"Mi-e foarte dor, foarte dor de frumos şi de bun. E un dor care doare, doare chiar fizic. Doare până la lacrimi. Am melancolia unor locuri pe care le-am văzut şi care nu sunt de pe lumea asta. Poate de aceea, din când în când, deschid geamul şi, uitându-mă la cer... ZBOR.
De sus, oraşul pare mai frumos şi mai curat. Oamenii chiar sunt frumoşi. Luminile oraşului sunt calde şi bune. De sus, o casă luminată e ca un cuib de PĂSĂRI, îi simţi căldura şi îţi dă un sentiment de siguranţă, un sentiment DE ACASĂ.
(...) Mi-e dor de foarte multe lucruri pe care nu le mai găsesc în jurul meu. (...) Mi-e dor de oameni delicati şi buni. De oameni deştepţi şi generoşi. De educaţie şi tradiţie. Mi-e dor de bun-simţ şi bunăvoinţă.
Orice aş face, nu pot înţelege timpul în care trăiesc.
(...) Cum să mă pot adapta la o lume urâtă şi bolnavă? Pentru că ochii mei aşa o văd, ca pe o lume pur şi simplu bolnavă. Nu, nu vreau să fiu bolnavă, nu, nu am cum să mă adaptez şi nu vreau deloc să mă adaptez.
(...) Nu. Mai bine rămân pe dinafară, mai bine ZBOR din când în când şi mă topesc în cer, mai bine scriu de nebună cuvinte după cuvinte, decât să trăiesc în şi cu lumea pe care o văd. (...)
O, Doamne, ce dor îmi e de bine şi de frumos! (...)
Ce bine e când ochii ţi se umplu de lacrimi de frumos..."
Oana Pellea - "Jurnal 2003 - 2009"
