In Memoriam: Aron Pumnul

Aron Pumnul - „Apostolul românismului” - lingvist, filolog, istoric literar, profesor, fruntaş al Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, personalitate a secolului al XIX-lea, s-a născut la 27 noiembrie 1818, în satul Cuciulata (Braşov), în familia unor ţărani iobagi, şi s-a stins la 12 / 24 ianuarie 1866, în Cernăuţi.

Din cauza unor probleme de sănătate, a început şcoala abia la vârsta de 14 ani, urmând, pe rând: Liceul Romano - Catolic din Odorheiul Secuiesc, Gimnaziul şi Liceul Episcopal din Blaj, Liceul Piarist din Cluj.

În 1843 a fost numit profesor de filosofie la Blaj, iar la scurt timp a fost trimis cu o bursă la Universitatea „Sfânta Barbara” din Viena, pentru a studia Teologia. În paralel, a urmat cursuri de filosofie, istorie şi filologie, obţinând calificative maxime.

A întemeiat Societatea Teologilor Români, la Viena, şi, în aceeaşi perioadă, a trimis către „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, primul său studiu de lingvistică, cu titlul: „Literele corespunzătoare firei limbei rumâneşti şi încă ceva”.

În 1846 şi-a reluat activitatea didactică la Gimnaziul din Blaj.

A colaborat cu Timotei Cipariu, împreună înfiinţând gazetele: „Organul luminărei” (1847, primul ziar românesc cu litere latine) şi „Învăţătorul poporului” (1848).

A jucat un rol important pe parcursul Revoluţiei de la 1848, la care a participat în mod activ, motiv pentru care puterea maghiară l-a condamnat la moarte.

A fost nevoit să se refugieze în Muntenia (participând şi la revoluţia de aici), unde N. Bălcescu l-a numit comisar cu propaganda în judeţul Râmnicu Sărat.

Când au intrat în principate trupele otomane şi ţariste, s-a refugiat din nou, de data aceasta - la Iaşi, apoi la Cernăuţi, militând pentru drepturile românilor, promovând cultura naţională şi făcând parte din cercurile boierilor Hurmuzachi.

În 1849 a devenit profesor suplinitor de limba română la Institutul Teologic şi la gimnaziu, iar în 1852 - profesor definitiv.

A fost redactor al secţiunii româneşti a ziarului „Bucovina” şi a organizat o serie de conferinţe literare pe tema originii latine a limbii şi poporului român.

În 1850 a publicat lucrarea: „Convorbiri între un tată şi fiul lui asupra limbei şi literelor româneşti”.

Prin concurs, a fost numit primul profesor de limba şi literatura română de la „Ober-Gymnasium” (Liceul German din Cernăuţi), acolo unde Mihai Eminescu i-a fost elev.

S-a implicat în organizarea primelor alegeri libere din Bucovina (1861) şi a depus eforturi considerabile pentru acordarea de burse studenţilor eminenţi, dar fără posibilităţi materiale.

Între 1862 - 1865, la Viena, a publicat 5 volume ale primei antologii de literatură română: „Lepturariu rumînesc cules de’n scriptori rumîni”, precum şi o gramatică a limbii române (în germană): „Grammatik der rumanischen Sprache fur Mittelschulen”.

În propria locuinţă, a pus bazele primei biblioteci de cărţi româneşti, Eminescu (care stătea acolo în gazdă) numărându-se printre cei care aveau grijă de ea.

Aron Pumnul s-a stins la numai 48 de ani, în urma problemelor cardiace cu care se născuse, în cele din urmă clipe, Eminescu stându-i la căpătâi şi, mai apoi, scriind celebra poezie: „La mormântul lui Aron Pumnul”.

Autor: Pe o aripă de cânt

„Unicul dor e să-mi văd Naţiunea mea fericită...”

„Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica.

Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur.

Voiesc dar şi hotărât dispun ca, după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi; tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele...”

Avram Iancu

In Memoriam: Avram Iancu

Avram Iancu, avocat transilvănean şi revoluţionar paşoptist, conducător al Ţării Moţilor în 1849, s-a născut în 1824, în localitatea Vidra de Sus (care în prezent îi poartă numele), şi s-a stins la 10 septembrie 1872, la Baia de Criş (Hunedoara).

Provenea dintr-o familie de ţărani moţi înstăriţi. Tatăl său - Alisandru, a fost pădurar şi apoi jude domenial, mama se numea Maria şi împreună au avut doi băieţi.

Avram a urmat şcoala în satul natal, apoi la Poiana Vadului şi Câmpeni. Gimnaziul l-a făcut la Zlatna, urmând apoi Liceul Piarist şi Facultatea de Drept din Cluj.

A fost un elev eminent, simpatizat de colegi şi profesori, şi ale cărui materii preferate erau matematica şi istoria.

După finalizarea studiilor, a cerut să fie primit într-o slujbă de practicant fără salariu, dar a fost respins, întrucât provenea dintr-o familie de iobagi.

S-a înscris apoi cancelist la Tabla Regească (Curtea de Apel a Transilvaniei) de la Târgu Mureş.

În 1848 şi-a luat examenul de avocat, dar nu a mai apucat să profeseze.

În preajma izbucnirii Revoluţiei, făcea parte din elita intelectualităţii româneşti din Transilvania, care lupta pentru emanciparea socială şi naţională, exprimându-şi dezacordul faţă de politicile din acele timpuri, care-i nedreptăţeau pe români.

A militat pentru desfiinţarea iobăgiei din Transilvania şi pentru respectarea libertăţilor naţionale ale românilor, fiind cel mai iubit dintre conducătorii de aici ai Revoluţiei de la 1848, dovedindu-se un strălucit conducător militar şi un important om politic.

Astfel şi-a câştigat şi numele de „Craiul munţilor”.

După înfrângerea Revoluţiei, bolnav şi trist că nu şi-a văzut îndeplinită dorinţa de a-i scăpa pe ţărani de abuzurile habsburgilor, s-a retras în Munţii Apuseni, alături de moţii pe care-i iubea.

În 1850, şi-a scris testamentul: „Ultima mea voinţă”, în aceeaşi seară fiind arestat la Hălmagiu, închis la Alba Iulia, bătut şi umilit.

După eliberare, şi-a petrecut vremea rătăcind pe Valea Arieşului, prin munţi, după care s-a adăpostit în casa covrigarului Ioan Stupină, din Baia de Criş, serile cântând - acompaniat de fluier - celor care veneau să-l asculte.

Se spune că în ultimele două decenii ale vieţii, Avram Iancu ar fi suferit de o boală psihică. Însă, medicul specialist Ovidiu Vuia susţine că nu ar fi fost nebun, ci doar că suferea de „alterări provocate de împrejurări externe, care însă, nu depăşesc domeniul normalului, nu intră în sfera patologicului”.

A fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872, cu privirea încremenită spre cer, pe prispa brutăriei lui Ioan Stupină.

Pentru a anunţa moartea sa, clopotele au tras în munţi timp de trei zile şi trei nopţi, iar comitetul de înmormântare l-a declarat „Erou al naţiunii”.

A fost înmormântat cu funeralii naţionale, la 13 septembrie, în Panteonul Moţilor de la Ţebea (judeţul Hunedoara), lângă „Gorunul lui Horea”, la slujbă participând 36 de preoţi, foştii comandanţi militari ai românilor, precum şi aproximativ 10.000 de moţi.

Ceremonialul a început la ora 14, în Baia de Criş, după care, convoiul de peste 2km, având în frunte un tânăr cu un drapel în culorile româneşti roşu - galben - albastru, drapate în negru, a pornit spre Ţebea, pe drum cântându-se „Marşul lui Iancu” şi „Deşteaptă-te, române!”.

Când sicriul a fost coborât în groapă, s-au tras salve de puşcă.

Necrologul din „Telegraful român” spunea:

„... viaţa lui în totalitatea ei va rămâne o oglindă sinceră a vieţii noastre naţionale”.

Autor: Pe o aripă de cânt

„Suntem milioane de români răzleţiţi...”

„În visurile mele înflorite se arată viitorul României.

Suntem milioane de români răzleţiţi.

Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare?

Unirea, numai Unirea.

Să trăiască Unirea românilor!”

Costache Negri, Paris, 27 decembrie 1848

In Memoriam: Costache Negri

Costache Negri, om politic, diplomat, scriitor, fiu al unui înstărit boier, s-a născut la Iaşi, la 14 mai 1812, şi a murit la Târgu Ocna, la 28 septembrie 1876.

Primele studii le-a făcut acasă şi la curtea domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza (soţia acestuia era mătuşa mamei lui Costache), apoi a mers la Chişinău şi Odessa.

Între 1834 – 1841, a învăţat în Franţa şi Italia.

În 1842 făcea parte din Loja Masonică din Bârlad.

La izbucnirea Revoluţiei de la 1848, se afla la Paris, unde s-a înscris voluntar în gărzile revoluţionare şi a prezentat guvernului francez noul tricolor românesc.

I s-a interzis să intre în Moldova, dar a ajuns la Braşov cu un grup de exilaţi moldoveni, unde au fost întocmite Declaraţia de principii din mai 1848 şi Proclamaţia de demitere a domnitorului Mihail Sturdza.

A mers apoi în Bucovina, pentru a coordona activitatea comitetului revoluţionar din Moldova, aflat în exil, fiind sprijinit de Al. I. Cuza.

Din Bucovina a fost nevoit să meargă din nou în Franţa, sprijinind cauza unionistă.

Numirea noului domnitor - Grigore Alexandru Ghica - i-a permis lui Negri întoarcerea în Moldova, unde a ocupat diverse funcţii judecătoreşti şi administrative, prima fiind cea de pârcălab de Covurlui.

Din 1855 a început cariera diplomatică, fiind trimis ca delegat al lui Ghica la Constantinopol şi Viena, pentru a susţine Unirea Principatelor Române.

În 1856 a făcut parte din Comitetul Unirii de la Iaşi.

În 1857 a fost ales deputat şi vicepreşedinte al Adunării Ad-hoc, luând parte la adunările mişcării unioniste, dar refuzând propunerile de a candida la conducerea ţării.

În 1859 a fost trimis la Constantinopol cu scopul de a obţine recunoaşterea stării de lucruri creată prin votul din 24 ianuarie.

A fost prieten bun cu Al. I. Cuza, sprijinindu-l în acţiunile şi reformele sale, dar, după după detronarea acestuia, a decis să se retragă din viaţa politică.

S-a stabilit la Târgu Ocna, dedicându-şi ultima parte a vieţii pasiunilor sale: numismatica şi colecţionarea de tablouri, şi corespondenţei cu V. Alecsandri şi M. Kogălniceanu.

În timpul vieţii a publicat câteva texte prin reviste şi au rămas câteva manuscrise cu 3-4 scrieri în proză, amintiri din călătorii, câteva zeci de poezii şi numeroase scrisori cu valoare documentară.

A murit în ziua de 28 septembrie 1876 şi a fost înmormântat la fosta mănăstire Răducanu din Târgu Ocna.

La 2 iunie 1968, în fosta locuinţă a lui Costache Negri din comuna gălăţeană care-i poartă numele, a fost deschisă o Casă Memorială, iar în faţa acesteia, în 1973, a fost dezvelit un bust realizat în piatră de către Boris Leonovici.

Autor: Pe o aripă de cânt