La mulţi ani, Luminiţa Dobrescu!

Luminiţa Hortenzia Dobrescu, interpretă de muzică uşoară şi prima câştigătoare de la noi a Trofeului „Cerbul de Aur” - s-a născut în Bucureşti, la 5 iunie 1946.

Pasiunea pentru muzică i-a fost insuflată de tatăl ei, care ştia să cânte.

La şcoală a fost colegă cu Angela Similea.

Spre sfârşitul liceului, Luminiţa a fost remarcată de profesorul de muzică şi inclusă într-un cvintet de muzică populară. Cu acest grup a debutat pe scena amatorilor, la „Modern Club”, în 1965. În acelaşi an, tot cu cvintetul, a cântat la TVR şi aşa a fost observată de realizatorii emisiunii de muzică uşoară pentru tineret - „Clubul tinereţii”.

Apoi, George Grigoriu i-a compus prima melodie - „Doar băieţii sunt de vină” - care a ajuns şlagăr în scurt timp şi Luminiţa a trecut la profesionişti.

Îşi dorea să ajungă medic şi chiar a dat examen de admitere la Medicină.

Ulterior a vrut să urmeze Canto, dar a fost admisă la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” - Secţia Pedagogie.

Era studentă în anul III când a participat la „Cerbul de Aur”.

În 1966, a jucat în două musicaluri: „Omul şi camera” şi „Pantoful Cenuşăresei” şi a participat pentru prima dată la Festivalul de la Mamaia.

A devenit apoi o prezenţă constantă în emisiunile muzicale ale TVR şi a luat parte la turnee în URSS, Iugoslavia, Israel, Bulgaria, Olanda, Belgia şi RDG.

În 1967 a început colaborarea cu Teatrul „Constantin Tănase”.

În 1968 a obţinut Medalia de bronz la Festivalul Mondial al Tineretului de la Sofia.

În 1969 a câştigat Trofeul „Cerbul de Aur”, iar în următorul an a susţinut un recital la Festival.

În 1969 a ocupat locul al II-lea la Festivalul Internaţional de Muzică Uşoară de la Bratislava.

În 1970 a primit Marele Trofeu la Festivalul de Muzică Uşoară de la Sopot.

În perioada 1965 - 1970, cariera sa muzicală a cunoscut ascensiunea, Luminiţa ajungând una dintre cele mai apreciate cântăreţe de la noi, fiind plătită foarte bine şi apreciată inclusiv de cuplul prezidenţial.

Acest lucru a dus însă şi la propunerea de a colabora cu Securitatea, motiv pentru care artista a decis să plece în exil. A decis să rămână în Germania în 1970, a divorţat de soţul ei. În noua ţară a învăţat 4 limbi, a cerut azil politic şi, după 7 ani, a primit cetăţenia germană, fiind nevoită să renunţe la cea română. În România, în urma unui proces politic, a primit 10 ani condamnare, dar a fost aministiată după 3 ani.

La Berlin a semnat un contract cu o casă de producţie, a înregistrat 10 discuri, a susţinut spectacole cu Orchestra Radiodifuziunii din Berlin, a colaborat cu televiziunea bavareză la realizarea unui film, s-a recăsătorit (pentru 10 ani), a avut mai multe expoziţii (era pasionată de pictura pe sticlă şi pe hârtie japoneză) şi a trimis banii în ţară, în scop umanitar.

Ulterior şi-a deschis o galerie de artă, în 1982, concentrându-se pe această activitate, cariera artistică rămânând pe planul secund.

A revenit în România, pentru prima dată, în 1988.

În 1989 şi-a încheiat activitatea la galeria de artă şi a mers în Toscana pentru a locui alături de noul ei partener. Din 2006 s-a stabilit lângă Milano, desfăşurând activitatea de expert de artă.

Între 1995 - 1999 a fost Consul Onorific al României în landurile germane Brandemburg şi Sachsen-Anhalt.

Pe 9 iunie 2012, la Sala Radio din Bucureşti, a lansat - printr-un spectacol live de 2 ore, un dublu album, cu 22 de piese.

TVR i-a dedicat un film documentar - „Drumul unui Cerb de Aur”.

De-a lungul carierei, a colaborat cu George Grigoriu, Edmond Deda, Alexandru Mandy, Henry Mălineanu, Aurel Manolache, Temistocle Popa, Aurel Giroveanu, Horia Moculescu, Ion Cristinoiu, Paul Urmuzescu şi alţii.

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Benone Sinulescu!

Benone Sinulescu, unul dintre cei mai iubiţi artişti români, s-a născut la 24 mai 1937, în comuna Siriu (judeţul Buzău).

De mic copil a îndrăgit muzica populară. Pe atunci urca într-un copac şi cânta, crezând că-l vede toată lumea. Mai apoi a cântat în corul bisericii.

Se pare că talentul l-a moştenit de la tatăl său, care avea un glas foarte frumos.

A făcut şcoala elementară în satul natal, apoi a învăţat la Pleşcoi, devenind solistul şcolii de acolo şi dirijorul corului. Aşa se face că la 12-13 ani, avea deja un repertoriu destul de vast, care cuprindea cântece ale Ioanei Radu, Mariei Lătăreţu, Mariei Tănase sau ale lui Ion Luican.

De la Pleşcoi a mers la Buzău, pentru a urma cursurile Şcolii Medii Tehnice, perioadă în care a început să cânte la staţia de amplificare a oraşului.

Apoi a plecat la Bucureşti şi a dat examen la Şcoala Specială de Muzică, dar, din cauza unei încurcături, nu a fost admis de prima dată.

Primele înregistrări radio le-a făcut la numai 18 ani, cu melodiile: „Străina mamei, străină”, „La Lenuţa sub cerdac” şi „În munţii Buzăului”.

Au urmat concerte în întreaga ţară, pe stadioane sau în săli arhipline, cel mai mare succes avându-l alături de Ansamblul „Ciocârlia”, cu care a concertat şi peste hotare.

A fost angajat cu jumătate de normă în Orchestra „Barbu Lăutaru” a Filarmonicii de Stat „George Enescu”, perioadă în care a prins viaţă şi ideea duetului cu Irina Loghin.

Un mare succes a avut în Coreea comunistă, când a fost invitat să cânte la aniversarea a 80 de ani ai preşedintelui Kim Ir Sen şi să apară în patru emisiuni tv.

Şi în ţară era invitat deseori să cânte la diferite recepţii, unde trebuia să se prezinte întotdeauna cu un repertoriu amplu, cuprinzând atât melodii vechi, cât şi mai noi.

În 1999 a făcut o uşoară schimbare de stil, cântând alături de grupul etno-dance Ro-Mania. În aceeaşi direcţie a colaborat şi cu alte trupe, cum ar fi K1, Etno, Ho-ra, Double D etc.

În 2002 a primit „Discul de Aur” pentru vânzările excepţionale ale albumului etno-dance „Roata vieţii”, iar în cadrul Galelor RBA - „Premiul pentru întreaga activitate”.

În 2003 a lansat un al doilea album etno-dance - „Bennymania”.

Alte premii şi distincţii obţinute de-a lungul anilor:

- 1962 - Laureat al Festivalului Mondial al Tinerilor şi Studenţilor - Helsinki;
- 1963 – „Medalia Muncii”;
- 1966 – „Ordinul Muncii”;
- 1968 – Ordinul „Meritul Cultural”;
- 1969 – Primul Disc de Aur în România, acordat de către „Electrecord”;
- 1998 – Premiul criticii muzicale acordat de UCMR;
- 1999 – Titlul de „Academician în folclor” acordat de Academia de Folclor „Astra” - Sibiu;
- 2000 – Diploma de Onoare „Mihai Eminescu”;
– „Diploma de Onoare” din partea Societăţii Române de Televiziune, pentru 45 de ani de carieră muzicală;
– „Premiul pentru întreaga activitate” – acordat de Etno TV;
- 2002 – „Diploma de Excelenţă” – din partea Ministerului Culturii;

- Crucea Naţională „Serviciul Credincios” clasa a III-a – din partea Preşedinţiei României;

-  Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofiţer, Categoria D – „Arta Spectacolului” – „în semn de apreciere a întregii activităţi şi pentru dăruirea şi talentul interpretativ pus în slujba artei scenice şi a spectacolului”.

Cele mai importante albume de muzică populare pe care le-a lansat pe parcursul carierei, au fost: „Benone Sinulescu”, „Pe drumul căruţelor”, „Rămâi, mândruţo, cu bine”, „Când eram în satul meu”, „La căsuţa cu pridvor”, „Romanţe şi cântece de petrecere”, „Cântece populare şi de voie bună”, „Domnul nostru-i Dumnezeu”, „Văzui tinereţea mea”, „Tinereţe trecătoare”, „Se duc anii mei”, „Fiul risipitor”, „Hai, nu mă lăsa, tinereţea mea” şi multe altele.

Autor: Pe o aripă de cânt

21 mai – Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

21 mai este ziua în care creştinii ortodocşi sărbătoresc pe Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena.

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus s-a născut în localitatea Naissus (astăzi în Republica Serbia), în jurul anului 272, fiind fiul conducătorului de oşti roman - Constantius Chlorus şi al primei sale soţii - Flavia Iulia Helena.

În anul 305, Constantin - proclamat Împărat peste provinciile Galia, Britania, Germania şi Hispania din Imperiul Roman, îşi propune reconstruirea şi repopularea Galiei, precum şi securizarea frontierei de pe Rin. În acest sens, întreprinde dese expediţii militare împotriva triburilor rebele germanice.

În anul 312, înaintea unei lupte decisive cu rivalul său la tron - Maxenţiu, Constantin a văzut pe cer, în timpul zilei, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia „in hoc signo vinces” („prin acest semn vei învinge”). În visul din timpul nopţii i se arată Mântuitorul, care-i cere să pună pe steagurile armatei sale semnul crucii, pentru a fi protejat în lupte.

În urma acestor întâmplări, Constantin se converteşte de la cultul oriental al lui Sol Invictus (Soarele Nebiruit), la creştinism.

Cu numai 20.000 de ostaşi, reuşeşte o victorie miraculoasă împotriva celor 150.000 de soldaţi ai lui Maxenţiu, la finalul luptelor arătând că a câştigat „prin inspiraţie divină”.

În ianuarie 313, prin Edictul de la Milan, Împăratul Constantin cel Mare decide caracterul de religie permisă al creştinismului, la fel cu celelalte religii din imperiu, moment considerat drept punctul în care Constantin devine cu adevărat protector al religiei creştine.

Printre măsurile luate s-au numărat: scutirea preoţilor de obligaţia funcţiilor municipale, acordarea de subvenţii acestora, eliminarea pedepselor contrare spiritului creştin (arderea, răstignirea, zdrobirea picioarelor) din legile penale, îmbunătăţirea condiţiilor din închisori, protecţie pentru săraci, orfani, văduve, pedepsirea adulterului şi îngreunarea divorţului, monedă cu monograma creştină şi atribuirea Bisericii creştine a caselor impesiale de judecată.

În anul 325, Constantin convoacă Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, când s-a proclamat învățătura ortodoxă: „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut” (Simbolul Credinței sau Crezul), s-a stabilit principiul alegerii datei Paștilor – prima duminică după lună plină după echinocțiul de primăvară şi s-au dat 20 de canoane pentru respectarea disciplinei bisericești.

În 326, Constantin cel Mare a trimis-o pe mama sa, Elena, la Ierusalim, în fruntea unei solii, cu scopul de a căuta crucea pe care a fost răstignit Hristos. Se spune că, în urma săpăturilor, Elena a descoperit trei cruci pe dealul Golgotei, iar pentru a afla care este cea pe care a fost răstignit Domnul, le-a atins de un om fără suflare. Când a fost atins de Crucea lui Hristos, acesta a înviat.

La 14 septembrie 326, Episcopul cetății Ierusalimului, Macarie I, înalţă Sfânta Cruce în faţa creştinilor (sărbătoarea „Înălţarea Sfintei Cruci”).

Împărăteasa Elena şi-a adus un aport considerabil la ridicarea Bisericii Sfântului Mormânt, a Bisericii din Bethleem, a celei din Nazaret şi a altor sfinte lăcaşuri, întărind şi sprijinind răspândirea credinţei creştine.

Sfânta Împărăteasă Elena a trecut la Domnul în anul 327, la puţin timp după întoarcerea de la Ierusalim.

Constantin este cel care a construit noua capitală a Imperiului Roman de Răsărit, Constantinopolul, inaugurată la 11 mai 330, sprijinind biserica, ridicând mai multe lăcaşe şi ridicându-l pe episcopul noii capitale la rang de cinste.

Constantin cel Mare a murit în Duminica Rusaliilor, după o domnie de 31 de ani, la 21 mai 337, și a fost înmormântat în ctitoria sa de la Constantinopol, Biserica Sfinţilor Apostoli.

Pentru meritele sale, Biserica l-a cinstit în mod deosebit, trecându-l în rândul sfinţilor, împreună cu mama sa, Sfânta Elena, numindu-l „cel întocmai cu Apostolii”, fiind prăznuiţi în fiecare an în ziua trecerii la Domnul a Împăratului Constantin.

Autor: Pe o aripă de cânt

Floriile – tradiţii şi obiceiuri

În Sâmbăta lui Lazăr, oamenii adună ramuri înmugurite de salcie, le strâng în mănunchiuri, iar duminică le duc la biserică pentru a fi sfinţite.

După slujbă, ramurile sunt puse la icoane, iar în anumite zone – la uşi, ferestre, fântâni sau grajduri.

Sunt locuri în care, oamenii duc ramuri sfinţite şi la mormintele celor dragi.

Vara, pe timp de furtună, ramuri din acestea se aruncă pe foc, sau se pun în curte, ori în mijlocul casei, pentru a împrăştia norii, a alunga grindina şi a apăra de trăsnete.

În unele zone, se spune că fetele nemăritate, care îşi pun sub pernă ramuri de salcie sfinţite, vor fi mai frumoase şi vor găsi un soţ mai repede.

Sunt zone unde fetele, la miezul nopţii, fierb busuioc în apă, iar în dimineaţa Floriilor se spală pe cap cu această fiertură, pentru a avea un păr frumos şi strălucitor. Ce rămâne se aruncă la rădăcina unui păr, ca feciorii să se uite după ele.

În alte regiuni, oamenii pun la brâu crenguţe, pentru a fi protejaţi în faţa bolilor. Bătrânii cred că astfel pot fi vindecate şi durerile de spate, dar sunt şi remediu pentru muşcătura şarpelui.

Autor: Pe o aripă de cânt

Intrarea Domnului în Ierusalim

Duminica Floriilor, cea mai importantă sărbătoare care vesteşte Învierea Domnului, marchează începutul Săptămânii Patimilor (Săptămâna Mare), în care, seară de seară, se săvârşesc slujbele numite Denii.

Este ziua în care Iisus Hristos a intrat în Ierusalim, pe un asin, înconjurat de cei 12 Apostoli.

Cu puţin timp în urmă, Iisus săvârşise cea mai mare dintre minunile Sale – învierea lui Lazăr, simbolizând, de fapt, învierea neamului omenesc.

Mulţimea adunată pentru marea sărbătoare a Paştilor, l-a recunoscut ca fiind adevăratul Mântuitor şi l-a primit cu ramuri de măslin şi finic (de unde şi denumirea de Duminica Stâlparilor), strigând:

„Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”.

 

Obiceiul de a sfinţi ramurile de salcie de Florii şi de a împodobi icoanele cu acestea, este menţionat încă din secolele III – IV. Legenda spune că Fecioara Maria, aflând de răstingnirea Fiului, porneşte în căutarea Lui. Ajungând pe malul unui râu, o salcie şi-a făcut ramurile punte, Maica Domnului trecând apa şi binecuvântând ca salcia să nu ardă niciodată şi să rodească. Astfel, a devenit un copac sacru, ramurile sale simbolizând biruinţa asupra morţii şi amintind de crenguţele de măslin şi finic cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim.

 

Denumirea populară de „Florii” are origini păgâne şi provine de la Flora – zeiţa romană a florilor şi a reînvierii naturii, sărbătorită la 28 aprilie, prin ramuri înverzite.

În timp, această sărbătoare a fost suprapusă de creştini peste prăznuirea Intrării Domnului în Ierusalim.

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: Rador

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă

Sfântul Gheorghe s-a născut în Capadocia, din părinţi creştini.

A trăit în secolul al IV-lea, în timpul împăratului Diocleţian şi, datorită curajului său, a fost numit conducător al armatelor.

În anul 303, Diocleţian a început, însă, lupta împotriva creştinilor: au fost dărâmate lăcaşuri de cult, au fost arse cărţile sfinte şi interzise adunările creştinilor, iar cei care nu aduceau jertfă zeilor, erau ucişi.

Sfântul Gheorghe nu s-a sfiit în a-şi mărturisi credinţa în Hristos, motiv pentru care a ajuns în temniţă, unde a fost supus la tot felul de chinuri: lovit cu suliţa, tras pe roată, îngropat în var, pieptul acoperit cu lespezi de piatră.

În ciuda acestor torturi, nu a renunţat la credinţă.

A rămas nevătămat şi a înviat un mort, ceea ce i-a uimit pe cei prezenţi şi i-a determinat să renunţe la credinţa păgână, primind credinţa în Hristos. Ba mai mult, până şi împărăteasa Alexandra (soţia lui Diocleţian) a trecut la creştinism.

Încercările de a-l ispiti cu onoruri, pentru a părăsi credinţa în Hristos, au fost sortite eşecului, iar Sfântul Gheorghe a fost condamnat la moarte prin decapitare, în ziua de 23 aprilie 304.

În icoane, Sfântul Gheorghe apare călare pe un cal, străpungând un balaur cu suliţa.

La baza acestei reprezentări stă legenda conform căreia Sfântul a salvat cetatea Silena (din provincia Libiei), terorizată de un balaur, fiind un model de curaj în lupta cu diavolul.

Este prezentat acoperit cu o mantie roşie - culoare tradiţională pentru martiri, dar şi ca războinic pedestru, sau ca tribun militar în veşminte patriciene, cu o diademă metalică pe cap, cu o platoşă sub mantie, ţinând o cruce în mâna dreaptă şi o sabie în stânga.

 

În România, Sfântul Gheorghe este considerat ocrotitorul armatei, precum şi patronul spiritual al Statului Major al Forţelor Terestre.

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Rodica Mandache!

Îndrăgita actriţă - Rodica Mandache - s-a născut la Iaşi, la 13 aprilie 1943.

A urmat cursurile Liceului „Oltea Doamna”, după care a studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, Facultatea de Teatru, Secția Actorie.

În prezent este actriţa Teatrului „Odeon”, dar a mai jucat şi pe alte scene.

Rolul său reprezentativ rămâne cel al Mariei Panait (Doruleţ) - în „Visul unei nopţi de iarnă”, de Tudor Muşatescu.

Piese de teatru în care a jucat:

- Teatrul „Odeon”: „Slugă la doi stăpâni”, „Republica Melania”, „Family Affairs”, „Trei generaţii”, „Titanic vals”, „Un tramvai numit dorinţă”, „C.F.R. – Cometa, copilul şi căţelul”, „Când Isadora dansa”, „Micul prinţ”, „Câtă speranţă!”, „Pyramus & Thisbe 4 You”, „Natură moartă cu nepot obez”, „E doar sfârşitul lumii”, „joi.megaJoy”, „Aventurile lui Habarnam”, „Livada cu vişini”, „Genocid sau ficatul meu e fără rost”, „Leonce şi Lena”, „Feversham – dureroasa şi adevărata tragedie a domnului Arden”, „Visul unei nopţi de vară”, „Ivan cel Groaznic”, „Fraţii”, „Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult”, „Vocea umană”, „Şi totuşi Eminescu”, „Doamnele domnului Caragiale” (one-woman show), „Aşteptam pe altcineva”, „Woyzeck”, „O noapte furtunoasă”, „Opinia publică”, „Serenadă târzie”, „Romanţioşii”, „Hotel Zodia Gemenilor”, „Steaua fără nume”, „Liola”, „Vassa Jeleznova”, „Comedie cu olteni”, „Pălăria florentină”;

- Teatrul Mic: „Don Juan”, „Cum se jefuieşte o bancă”, „Zadarnicele chinuri ale dragostei”;

- Teatrul „Maria Filotti” Brăila: „Asta-i ciudat”;

- Teatrul „Barbu Delavrancea”: „Doamna de la Maxim”, „Kathleen”;

- Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași: „Idolul şi Ion Anapoda”, „Fără mănuşi”, „Sfântul Mitică Blajinul”, „Becket”, „Vară şi fum”, „Birocratosaurii”;

- Teatrul Național „I. L. Caragiale” București: „Iadul şi pasărea”, „Fanny”, „Adam şi Eva”, „Fiicele”;

- Teatrul „Nottara”: „Mâncând un strugure nespălat în mijlocul oceanului” (one-woman show);

- Teatrul „George Bacovia” Bacău: „Şantaj”;

- Godot Cafe-Teatru: „Marea iubire a lui Sebastian”;

- Teatrul „Eugene Ionesco” Slatina: „Delir în doi, în trei, în câţi vrei”;

- Ungaria: „Maestrul şi Margareta”, „Visul unei nopţi de vară”;

- „Lumânările ard până la capăt” (spectacol - lectură, one-woman show).

A fost distribuită în filmele: „Un surâs în plină vară”, „Astă seară dansăm în familie”, „Gloria nu cântă”, „Povestea dragostei”, „De bunăvoie şi nesilit de nimeni”, „Iarba verde de acasă”, „Semnul şarpelui”, „Buletin de Bucureşti”, „De dragul tău, Anca”, „Căsătorie cu repetiţie”, „Recital în grădina cu pitici”, „Nişte băieţi grozavi”, „De ce are vulpea coadă?”, „Liliacul înfloreşte a doua oară”, „Telefonul”, „Sânge și ciocolată”.

Premii şi distincţii primite:

- 2017 - Premiul onorific de popularitate - Festivalul Internaţional de Dramaturgie Contemporană - Braşov;

- 2013 - Premiul „Confidenţial” pentru spectacolul „Un tramvai numit dorinţă”;

- 2009 - Premiul pentru întreaga activitate - Premiile Municipiului București pentru Artă și Cultură”, Secțiunea Artele Spectacolului;

- 2007 - Premiul pentru „Cea mai bună actriță în rol secundar” – Gala Premiilor UNITER.

A fost căsătorită, timp de câţiva ani, cu regretatul fotograf - Aurel Mihailopol şi împreună au avut o fiică.

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Florica Jinga!

Interpreta de muzică populară – Florica Jinga – s-a născut la 5 aprilie 1958, în comuna Proviţa de Jos (judeţul Prahova).

În timpul şcolii, cânta la diversele serbări, apoi a făcut parte din brigada artistică a fabricii în care lucra. Astfel a ajuns să participe şi să obţină diverse premii la numeroase festivaluri din întreaga ţară.

A absolvit Şcoala Populară de Artă din Ploieşti.

A fost remarcată de folcloristul Gruia Stoia, de la Radio Bucureşti, şi aşa a început ascensiunea artistică.

Consacrarea ca solistă de muzică populară i-au adus-o primele înregistrări la radio şi cea dintâi apariţie la televiziune, în cadrul emisiunii „Tezaur folcloric”.

A colaborat cu Orchestra Radiodifuziunii Române, cu Orchestra „Doina Argeşului”, Orchestra „Mugurelul” din Chişinău, Ansamblul Folcloric „Datina” din Filipeştii de Pădure.

A lansat mai multe albume discografice, a apărut în numeroase emisiuni radio – tv şi a cântat pe scenele din ţară şi peste hotare (Belgia, Turcia, Republica Moldova, Franţa, Spania, Israel etc).

A prezentat emisiunea „Flori de cântec românesc”, la postul TV „Valea Prahovei”.

Premii obţinute:

- Locul I – „Cântarea României”;

- Premiul II la Interpretare – Festivalul „Cântec nou în Mehedinţi” – Drobeta Turnu Severin;

- Premiul III - Festivalul de la Orşova;

- Premiul I – Festivalul Interjudeţean „Aurelia Fătu Răduţu” – Bocşa (Caraş – Severin);

- Premiul Special al Juriului – Festivalul „Argeşule, plai de dor”;

- Premiul I – Festivalul „Doine şi Balade” – Slatina;

- Premiul Special – Festivalul „Maria Tănase” – Craiova;

- Premiul Special – Festivalul Rapsozilor din Vrancea.

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: Google

„Am pus suflet în tot ceea ce am făcut...”

„Publicul îmi dă puterea de a zâmbi chiar și atunci când am, ca orice om, și zile mai dificile.

Le mulțumesc celor care mă ascultă și apreciază strădania muncii mele că-mi sunt alături; îi port în suflet și în gând, sunt motivația de a merge mai departe...”

 

„Iubesc scena pe care am pășit ambițioasă și plină de visuri.

Dumnezeu mi-a dat putere, mama mea m-a crescut să fiu învingătoare.

Am pus suflet în tot ceea ce am făcut!”

 

„În festivaluri am învățat cum să-mi aleg repertoriul, ținuta scenică etc. Acolo m-am format ca om, ca interpret. Tot acolo mi-am văzut nivelul artistic la care am ajuns, raportându-mă la ceilalți colegi din Banat și din toate celelalte zone ale țării.

Am mai avut un mare câştig, am întâlnit oameni care mi-au rămas în inimă și-i voi purta mereu acolo: Silvia Macrea, Elize Stan, Iuliana Tudor, Eugenia Florea, Marioara Murărescu, Gelu Stan, Gheorghe Oprea, Nicolae Botgros, Stelian Stoica, Gheorghiţa Nicolae, Gina Ştefan și mulți, mulți alții.

Nicoletei Voica îi sunt datoare pentru totdeauna, mi-a dat pur şi simplu aripi sa zbor...”

Stana Stepănescu

Sursa: Reper 24  

La mulţi ani, Stana Stepănescu!

Stana Stepănescu, una dintre reprezentantele de marcă ale tinerei generaţii din folclorul românesc, s-a născut la 3 aprilie 1991, în satul Rusca Teregova, la poalele Munților Țarcu.

„Aici mi-am petrecut copilăria alături de fratele meu, Mihai, părinții și bunicii mei. La noi în casă nu se asculta altceva decât muzică populară.

Bunicul din partea tatălui a fost, în tinereţe, solist vocal şi dansator al Ansamblului Profesionist „Doina Banatului” din Caransebeş, unde activau Mariana Drăghicescu, Achim Nica, Iosif Cocloda, Nicoleta Voica, Ana Pacatiuş etc.

Mama are, de asemenea, un glas bun...”,

povesteşte artista.

La numai 8 ani şi jumătate, a participat pentru prima dată la un festival naţional, unde a obţinut locul al II-lea, urmat apoi de alte premii, dovadă incontestabilă a talentului său:

- Premiul I la Mamaia;

- Trofeul Festivalului „Strugurele de Aur”;

- Trofeul Festivalului „Vară, vară... primăvară”;

- Trofeul Festivalului „Mariana Drăghicescu” etc.

A urmat Liceul Teoretic „Traian Doda” din Caransebeş şi a studiat la Facultatea de Muzică din cadrul UVT (Timişoara).

Până în prezent a colaborat cu numeroase posturi de televiziune şi radio, a participat la numeroase evenimente, alături de orchestre renumite, atât în ţară, cât şi în străinătate.

Este căsătorită cu acordeonistul Boji Ciobotin şi împreună au o fetiţă, Tania.

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Céline Dion!

Céline Marie Claudette Dion – supranumită „Regina Muzicii Pop” – a venit pe lume la 30 martie 1968, în Provincia Quebec (Repentigny) din Canada.

A fost al paisprezecelea copil (cel mai mic) al unei familii numeroase, care se confrunta cu multe lipsuri.

La 12 ani, împreună cu mama şi un frate, a compus prima piesă – „Ce n’etait qu’un reve”, pe care a decis să i-o trimită lui René Angélil, al cărui nume îl descoperise pe coperta unui album semnat Ginette Reno. Impresionat de vocea copilei, acesta şi-a propus să o transforme într-un star. Şi-a ipotecat casa, cu banii obţinuţi finanţând editarea primului ei album - „La voix du bon Dieu”, care a ocupat primul loc într-un clasament local.

În 1982, Céline a câştigat Premiul pentru „Cel mai bun interpret” şi „Medalia de Aur” pentru „Cel mai bun cântec” („Tellement j’ai d’amour pour toi”) la Concursul „Yamaha World Popular Song Festival” (Tokyo).

În următorul an, a devenit prima artistă canadiană care a obţinut „Discul de Aur” în Franţa, pentru cel mai vândut cântec – „D’amour ou d’amitie” şi, totodată, i s-au acordat mai multe distincţii la Gala Premiilor „Felix Awards”.

A reprezentat Elveţia la Concursul „Eurovision”, pe care l-a câştigat cu melodia „Ne partez pas sans moi”.

În 1986 a semnat un contract cu „Sony Records”.

În 1990 a lansat albumul în limba engleză – „Unison”, piesa „Where Does My Heart Beat Now” fiind primul single al artistei, care a ajuns pe locul 4 al „Billboard Hot 100”.

În ciuda diferenţei de vârstă dintre ei (26 de ani), Céline şi René au început să formeze un cuplu, iniţial ascuns de ochii publicului, ulterior relaţia concretizându-se într-o căsătorie care a avut loc în decembrie 1993.

Cel de-al treilea album în engleză al artistei – „The Colour of My Love” – dedicat lui René, a devenit cel mai de succes din cariera de până atunci.

În 1994 a lansat „A l’Olympia” – album live înregistrat într-unul din concertele de la Paris, iar în 1995 a venit cu o nouă surpriză – materialul „D’eux” – cel mai bine vândut album în franceză al tuturor timpurilor.

Mare succes a avut şi albumul „Falling into You”, din 1996 (care conţinea celebrele: „It’s All Coming Back to Me Now” şi „All By Myself”), continuat – în 1997 – cu „Let’s Talk About Love” (cu duetele „Tell Him”, „Immortality”, „I Hate You Then I Love You”, dar şi cu „My Heart Will Go On” sau „Think Twice”).

Au urmat:  în 1998 – „These Are Special Times” şi în 1999 – „All the Way... A Decade of Song”.

Albumele în engleză şi franceză lansate în anii ’90 s-au vândut în zeci de milioane de exemplare, aducându-i popularitatea atât pe continentul american, cât şi în Europa sau Asia.

În 1999, după ce soţul a fost diagnosticat cu cancer, Céline s-a retras din activitate, alegând să petreacă mai mult timp alături de familie.

Pauza a durat până în 2002, când a semnat un contract (iniţial pentru 3 ani, extins apoi la 5 ani) prin care se angaja să apară de 5 ori pe săptămână în spectacolele unuia dintre cele mai cunoscute hoteluri din Las Vegas – „Caesar’s Palace”.

În 2007 a pornit în turneul mondial de promovare a albumului „Taking Chances”, devenind una dintre cele mai de succes cântăreţe ale unui deceniu.

A mai lansat câteva albume foarte bine primite de public şi critici, după care, în 2015, s-a retras din nou din activitate, pentru a se ocupa de soţul său. Acesta s-a stins în ianuarie 2016.

Ulterior, a revenit pe scenă, lansând noi melodii şi susţinând concerte în întreaga lume.

Câteva dintre cele mai importante premii şi distincţii:

- 1998 - „Ordinul Naţional al Quebecului”;

- 1998 - „Ordinul Naţional Canadian pentru Realizări Deosebite pe Scena Internaţională a Muzicii Contemporane”;

- 1999 – a fost introdusă în „Canadian Broadcast Hall of Fame” şi a primit o stea pe „Aleea celebrităţilor canadiene”;

- 1999 – Premiu Grammy pentru „Cea mai bună interpretă de muzică pop”;

- 1999 - patru Premii Grammy pentru „My Heart Will Go On” – „Cântecul anului 1998”;

- 2004 - distincţia „Chopard Diamond Award” – pentru cea mai vândută interpretă a tuturor timpurilor (peste 175 milioane exemplare) - Gala „World Music Awards”;

- 2007 - „Sony BMG” anunţă că numărul albumelor vândute a depăşit 200 de milioane, iar în 2018 s-a zvonit că a trecut de 250 de milioane.

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: Google

La mulţi ani, doamnă Mariana Honceru!

Pe 30 martie o sărbătorim pe doamna Mariana Honceru.

Probabil cei mai mulţi dintre voi au auzit despre această doamnă ca fiind autoarea versurilor îndrăgitei melodii „Dorul Basarabiei”.

Desigur, în prezent, este de notorietate colaborarea îndelungată cu artistul basarabean Ion Paladi, împreună aducând în faţa admiratorilor cântece populare bine-cunoscute: „România mea frumoasă”, „Măicuţa-i cântec şi iubire”, „Sârba asta-i cu noroc”, „Zi, dobaş, aşa!”, „La mulţi ani, mamă, îţi spunem!” şi altele.

Numai că doamna Mariana Honceru a scris, de-a lungul timpului, versuri pentru alte zeci de cântece apreciate de public, colaborând cu alţi artişti renumiţi, de pe ambele maluri ale Prutului: Laura Lavric (vă amintiţi de „Sârba de la Flămânzi”?...), Mihai Ciobanu („Fecioraşii mei cei dragi”), Anişoara Puică („Hora moldoveanului”), Ana Maria Ababei („Bine-mi pare că-s ieşeancă”), Cornelia Ştefăneţ („Mamă dragă, mamă bună”), Sorin Filip, Silvia Zagoreanu, Mihaela Gurău, regretata Ana Barbu, Alexandru Recolciuc, Nicolae Ciubotaru, Isidor Glib, Diamanta Paterău etc.

Doamna Mariana Honceru locuieşte la Botoşani, acolo unde a fost ani la rând bibliotecară la Casa de Cultură a Sindicatelor, timp în care s-a ocupat şi de înfiinţarea mai multor grupuri vocale de folclor. Chiar şi după ce a ieşit la pensie, a continuat activitatea pe acelaşi drum, alături de pensionarii pe care i-a adus împreună formând grupul „Vatra”.

Autor: Pe o aripă de cânt