In Memoriam: Alexei Mateevici

Alexei (sau Alexie) Mateevici, unul dintre cei mai importanţi scriitori români din Basarabia, preotul – poet care a cântat, cu multă dăruire, suferinţele şi năzuinţele moldovenilor, s-a născut la Căinari (Bender), la 27 martie 1888, şi s-a stins la Chişinău, în ziua de 24 august 1917.

A fost primul copil al preotului Mihail Mateevici, originar din zona Soroca, şi al Nadejdei Mateevici, fiică de protopop.

În 1893, familia se mută în satul Zaim, între Căuşeni şi Cimişlia, iar Alexei urmează şcoala primară.

În 1897, părinţii l-au înscris la Şcoala Teologică din Chişinău, pe care a absolvit-o cu „privilegii” (laude) în 1902.

Apoi, până în 1910, a urmat cursurile Seminarului Teologic, unde s-a împrietenit cu viitorul sculptor Alexandru Plămădeală.

În 1906, tatăl lui Alexei moare la numai 43 de ani.

În 1907, ziarul „Basarabia” publică poeziile lui Alexei Mateevici: „Ţăranii”, „Eu cânt”, „Ţara”, precum şi articolele „Sfântul Vasile – Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni” şi „Din cântecele poporane ale Basarabiei”.

În următorul an, împreună cu alţi tineri, înfiinţează cercul „Deşteptarea”, care avea drept scop luminarea oamenilor, deşteptarea conştiinţei naţionale, lupta pentru dezrobire şi pentru Unire. Activitatea este suspendată după doi ani, din cauza înăspririi regimului.

Între 1910 - 1914, Alexei studiază la Academia Teologică din Kiev şi, în aceeaşi perioadă, face multe traduceri din literatura rusă clasică, studiază trecutul poporului său, publică studii şi articole în diverse publicaţii.

În 1914, se căsătoreşte cu Teodora Borisovna Novitschi, finalizează Academia, se întoarce la Chişinău şi, provizoriu, este numit profesor de limba greacă la seminar.

În 1915 ţine o cuvântare în faţa absolvenţilor seminarului, iar în 1916 este preot militar.

În vara lui 1917 scrie mai multe poezii, printre care: „Cântec de leagăn”, „Văd prăbuşirea”, „Basarabenilor”, „Unora, „Frunza nucului” etc.

La 17 iulie scrie celebra poezie „Limba noastră”, publicată în „Cuvânt moldovenesc” (care, din 1994, este imnul Republicii Moldova).

La 13 / 24 august se stinge la Spitalul nr. 1 din Chişinău, fiind bolnav de tifos, şi este înmormântat la Cimitirul Central din Chişinău.

În 1934, la mormânt, vechiul prieten, Alexandru Plămădeală, a realizat şi a ridicat un bust al lui Alexei Mateevici.

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Nicolae Datcu!

 

Îndrăgitul interpret de muzică populară – Nicolae Datcu – s-a născut la 25 martie 1977, la Pietroasele (judeţul Buzău).

Pe când avea vârsta de 7 ani, familia s-a mutat la Bucureşti, dar Nicolae şi-a petrecut vacanţele la bunicii de pe meleagurile buzoiene, păstrând astfel legătura cu viaţa rurală şi îndrăgind folclorul.

Deşi îşi dorea să devină artist, a urmat Liceul Economic.

În paralel, a studiat la Şcoala Populară de Artă, apoi a absolvit Facultatea de Arte (Specializarea Pedagogie muzicală) din cadrul Universităţii „Spiru Haret”.

De la vârsta de 17 ani, a început să participe la diverse festivaluri şi concursuri folclorice, obţinând numeroase premii.

În 1996 a debutat pe micul ecran, în cadrul emisiunii „Telediscul muzicii populare” – de la TVR 1.

Au urmat apoi înregistrări realizate cu Orchestra Radio, dirijată de Paraschiv Oprea şi Marius Olmazu, şi debutul la Radio România.

În urma susţinerii unui concurs, în 2001 a fost angajat ca solist al Ansamblului Artistic „Ciocârlia” al M.A.I.

De-a lungul anilor, a lansat mai multe materiale discografice, a susţinut concerte în întreaga ţară, dar şi peste hotare, în: Republica Moldova, China etc, a apărut în numeroase emisiuni radio-tv de folclor.

Dintre premiile şi distincţiile obţinute, amintim:

- Premiul I – Festivalul „Toamna buzoiană” – Nehoiu (Buzău);

- Premiul I – Concursul de romanţe şi cântece de petrecere „Îţi mai aduci aminte, doamnă?” – Bucureşti;

- Premiul I – Festivalul „Plai românesc” – Bucureşti;

- Premiul I – Festivalul „Narcisa de Aur” – Piteşti;

- Premiul al II-lea – Festivalul „Ghiocel de primăvară” – Ploieşti;

- Premiul I şi Premiul al III-lea – Festivalul „La fântâna dorului” – Călăraşi

- Premiul al II-lea – Festivalul „Pe marginea Dunării” – Giurgiu;

- „Diplomă de Onoare” – Festivalul „Focul viu” – Andrieşul de Sus (Vrancea);

- Trofeul Festivalului de Folclor – Beijing (China) – alături de Ansamblul „Ciocârlia”;

- Trofeul „Unu’ şi bun” (Secţiunea Muzică populară) – Antena 1 etc.

Printre cele mai cunoscute melodii ale repertoriului său se numără: „Sunt băiat de la Buzău”, „Murguleţ de la Buzău”, „Ce e omul pe pământ”, „Ce frumoasă este viaţa!”, „Sârba buzoienilor”, „Maica mea, măicuţă bună”, „Bea omul de supărare”, „Din Ploieşti pân’ la Buzău”, „Viaţă, viaţă trecătoare”, „Foaie verde, măr domnesc”, „Foaie verde, flori mărunte”, „Am fost la mine în sat”, „Câte flori sunt pe pământ”, „Mândra mea-i de la Buzău”, „Am un dor şi nu mă lasă”, „Seara bună, dragii mei!” şi multe altele.

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: FB Nicolae Datcu

In Memoriam: Henry Mălineanu

 In Memoriam: HENRY MĂLINEANU

 

Henry Mălineanu, unul dintre cei mai mari compozitori şi textieri români de muzică uşoară şi romanţe, s-a născut la Bucureşti, la 25 martie 1920, şi s-a stins la 12 noiembrie 2000.

În paralel cu liceul, a studiat la Conservatorul Regal de Muzică.

La numai 16 ani a înfiinţat propria formaţie de jazz, iniţial sub numele de „Tango”, apoi „Metropol”, cu care a cântat în direct la radio.

A făcut parte din trupa Teatrului „Nou” din Capitală.

A fost remarcat de compozitorul Ion Vasilescu, cel care i-a oferit postul de pianist, la numai 18 ani, în orchestra Teatrului „Alhambra”. Aici a realizat – împreună cu Vasilescu – mai multe cântece şi numere muzicale pentru spectacole.

Apoi, şi-a adus aportul la comedia muzicală „Suflet candriu de papugiu”, la Teatrul „Ion Vasilescu”.

În 1938 a făcut primele înregistrări pe discuri ale unor melodii proprii, la Casele „Columbia” şi „Electrecord”, şi a devenit membru al Societăţii Compozitorilor Români, în urma succeselor obţinute cu piesele: „Iubeşte-mă aşa cum sunt” şi „Întoarce-te curând”.

A fost dirijor la:

- Teatrul Evreiesc „Baraşeum” - unde a creat împreună cu prietenul său, textierul Eugen Mirea, spectacolele: „Primăvara în Do major”, „Dai un ban, dar face”, „Baraşeum ‘42”, „Alo, Baraşeum!”;

- Teatrul „Gioconda” (şi co-director muzical) – unde, alături de Ion Vasilescu, a colaborat la: „Gioconda Palace”, „Răpirea Giocondei”, „Gioconda iubeşte”, „Giocondita”, „Aliaţii Giocondei”, „Gioconda la Savoy”, „Giocondele vesele” etc;

- Teatrul de Stat de Revistă din Bucureşti (ulterior Teatrul de Estradă) şi Ansamblul de Estradă – pe care le-a înfiinţat împreună cu alţii şi unde a fost şi director muzical, realizând spectacolele: „Spectacolul No. 1”, „Concertul popoarelor” etc.

A mai colaborat cu:

- Teatrul „Boema” - la spectacolul „Dragoste pe puncte”;

- Teatrul de Revistă „Fantasio” din Constanţa - la producţiile: „Revelion în iulie”, „Super Fantasio”, „Veselia n-are vârstă”, „Revista de aur”, „Fantasiada”, „Fantasiorama”, „Nunta la Fantasio”, „Cioc, boc, hai la joc!”, „Avioane de hârtie;

- Teatrul „Nottara” – la „Lady X”, „Au fost odată... două orfeline”, „Bună seara, domnule Wilde!”;

- Teatrul de Operetă din Bucureşti – opereta „Suflet de artist”.

Henry Mălineanu a compus muzica pentru numeroase:

- filme: „Marinică”, „Şurubul lui Marinică”, „Portretul unui necunoscut”, „O zi pierdută”, „Lada cu zestre”, „Post rămas”, „Deci, hai!”, „Şeful sectorului suflete”, „De trei ori Bucureşti”, „Pantoful Cenuşăresei”, „Răutăciosul adolescent”;

- piese de teatru la „Nottara”, „Bulandra”, „Ţăndărică” şi la Naţionalul din Bucureşti: „Căruţa cu paiaţe”, „Comedie de modă veche”, „Micul infern”, „Drumul singurătăţii, „Infernalul mecanism”, „Autorul e în sală”, „Act veneţian”, „Livada de vişini”, „Amintirile Sarei Bernhardt”, „Citadela sfărâmată”, „Sentimente şi naftalină”, „Mizerie şi nobleţe”, „Infidelitate conjugală”, „Umor pe sfori”, „2-0 pentru noi”, „Milioanele lui Arlechin”, „Mica sirenă”, „Eu sunt tatăl copiilor”, „Şcoala calomniei” etc.

A făcut parte din juriile festivalurilor de muzică uşoară de la: Mamaia, Praga, Moscova, Sopot, Geneva, Havana, Atena, Budapesta.

A scris sute de melodii, dintre care aproximativ sunt înregistrate la U.C.M.R.

Dintre şlagărele sale, amintim: „Ce să fac dacă-mi placi?”, „Cum am ajuns să te iubesc?”, „Dac-ajung la inima ta”, „Nicio dragoste nu e ca a noastră”, „Nimeni”, „Dacă n-oi trăi acum”, „Femei”, „Aş vrea iar anii tinereţii”, „Primul nostru tango”, „Mai dă-mi un telefon”, „Fericirea mea e-n mâinile tale”, „Ce cauţi tu în viaţa mea?”, „Adevărata mea dragoste”, „Valsul nostru”, „Dragi mi-s cântecele mele”, „Cine n-a iubit măcar o dată?”, „Signorina Musica”, „E de necrezut”, „Garofiţa”, „Cele mai frumoase fete”, „Zi-i una mai săltăreaţă!” etc.

Premii şi distincţii:

- 1953 – „Premiul de Stat”;

- 1962 – „Artist Emerit”;

- numeroase premii la Festivalul de la Mamaia (1963, 1964, 1969, 1971, 1984);

- premiu la Festivalul „Crizantema de Aur” (1980);

- premii ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (1971, 1977, 1978, 1991 – pentru întreaga activitate muzicală).

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: Fundaţia "Henry Mălineanu"

"Mărturie din Iad. În mijlocul genocidului din Rwanda"

"Mărturie din Iad. În mijlocul genocidului din Rwanda"

Autori: Immaculee Ilibagiza & Steve Erwin

Editura Corint - 2015

"Mă numesc Immaculee Ilibagiza.

Aceasta este povestea felului în care l-am descoperit pe Dumnezeu în timpul unuia dintre cele mai sângeroase masacre."

Immaculee Ilibagiza

"Immaculee Ilibagiza a crescut într-o ţară pe care o iubea, înconjurată de o familie pe care o preţuia.

În 1994, lumea sa idilică a fost distrusă odată ce Rwanda a fost supusă unui genocid sângeros, o avalanşă  de crime care a durat trei luni şi în care şi-au pierdut viaţa aproape un milion de ruandezi.

Membrii familiei lui Immaculee au fost ucişi cu brutalitate, dar, în mod incredibil, ea a supravieţuit măcelului.

Timp de 91 de zile, împreună cu alte şapte femei, a stat ascunsă în baia strâmtă a unui pastor local, în vreme ce sute de ucigaşi înarmaţi erau pe urmele lor."

"Cartea de faţă nu îşi propune să fie o poveste a Rwandei sau a genocidului; este mai degrabă propria mea poveste. (...) Este povestea mea, aşa cum mi-o amintesc... Şi mi-o amintesc ca şi cum totul s-ar fi întâmplat ieri. Este o poveste adevărată; folosesc numele meu şi pe cele ale membrilor familiei mele. (...)

Cred că vieţile noastre sunt interconectate, că suntem meniţi să învăţăm unii din experienţele altora. Am scris cartea cu speranţa că alţii pot învăţa din povestea mea."

Immaculee Ilibagiza

"Immaculee Ilibagiza avea 22 de ani şi era studentă. Urma să îşi piardă părinţii şi doi fraţi în masacre. Singurul frate care i-a rămas a supravieţuit pentru că era student în Senegal. Mărturia ei este una dintre cele mai puternice confesiuni despre urgia răului şi salvarea prin credinţă, despre puterea de a-i ierta pe ucigaşi şi de a te salva astfel.

(...) Iertarea şi iubirea, exersate dincolo de limitele imaginabile ale comandamentelor creştine, aveai să îi salveze sufletul."

Marian Voicu

"În ciuda comportamentului îngrozitor de care au dat dovadă oamenii din Rwanda unii faţă de alţii, în urmă cu aproape un deceniu, cartea este o adevărată poveste de dragoste în cel mai pur sens al termenului - o poveste despre triumful sufletului uman, despre credinţa profundă a unei femei şi despre îndârjirea ei de a supravieţui (în pofida unor sorţi de izbândă inexistenţi) pentru a-şi spune povestea şi a ajuta la formarea unei noi conştiinţe spirituale. Cartea este, totodată, şi o poveste despre cum iubirea faţă de Dumnezeu a fost atât de puternică, încât ura şi răzbunarea au fost obligate să dispară în prezenţa sa."

Dr. Wayne Dyer

"O carte care inspiră şi schimbă vieţi. De îndată ce ai întors prima pagină, vei fi o altă persoană. Nu o vei uita niciodată pe Immaculee şi nu vei uita nici ce înseamnă să accepţi şi să te bucuri de viaţă până şi în cele mai întunecate vremuri."

New York Times

Citat din carte:

"Este imposibil să prevezi cât timp îi trebuie unei inimi rănite să se vindece."

Carte recomandată: "În numele poporului meu"

"În numele poporului meu"

Autor: Malalai Joya, în colaborare cu Derrik O'Keefe

- O femeie afgană îndrăzneşte să ridice vocea

împotriva lorzilor războiului -

Editura Allfa - 2010

"În numele poporului meu este extraordinara poveste a unei femei afgane care, în ciuda tuturor opreliştilor, a ajuns membră a Parlamentului ţării ei, luptând pentru respectarea drepturilor omului în Afganistan şi în lume.

Malalai Joya avea patru ani când familia ei a părăsit Afganistanul, în urma invaziei sovietice din 1979. După venirea la putere a talibanilor, Malalai Joya s-a întors în ţara ei natală, lucrând pentru mai multe organizaţii de apărare a drepturilor omului. A predat în şcoli clandestine pentru fete, din oraşul Herat, şi a deschis o clinică şi un orfelinat în provincia ei natală, Farah.

În 2005, a devenit membră a Parlamentului, fiind suspendată doi ani mai târziu, în urma denunţării corupţiei din rândul lorzilor războiului. Malalai Joya a cerut în repetate rânduri judecarea unor membri ai Parlamentului pentru crime de război, criticând de asemenea acţiunile talibane, ca şi amestecul ţărilor occidentale în politica Afganistanului.

Deşi a primit ameninţări cu moartea şi a devenit ţinta atentatelor, Malalai Joya nu s-a dat bătută, fiind supranumită "cea mai curajoasă femeie din Afganistan". Lupta ei a devenit cunoscută în toată lumea..."

"Vin dintr-un ţinut al tragediei, numit Afganistan.

Viaţa mea a luat pe alocuri o turnură neobişnuită, dar în multe privinţe povestea mea e povestea unei generaţii. (...) Aceasta nu e doar povestea mea, ci povestea întregului meu popor aflat în dificultate."

"Ca să-mi ascund identitatea, trebuie să mă deplasez acoperită de o burqa, care în ochii mei este un simbol al oprimării femilor, asemenea unui giulgiu pentru cei vii. Chiar şi în zilele întunecate ale regimului taliban, puteam măcar să ies pe stradă, în burqa, pentru a le preda fetelor în diverse case secrete. Dar acum nu mă mai simt în siguranţă nici în burqa, în ciuda bodigarzilor înarmaţi care mă însoţesc. Musafirii mei sunt percheziţionaţi de arme, şi până şi florile de la nunta mea au fost verificate ca să nu ascundă bombe. Nu vă pot divulga numele familiei mele sau numele soţului meu, pentru că le-aş pune viaţa în pericol. Din acest motiv, am schimbat mai multe nume din carte."

"În cei treizeci de ani de când m-am născut, ţara mea a fost devastată constant de războaie. Cei mai mulţi afgani de vârsta mea sau mai tineri decât mine n-au cunoscut altceva decât vărsare de sânge, strămutări şi ocupaţie."

"Sper... că volumul va corecta uriaşa cantitate de informaţii eronate difuzată în legătură cu Afganistanul. Afganii sunt uneori prezentaţi în mass-media drept un popor înapoiat, nimic mai mult decât o adunătură de terorişti, criminali şi slugi obediente. Această imagine falsă este extrem de periculoasă, atât pentru viitorul ţării mele, cât şi pentru cel al Occidentului. Adevărul e că afganii sunt un popor curajos, iubitor de libertate, cu o cultură bogată şi un trecut de care pot fi mândri. Suntem în stare să ne apărăm independenţa, să ne guvernăm singuri şi să ne hotărâm viitorul."

"În Afganistan, avem o zicală care mi-e foarte dragă: "Adevărul e asemenea soarelui. Când răsare, nimeni nu-l poate opri sau ascunde." Sper ca această carte şi povestea mea să ajute acel soare să continue să strălucească şi să vă inspire pe voi, oriunde v-aţi afla când veţi citi aceste rânduri, să luptaţi pentru pace, dreptate şi democraţie."

Malalai Joya - Introducere. Praf în ochii lumii

*** Malalai Joya s-a născut la 25 aprilie 1978, în Ziken, regiunea Anardara (Vestul Afganistanului) şi mare parte din copilărie şi-a petrecut-o în afara ţării (Iran, Pakistan), în tabere de refugiaţi, aglomerate, în "barăci improvizate şi cocioabe de chirpici", în condiţii extrem de grele.

*** "Deşi familia mea a suferit multe lipsuri, un lucru am avut întotdeauna din belşug: dragoste."

*** "Bunicul avea darul vorbirii şi îi plăcea să intre în vorbă cu străinii pe oriunde mergea. Într-un fel, a fost primul "politician" din familia noastră. Îmi place să cred că am moştenit o parte din aceste trăsături de la el."

*** "Mine antipersonal sunt şi astăzi îngropate în câmpiile din întreaga ţară, mutilând copii şi fermieri, continuând să-şi îndeplinească misiunea malefică mult timp după ce cei care le-au plantat au plecat acasă."

*** "Mulţi refugiaţi aveau probleme de sănătate din cauza malnutriţiei şi amintirea bebeluşilor subnutriţi, care mureau în braţele mamelor lor îngrozite, mă bântuie şi azi. (...) Experienţa din taberele de refugiaţi m-au învăţat multe lucruri despre poporul afgan. Am văzut cu ochii mei suferinţa şi nedreptăţile şi am aflat despre puterea educaţiei. Aceste experienţe mi-au format percepţia asupra lumii. (...) Cititul a fost întotdeauna foarte important pentru mine. Alături de experienţele trăite, m-a făcut ceea ce sunt şi m-a ajutat să înţeleg importanţa valorilor pentru care luptăm."

*** "Anii de război civil au fost printre cei mai sângeroşi şi dificili din ultimele trei decenii... Chiar dacă respectarea regulilor religioase şi comportamentul zilnic le erau impuse şi supravegheate cu atâta stricteţe, spiritul oamenilor nu putea fi înfrânt."

*** "Copiii de la orfelinat erau o mare bucurie pentru mine. De fiecare dată când îmi făceam apariţia, mă înconjurau şi îmi săreau în braţe, plini de voioşie. La început, mi-am făcut griji că n-o să mă descurc cu ei, fiindcă aveau atât de multă energie, dar, treptat, această parte a muncii mele a devenit tot mai plăcută. (...) Poveştile lor tragice mă întristau, dar în acelaşi timp mă motivau să fac ceva pentru ei, ca să le vindec rănile. Moartea nu e o necunoscută pentru copiii din Afganistan, dar noi ne străduiam să le oferim o şansă la viaţă. (...) Acei copii mi-au schimbat viaţa şi m-au mişcat profund... Când vezi copii fericiţi şi plini de viaţă, devii şi tu fericit."

*** "Atât bărbaţii, cât şi femeile din Afganistan au o viaţă scurtă şi adeseori distrusă de violenţă, pierderi şi suferinţe. Speranţa de viaţă e mai mică de 45 de ani...

(...) Autoincendierea este un fenomen recent în Afganistan. Este o metodă tragică şi tot mai răspândită prin care femeile şi fetele scapă de o viaţă mizerabilă. Rata sinuciderilor în rândul femeilor e foarte ridicată în ţara noastră, din cauza abuzurilor şi relelor tratamente la care sunt supuse. (...) Sute de femei îşi iau viaţa viaţa în fiecare an, pentru a scăpa de soţii violenţi sau de ruşinea de a fi fost violate şi abuzate.

(...) Multe femei mor din ce în ce mai tinere la naştere. Aproape 20 la sută din nou-născuţi nu ajung la vârsta de cinci ani."

*** "Se estimează că peste jumătate din bărbaţii afgani şi 80 la sută din femei sunt analfabeţi."

*** "Am ales de fiecare dată independenţa politică, deoarece consider că nişte carnete de partid pe care le purtăm în buzunare sunt mai puţin importante decât ideile pe care le purtăm în inimile şi în minţile noastre."

*** "E greu să fii puternic tot timpul. La fel ca toată lumea, mă simt şi eu obosită şi uneori speriată. Nu e nimic ruşinos în asta. Important e să continui, în ciuda greutăţilor."

*** "În zilele pe care le petreceam în Parlament eram întotdeauna stresată şi mă simţeam singură, fiindcă eram constant atacată şi insultată şi nimeni de acolo nu era dispus să discute problemele importante care ne afectează ţara. Simţeam o presiune enormă să vorbesc în numele poporului, dar nu mi se dădea niciodată ocazia. (...) Numeroase persoane, inclusiv unii dintre colegii mei parlamentari, m-au abordat pentru a-mi spune discret că mă susţin, dar că nu pot face acest lucru în public. Acest tip de susţinere este practic lipsit de valoare, de aceea am spus de nenumărate ori că tăcerea oamenilor buni este mai rea decât acţiunile celor răi. Îi condamn pe cei care păstrează tăcerea deşi cunosc adevărul."

*** "Există multe tipuri de teroare pe lume. Am scris deja despre teroarea împotriva femeilor şi despre teroarea sărăciei din ţara mea. Dar cei care se informează din mass-media corporatiste nu realizează poate că atacurile aliaţilor împotriva unor presupuse ţinte Al-Qaida şi talibane ucid, terorizează şi mutilează de asemenea şi afgani inocenţi.

Noi trăim în fiecare zi terorizaţi de un război fără sfârşit.

Moartea vine prea uşor şi în prea multe feluri în Afganistan... De câte ori plecăm de acasă... nu ştim dacă ne vom mai întoarce."

*** "Mă puteţi ucide pe mine, dar nu-mi puteţi ucide spiritul.

(...) Duşmanii noştri pot reteza floarea, dar nimic nu va împiedica sosirea primăverii."