şi umilit.

După eliberare, şi-a petrecut vremea rătăcind pe Valea Arieşului, prin munţi, după care s-a adăpostit în casa covrigarului Ioan Stupină, din Baia de Criş, serile cântând - acompaniat de fluier - celor care veneau să-l asculte.

Se spune că în ultimele două decenii ale vieţii, Avram Iancu ar fi suferit de o boală psihică. Însă, medicul specialist Ovidiu Vuia susţine că nu ar fi fost nebun, ci doar că suferea de „alterări provocate de împrejurări externe, care însă, nu depăşesc domeniul normalului, nu intră în sfera patologicului”.

A fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872, cu privirea încremenită spre cer, pe prispa brutăriei lui Ioan Stupină.

Pentru a anunţa moartea sa, clopotele au tras în munţi timp de trei zile şi trei nopţi, iar comitetul de înmormântare l-a declarat „Erou al naţiunii”.

A fost înmormântat cu funeralii naţionale, la 13 septembrie, în Panteonul Moţilor de la Ţebea (judeţul Hunedoara), lângă „Gorunul lui Horea”, la slujbă participând 36 de preoţi, foştii comandanţi militari ai românilor, precum şi aproximativ 10.000 de moţi.

Ceremonialul a început la ora 14, în Baia de Criş, după care, convoiul de peste 2km, având în frunte un tânăr cu un drapel în culorile româneşti roşu - galben - albastru, drapate în negru, a pornit spre Ţebea, pe drum cântându-se „Marşul lui Iancu” şi „Deşteaptă-te, române!”.

Când sicriul a fost coborât în groapă, s-au tras salve de puşcă.

Necrologul din „Telegraful român” spunea:

„... viaţa lui în totalitatea ei va rămâne o oglindă sinceră a vieţii noastre naţionale”.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Gheorghe Cozorici

Celebrul actor Gheorghe Cozorici s-a născut în comuna Arbore (judeţul Suceava), la 16 iulie 1933, într-o familie de săpători de fântâni, şi s-a stins la Bucureşti, la 18 decembrie 1993.

Pe când era muncitor la Uzinele „Vulcan” din Capitală, a decis să dea examen de admitere la IATC, Facultatea de Teatru, secţia Actorie.

În 1956, după absolvire, alături de colegii de promoţie, a mers la Teatrul din Craiova.

A debutat în teatru la 24 de ani, în rolul „Hamlet”.

În 1959 a fost angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti, pe scena căruia a jucat vreme de peste trei decenii.

Principalele piese de teatru în care a jucat: „Tragedia optimistă”, „Surorile Boga”, „Nora sau Casa cu păpuşi”, „Domnişoara Nastasia”, „Apus de soare”, „Romeo şi Julieta”, „Becket”, „Regele Lear”, „Danton”, „Medeea”, „Generoasa fundaţie”, „A treia ţeapă”, „Caligula”, „Tinereţea lui Moromete”, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, „Despot Vodă”, „Vassa Jeleznova”, „Moştenirea”, „Avram Iancu”, „Cabinierul”, „Livada de vişini”, „Familia lui John”.

În film a debutat în 1960, cu rolul din „Mândrie”.

Din 1962 a fost distribuit în roluri memorabile în numeroase producţii cinematografice: „Ştefan cel Mare”, „Pădura spânzuraţilor”, „Gioconda fără surâs”, „Moartea unui artist”, „Capcana mercenarilor”, „Ciuleandra”, „Partea ta de vină”, „Răscoala”, „Procesul alb”, „Prea mic pentru un război atât de mare”, „Ciprian Porumbescu”, „Ştefan cel Mare – Vaslui 1475”, „Patima”, „Ultimele zile ale verii”, „Instanţa amână pronunţarea”, „Aurel Vlaicu”, „Râul care urca muntele”, „Urgia”, „Clipa”, „Vânătoarea de vulpi”, „Ancheta”, „Stele de iarnă”, „Un echipaj pentru Singapore”, „Omul şi umbra”, „Comoara”, „Imposibila iubire”, „Dragostea şi revoluţia”, „Un petic de cer”, „Vreau să ştiu de ce am aripi”, „Zbor periculos”, „Ziua Z”, „Din prea multă dragoste”, „Furtună în Pacific”, „Vară sentimentală”, „Trenul de aur” etc.

A fost distins cu Ordinul „Meritul Cultural” clasa a IV-a - „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice” (1967) şi clasa a II-a (în 1971).

Autor: Pe o aripă de cânt