In Memoriam: Iancu Flondor

Iancu Flondor, liderul românilor bucovineni, una dintre cele mai importante personalităţi care au participat la Marea Unire, s-a născut la 3 / 15 august 1865, la Storojineţ, în Bucovina (astăzi în Ucraina), şi s-a stins la 19 octombrie 1924.

A venit pe lume într-o bogată familie nobiliară, tatăl său - Gheorghe, fiind un important lider politic.

Iancu Flondor a urmat Liceul German din Cernăuţi şi Facultatea de Drept a Universităţii „Franz Josef” din Viena, obţinând titlul de Doctor în Drept, după care a revenit la Cernăuţi pentru satisfacerea stagiului militar, devenind locotenent în rezervă al unui regiment de husari.

După decesul tatălui, a preluat administrarea moşiilor şi a decis să continue activitatea politică a părintelui.

În 1896 a susţinut crearea Societăţii de citire „Crai Nou”, care depindea de Asociaţia „Şcoala Română” din Suceava.

În 1898 a devenit vicepreşedinte al Partidului Naţional Român „Concordia” şi deputat în Dieta Bucovinei. Nemulţumit, însă, de compromisurile pe care partidul le făcea autorităţilor austriece, a demisionat şi, împreună cu aliaţii săi, a înfiinţat Partidul Naţional Poporal (fiind preşedinte între 1901 - 1904). Cele două partide se reconciliază în 1902.

A demisionat de la conducerea Partidului Naţional Poporal, deoarece nu reuşise să-şi impună proiectele politice, dar a revenit în viaţa politică în 1908, fiind ales preşedinte al Partidului Creştin Social Român din Bucovina (care, în ianuarie 1909, şi-a schimbat denumirea în Partidul Român).

Flondor a demisionat din nou, după numai un an, din cauza disensiunilor. A rămas, totuşi, unul dintre principalii lideri ai românilor din Bucovina.

În 1915, printr-un memoriu adresat lui Ionel Brătianu, avertiza asupra faptului că, în contextul izbucnirii Primului Război Mondial, ucrainenii urmăresc încorporarea Nordului Bucovinei în Imperiul Rus. Austriecii au interceptat acest memoriu şi Flondor este la un pas de a fi condamnat la moarte, fiind salvat de intervenţia deputaţilor români din Parlamentul din Viena.

În perioada războiului şi-a pierdut o mare parte din avere.

În 1918 a devenit primar al localităţii natale şi a făcut parte din organizatorii mişcării naţionale a românilor bucovineni.

S-a format Marea Adunare Naţională Română, un Consiliu Naţional Român şi un guvern provizoriu - Consiliul Secretarilor de Stat, cu 14 departamente, condus de Iancu Flondor.

În condiţiile haosului din Bucovina (jandarmii austrieci încercau arestarea liderilor români, soldaţii ucraineni se răsculau şi erau partizanii arhiducelui Wilhelm de Habsburg etc), Cernăuţiul a ajuns sub controlul unui detaşament de ardeleni, comandat de Ilie Lazăr, iar Flondor a convocat Congresul General, care a votat Unirea cu Regatul României.

Ilie Lazăr a predat paza oraşului către Armata Regală Română, Flondor fiind desemnat şef al delegaţiei bucovinene care a dus Regelui Ferdinand I „Declaraţia de Unire”.

Iancu Flondor a fost numit ministru (fără portofoliu) pentru Bucovina în Guvernul de la Bucureşti (18 decembrie 1918 - 15 aprilie 1919), funcţie din care a demisionat, deoarece Ionel Brătianu refuza să acorde provinciei autonomie provincială.

Numeroasele următoare încercări de a-l readuce pe Flondor în politică s-au soldat cu eşec, acesta alegând să trăiască în localitatea natală, până la moarte.

A fost înmormântat în cripta familiei, iar statul român i-a organizat funeralii naţionale, recunoscându-i astfel meritele.

A fost căsătorit în rit ortodox cu Elena de Zotta (11 februarie 1899) şi împreună au avut trei copii: Şerban, Neagoe şi Mircea. Flondor a adoptat-o pe Maria - fiica din prima căsătorie a soţiei.

Era pasionat de muzică (în special de violoncel) şi sculptură, creştea vite, avea o fabrică de spirt.

A fost membru de onoare al Societăţii Academice „Junimea” din Cernăuţi şi al Societăţii „Academia Ortodoxă”, redactor-şef al ziarului „Patria” (1897 - 1900), coeditor şi coproprietar al publicaţiei de propagandă românească în limba germană - „Bukowiner Journal” (1902 - 1903).

În Arhivele Statului de la Bucureşti, se găsesc, printre altele: brevetul „Crucea comemorativă a războiului din 1916 - 1918”, brevetul de membru al Ordinului „Coroana României” în grad de Mare Cruce - acordat de Regele Ferdinand I (1918), diploma de absolvire a Universităţii din Cernăuţi, diploma de Doctor în Drept de la Viena, brevetul de locotenent în rezervă.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Pantelimon Halippa

Pantelimon Halippa (sau Pan Halippa), cunoscut om politic şi publicist basarabean, unul dintre militanţii reprezentativi pentru afirmarea spiritului românesc şi pentru unire, s-a născut la 1 august 1883, la Cubolta (Soroca), şi s-a stins la Bucureşti, la 30 aprilie 1979.

A venit pe lume într-o familie de oameni săraci, dar foarte harnici, tatăl său fiind dascăl la biserica satului, iar mama – fiică de preot.

A urmat clasele primare în satul natal, apoi a învăţat la Şcoala Spirituală din Edineţ şi la Seminarul Teologic din Chişinău, după care s-a înscris la Facultatea de Fizică şi Matematică din cadrul Universităţii din Dorpat (astăzi Tartu, în Estonia).

A renunţat la studii după un an şi a revenit la Chişinău.

În 1906 a fost delegatul ţărănimii basarabene la Congresul Uniunii Ţăranilor din întreaga Rusie. Ajuns la Moscova, a fost arestat, închis, apoi eliberat şi trimis înapoi în Basarabia.

În acelaşi an, a participat la înfiinţarea primei publicaţii în limba română la Chişinău – „Basarabia”, în paginile căreia a tipărit imnul revoluţionar „Deşteaptă-te, române!” şi a scris articole radicale, ceea ce a dus la urmărirea lui de către autorităţile ţariste.

În 1908, la Chişinău, a tipărit prima carte literară din Basarabia – „Pilde şi poveţe” (cu caractere chirilice), iar în 1912 – lucrarea „Basarabia, schiţă geografică”.

În toamna lui 1908, s-a refugiat la Iaşi, unde a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie şi a colaborat cu publicaţiile: „Viaţa românească”, „Arhiva din Iaşi”, „Revista Ştiinţifică V. Adamachi”.

În 1913, întors la Chişinău, împreună cu alţii, a scos ziarul „Cuvânt moldovenesc”, al cărui director a fost.

Şi-a intensificat activitatea politică, militând pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia şi pentru unirea cu România.

În 1917, s-a numărat printre fondatorii Partidului Naţional Moldovenesc.

A făcut parte din Societatea Culturală Moldovenească, a participat activ la congrese ale preoţilor, studenţilor, învăţătorilor şi ţăranilor, a reprezentat ţărănimea din Basarabia la evenimentele revoluţionare din Rusia, a participat la negocieri cu Kerenski, Lenin şi Troţki.

În 1918, în cadrul Sfatului Ţării (organul legislativ care a votat Unirea), a fost: vicepreşedinte, preşedinte, membru al Comisiei de Redactare, precum şi al Comisiei de Declaraţii şi Statute.

A luat parte şi la adunările de la Cernăuţi şi Alba Iulia, care au proclamat Unirea Bucovinei şi a Transilvaniei cu Ţara.

Alte funcţii politice:

- 1918 – 1934 – senator şi deputat în Parlament;

- decembrie 1919 – martie 1920 - Ministru de Stat pentru Basarabia;

- iunie 1927, noiembrie 1928 – noiembrie 1929 -  Ministrul Lucrărilor Publice;

- noiembrie 1929 – iunie 1930 -  Ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor;

- iunie – octombrie 1930 – Ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale;

- noiembrie 1928 – aprilie 1931, iunie – august 1932,  octombrie 1932 -  noiembrie 1933 – Ministru de Stat.

A fost întemeietorul: Universităţii Populare din Chişinău, al Conservatorului Moldovenesc, al Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor Basarabeni, al Societăţii de Editură şi Librărie „Luceafărul” din Chişinău.

A editat (1932) şi a condus revista şi ziarul „Viaţa Basarabiei”.

Persecutat politic de regimul comunist, în 1950 a fost arestat şi închis – fără judecată – la Sighet. După doi ani, a fost predat şi dus la Chişinău, judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă forţată în Siberia. Nu a mai ajuns în Siberia (datorită intervenţiei Ambasadei noastre de la Moscova), iar în 1955 a fost aministiat.

A cerut insistent să se întoarcă în România, dar, odată sosit aici, a fost dus la Gherla, unde a stat închis până în 1957, fără a fi judecat şi fără a i se aduce la cunoştinţă vreo vină.

Până în ultimele clipe ale vieţii, a continuat să lupte pentru revenirea Basarabiei în graniţele fireşti, dar nu şi-a văzut visul împlinit.

S-a stins la 96 de ani şi a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica, de lângă Bucureşti.

Din partea României, i s-au acordat:

- Ordinul „Ferdinand I” în grad de Mare Ofiţer;

- Ordinul „Coroana României” în grad de Mare Cruce;

- Ordinul „Serviciul Credincios” în grad de Comandor”;

- medaliile: „Crucea de Război”, „Peleş” etc.

În 2010, post-mortem, i s-a conferit „Ordinul Republicii” de către Preşedinţia Republicii Moldova, iar o stradă şi o mică piaţă din centrul Chişinăului îi poartă numele.

În 1918 a devenit membru corespondent al Academiei Române. A fost exclus din Academie în 1948 şi repus în drepturi în 1990.

Opera sa cuprinde aproximativ 300 de poezii, articole, schiţe, memorii, traduceri, un singur volum editat în timpul vieţii – „Flori de pârloagă” (apărut la Iaşi, în 1921), studii istorice.

A colaborat la apariţia cărţii „Testament pentru urmaşi”.

Postum au apărut: „Povestea vieţii mele” (în revista „Patrimoniu, de la Chişinău, în 1990) şi un volum de publicistică (2001).

Autor: Pe o aripă de cânt