„Fără artă, o naţie...”

 

„Fără artă, o naţie este moartă...”

Angela Gheorghiu

La mulţi ani, Angela Gheorghiu!

Angela Gheorghiu, una dintre cele mai apreciate soprane din întreaga lume, s-a născut în Adjud (judeţul Vrancea), la 7 septembrie 1965.

A absolvit Şcoala de Muzică din Bucureşti, iar în 1990 - Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, unde a studiat cu remarcabila Mia Barbu.

Şi-a făcut debutul internaţional în 1992, cântând la Royal Opera House - Londra („La boheme”), unde a revenit în 1994, cântând în „La Traviata”.

În 1992 a debutat şi la Metropolitan Opera şi la Opera de Stat din Viena.

În 1995 a semnat primul ei contract exclusiv cu „Decca”, iar în 1999 - contractul de exclusivitate cu EMI Classics.

În 1999 a participat la concertul „Michael Jackson şi prietenii”, în Munchen, a cântat la redeschiderea Royal Opera House, apoi a Teatrului Malibran din Veneţia (2001) şi a Operei din Valencia (2005).

În 2000, a interpretat rolul principal în filmul - operă „Tosca”, prezentat - în 2001 - în afara concursului la Festivalul de la Veneţia, iar în 2002 a fost „Julieta” în filmul „Romeo et Juliette”.

În 2002 a participat la spectacolul dedicat Jubileului de Aur al Reginei Elisabeta a II-a - „Prom at the Palace”, iar în 2003 - la concertul organizat cu ocazia decernării Premiilor Nobel.

În 2005 a cântat la Jubileul de Argint al Reginei Beatrix (Amsterdam).

În 2006 a strălucit în „La Traviata”, la Metropolitan Opera, a debutat la Scala din Milano cu un recital, a deschis Festivalul de Film de la Cannes, a debutat în „Tosca” la Royal Opera House (o producţie creată special pentru ea), a fost prezentă în Concertul de Anul Nou de la Palais Garner (Paris).

În 2007 a revenit la Metropolitan Opera pentru „Simon Boccanegra” şi un spectacol de gală „La Traviata”, iar la Opera de Stat din Viena - pentru „La Boheme”.

În acelaşi an, a mai cântat „La Traviata” pe scenele din Roma şi Milano, a deţinut rolul principal în premiera mondială a operei „Marius et Fanny” la Opera din Marsilia.

În 2009 a cântat în onoarea mezzo-sopranei Grace Bumbry, în Washington, în prezenţa lui Barack Obama.

În 2010 a debutat în rolul titular din „Adriana Lecouvreur”, noua producţie a Royal Opera House, iar în 2011 a revenit pentru a cânta în „Tosca” şi „Faust”.

În 2011 a cântat şi la gala de redeschidere a Teatrului Bolshoi din Moscova, la invitaţia preşedintelui Medvedev, apoi la deschiderea amfiteatrului „Katara” din Doha (Qatar), interpretând melodii compuse special pentru ea de Vangelis.

În 2012 a deschis Balul Operei din Viena, a fost invitata de onoare a unei gale de binefacere pentru Royal Opera House Foundation, a sărbătorit 20 de ani de la debutul pe scena Royal Opera House interpretând „La Boheme” şi a făcut parte din distribuţia producţiei „Tosca”, la San Francisco Opera.

În 2014 a cântat la Viena în „Adriana Lecouvreur”, „Tosca” şi „La Boheme”, a concertat la Amsterdam, Londra, Praga, Munchen, Hamburg, Barcelona, Viena, Milano.

În acelaşi an a predat primul curs de master-class la Academia din Castiglione della Pescaia (Italia), revenind aici, pentru al doilea curs, în 2016.

În 2015 a debutat în opera „Werther”, la Opera de Stat din Viena, reluând apoi acest rol la Festivalul de la Salzburg, a susţinut un recital special la Festivalul „Verbier” din Elveţia, a cântat în două concerte de gală la Sydney Opera House şi la Arts Centre Melbourne.

A fost prezentă la „Richard Tucker Opera Gala” - New York şi în „Tosca” la Metropolitan Opera, precum şi la un concert de gală la Opera din Monte Carlo.

În 2016 a reluat „Tosca” la Royal Opera House (7 reprezentaţii), apoi la Opera de Stat din Viena şi, pentru prima dată - la Opera de Stat din Berlin. A mai cântat la Dublin, Gstaad, Salzburg etc.

În 2017 a sărbătorit 25 de ani de la debutul internaţional şi cel de-al 150-lea spectacol pe scena de la Covent Garden, interpretând rolul din „Adriana Lecouvrer”.

A cântat la Arena di Verona în memoria lui Luciano Pavarotti.

Acestea sunt doar câteva dintre cele mai importante momente ale carierei Angelei Gheorghiu.

Dintre numeroasele premii primite de-a lungul carierei, amintim:

- 5 premii „Gramophone”;

- 2002 - Premiul „Echo Klassik” pentru „Artista anului”;

- „Diapason d’Or” şi „Choc du Monde de la Musique” (Franţa);

- „Cecilia Prize” (Belgia);

- „Musica e dischi” (Italia);

- „Foreign Lyric Production Award”

- „United States Critics’ Award”;

- „Deutscher Schallplattenpreis”;

- „International Classical Music Award”;

- 2002 - nominalizarea discului „Manon” la Premiile Grammy;

- 2001 şi 2010 - „Artista anului” - Premiile „Classical Brit”;

- 2004 - „Victoires de la musique classique”;

- „La Medaille Vermeille de la Ville de Paris”;

- „Officier de l’Ordre des Arts et Lettres”;

- „Chevalier de l’Ordre des Arts et Lettres”;

- 2010 - „Doctor Honoris Causa” - Universitatea de Arte din Iaşi;

- 2010 - Ordinul „Steaua României”;

- 2012 - Decoraţia regală „Nihil Sine Deo” - Casa Regală a României;

- 2014 - „Doctor Honoris Causa” - Academia de Muzică din Cluj Napoca;

- 2014 - inclusă în „Gramophone Hall of Face”;

- 2015 - „European Cultural Award”;

- 2017 - „Doctor Honoris Causa” - Universitatea din Bucureşti.

Angela Gheorghiu este o prezenţă constantă pe scenele din întreaga lume: Viena, Paris, Londra, New York, Milano, Salsburg, Berlin, Roma, Tokyo, Veneţia, Atena, Seul, Chicago, Monte Carlo, Sao Paolo, Los Angeles, Lisabona, Valencia, Palermo, Amsterdam, Kuala Lumpur, Zurich, Praga, Barcelona, Madrid, Toronto, Moscova, Montreal, Taipei, San Juan, Shanghai, Oman, Verona, Frankfurt etc.

A fost căsătorită cu Andrei Gheorghiu şi cu tenorul Roberto Alagna.

Autor: Pe o aripă de cânt

Regele Carol I al României

"Regele Carol I al României"

Autor: Paul Lindenberg

Editura Humanitas - 2010

Prinţul Carol, fiu al principelui Karl Anton de Hohenzollern - Sigmaringen şi al soţiei sale, Josephine, s-a născut la 20 aprilie 1839, la Sigmaringen.

"A fost un copil gingaş... de un anumit calm", dar care "s-a bucurat totuşi de o sănătate robustă", "delicat la chip şi cu un fizic aproape ca de fată, cu păr închis la culoare şi uşor ondulat".

Fire independentă, "dublată de o anumită ambiţie", dornic mereu ca toate "să şi le datoreze lui însuşi şi nu unor privilegii de naştere", a fost numit, la 1 ianuarie 1857, locotenent secund în suita regimentului de artilerie de gardă.

"Om de principii ferme, de la care nu se abătea niciodată, prinţul era credincios faţă de sine însuşi şi credincios faţă de alţii, nelăsându-se niciodată cuprins de porniri pătimaşe, dar impunându-şi cu tărie voinţa atunci când era convins de dreptatea lui."

În 1866 a luat "cea mai importantă decizie a vieţii sale... ca urmare a propunerii de a-şi aşeza pe capul său tânăr coroana României".

"În acea perioadă critică şi plină de primejdii, la 3 mai, a ajuns la Bucureşti vestea îmbucurătoare că prinţul Carol de Hohenzollern vrea să dea curs apelului ce i s-a adresat şi să accepte coroana română."

"Călătoria prinţului şi a însoţitorilor săi spre România fusese dinainte discutată în mod scrupulos şi fuseseră luate în considerare toate rutele ce duceau într-acolo; fiecare dintre acestea comporta, bineînţeles, anumite riscuri."

La salutul rostit de preşedintele Camerei Deputaţilor, principele a răspuns:

"Prin voinţa liberă a naţiunii ales ca principe al României, mi-am părăsit fără ezitare patria şi familia pentru a da curs chemării poporului român, care-mi încredinţează destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, am devenit român. (...) Vă aduc o inimă credincioasă, gânduri cinstite, deschise, voinţă fermă de a face numai binele, un devotament nemărginit pentru noua mea patrie şi acel respect neclintit pentru lege şi drept, respect pe care l-am învăţat de la ai mei. (...) Începând cu această clipă suntem un trup şi-un suflet! Să credeţi în mine aşa cum eu cred în voi. Dumnezeu singur ştie ce-i rezervă patriei noastre viitorul. (...) Trăiască România!"

Situaţia României era dezolantă, iar Gustav Rasch spunea: "... Nicăieri nu am văzut sărăcia şi luxul risipitor atât de aproape".

Singurul ţel al lui Carol era să facă mare România şi fericit poporul ei.

Dimitrie Sturdza afirma: "Prin preluarea conducerii, Carol I a salvat România de la războiul civil şi a ajutat-o să nu cadă în prăpastia pe marginea căreia se afla aproape fără speranţă."

Treptat s-a produs o îmbunătăţire considerabilă a situaţiei interne, dar principele îi scria tatălui său că:

"În ciuda muncii neîntrerupte şi a încordării, singurătatea îmi apasă sufletul. Nu am pe nimeni de încredere căruia să-mi deschid inima."

El se gândea să-şi caute personal o logodnică, pentru că altcineva ar fi rezolvat această problemă "imperfect".

După mai mult de trei ani de zbateri, venise timpul revederii ţării natale şi a celor dragi, prilej cu care o cunoaşte pe prinţesa Elisabeta de Wied.

"Farmecul proaspăt al prinţesei, manierele ei pline de naturaleţe şi cordialitate, felul ei incitant de a sta de vorbă, şarmul ei învăluitor l-au cucerit de îndată pe principe, şi, înainte de a se termina mai lunga lor promenadă prin parc, el se hotărî ferm să-i ceară mâna şi, în caz că ea consimte, s-o conducă deci ca pe scumpa şi fidela sa tovarăşă de viaţă în ţara lui. Acest lucru îl comunică la întoarcerea la hotel însoţitorilor săi, care-l sfătuiră să se mai gândească, dar el nici nu vru să audă - fusese prea tare impresionat şi inima îşi cerea, bătând, drepturile ei. Zăbava îndelungă nu-i stătuse niciodată în caracter, şi cu atât mai puţin în acest caz în care simţurile îi spuneau clar că se află faţă-n faţă cu fericirea."

"Aşa cum în viaţa reală, principele Carol cu privirea lui pătrunzătoare a făcut totdeauna alegerea justă, inima lui a reuşit acum acelaşi lucru, căci poate nu au existat decât puţine făpturi omeneşti care, în ciuda unor deosebiri de caracter, să fi fost create în asemenea măsură una pentru cealaltă, cum au fost prinţesa Elisabeta şi logodnicul ei. Asemenea lui, ei îi repugna orice aroganţă şi orice prefăcătorie; ca şi pe el, pe ea o însufleţea avântul spre activitate creatoare, spre un scop demn de efort neobosit, şi percepea viaţa nu ca pe o joacă, ci ca pe terenul pentru mari misiuni încredinţate de către Providenţă. S-au întâlnit amândoi în profunda înclinaţie spre natură şi artă, în interesul sincer pentru toate căutările din domeniul ştiinţei şi al esteticii."

"În soţia lui, principele Carol şi-a găsit adevărata tovarăşă de viaţă; părerile şi înclinaţiile lor coincideau şi se completau; copilul de profundă sensibilitate, dar şi sprinten şi plin de fantezie al Renaniei, a adus soare şi culoare în existenţa până atunci liniştită, absorbită de muncă şi nu prea bogată în bucurii a principelui. Firea lui serioasă, calmă meditativă, putea acum să se destăinuiască numai credincioasei sale soţii care, din prima clipă, a îndrăgit ţara şi oamenii acesteia şi al cărei suflet receptiv, poetic, s-a umplut imediat de tot ce era nou în jurul ei, dar care nu şi-a uitat niciodată promisiunea dată socrului ei: "Pacea casei noastre va fi o stavilă puternică în calea tuturor furtunilor exterioare!"..."

Căsătoria a avut loc la Neuwied, apoi, "graţioasa fiică a Rinului, purtătoare a atâtor cântece, porni cu soţul ei în lunga călătorie spre noua ei patrie."

La Bucureşti, tunurile şi clopotele anunţă sosirea perechii princiare. "Trăsura nu putea înainta decât agale, mulţimea entuziastă străpunsese zidul soldaţilor şi se îmbulzea în jurul vehiculului, acoperindu-l cu flori."

Principesa început familiarizarea cu datinile şi obiceiurile noii sale patrii, vizita deseori aşezămintele de binefacere, se înconjura de copii şi era alături de soţul ei la acţiunile de stat importante.

"În viaţa lui de familie, principele Carol şi-a găsit cea mai deplină fericire, ţinând departe de soţia lui toate lucrurile neplăcute şi vorbindu-i cât mai puţin de dificultăţile situaţiei politice interne..."

La 8 septembrie 1870, perechii princiare i s-a născut o fetiţă, care a fost botezată Maria.

"Faptul că principele Carol găsea în viaţa sa de familie fericirea cea mai pură şi mai deplină, a fost în aceste zile şi săptămâni dificile singura rază de lumină. Tot mai întunecaţi deveneau norii care se adunau deasupra lui şi a ţării, şi din nou îl bătea gândul unei retrageri..."

1972, 1873, 1874 au fost ani în care evoluţia politicii interne a fost liniştită, numai că "... la venirea primăverii, cu parfum de flori şi tril de ciocârlii, li se răpi princiarilor părinţi lumina vieţii, şi astfel primiră cea mai îngrozitoare lovitură din partea unui destin necruţător. Mica prinţesă se îmbolnăvi chiar în duminica Paştelui."

A făcut una dintre cele mai grave forme de scarlatină, după ce a vizitat Azilul "Elena" şi, "la 9 aprilie, când să se crape de ziuă, drăgălaşul copil, care îndurase în tăcere şi resemnare toate chinurile bolii, adormi pentru totdeauna".

Carol scria:

"În cerul foarte mic al familiei noastre s-a rupt, ce-i drept, legătura cea mai intimă...

Nu există durere mai mare pe acest pământ decât să-ţi cobori în mormânt propriul copil. Numai credinţa, încrederea în Dumnezeu pot să te întărească în asemenea clipe, ca să faci faţă cu resemnare creştinească la o încercare aşa de dură. Adâncă este rana ce ni s-a făcut şi niciodată nu se va vindeca în întregime, căci omul toată viaţa lui îşi plânge copilul cu care şi-a înmormântat speranţele cele mai luminoase."

În suferinţa ei teribilă, Elisabeta a găsit alinare în poezie, scriind versuri de mare sensibilitate, care-i oglindeau stările sufleteşti schimbătoare, aducându-i mai târziu faima poetei cunoscute sub pseudonimul de "Carmen Sylva".

În 1876, "vrajba din viaţa politică se reaprinse în modul cel mai detestabil", iar 1877 a început sumbru şi nesigur; se simţea apropierea momentului în care se va lua o importantă decizie.

La 10/22 mai are loc proclamarea independenţei României, într-o atmosferă de sărbătoare şi bucurie şi, astfel, "primul mare ţel pe care şi-l propusese principele Carol când acceptase coroana României, era atins. Ţara devenise un stat autonom, iar el, principele unei entităţi independente, un popor întreg îl urma cu încredere neclintită."

După Războiul de Independenţă, a urmat un an 1878 care, deşi a adus "amarnice dezamăgiri", "s-a încheiat mulţumitor pentru România", a fost totuşi "unul victorios şi glorios pentru ţară ca şi pentru principe", "un conducător înţelept şi hotărât".

1880 "s-a încheiat în atmosferă de unitate în cuget şi simţiri", iar în anul 1881...

"Pentru a satisface o îndelung nutrită dorinţă a naţiunii, pentru a întări stabilitatea şi ordinea în ţară şi a da o garanţie în plus că în România monarhia trăieşte în aceleaşi condiţii ca şi în celelalte state ale Europei şi trebuie să inspire aceeaşi încredere, Camera Deputaţilor, în virtutea dreptului suveran al naţiunii, proclamă pe Alteţa Sa Regală principele Carol I rege al României."

Carol spunea:

"... Accept - nu pentru mine, ci pentru măreţia României - titlul de rege, sigur fiind că el nu va slăbi cu nimic legăturile care, prin tot ceea ce noi am obţinut împreună în luptă şi sacrificiu, m-au unit atât de strâns cu poporul meu. Fie ca primul rege al României să se bucure de acea iubire care pe ultimul principe l-a ajutat să treacă peste toate necazurile! Pentru mine, devotamentul acestui popor nobil, viteaz, căruia i-am dedicat întreaga mea fiinţă, valorează mai mult decât toată mărimea, decât toată strălucirea unei coroane!"

Proclamarea regatului a trezit un ecou entuziast în toată ţara, iar încoronarea a avut loc pe 10/22 mai, de ziua naţională.

Carol "şi-a impus dorinţa ca pentru el să se confecţioneze o coroană de oţel dintr-unul dintre tunurile capturate la Plevna, iar pentru regină să se comande la un bijutier bucureştean o coroană simplă de aur":

"De aceea accept cu mândrie această coroană - ea este făurită din metalul unui tun, care este stropit cu sângele eroilor noştri şi sfinţit de către biserică; eu o primesc ca pe un simbol al independenţei şi forţei României! Ea va fi un martor de preţ al unor timpuri grele şi glorioase pe care le-am străbătut în comun, ea le va aminti generaţiilor viitoare de eroismul străbunilor lor şi de unitatea care a domnit între principe şi popor.

Cea mai frumoasă coroană însă pentru regină ca şi pentru mine va fi şi va rămâne iubirea şi încrederea poporului căruia îi aparţine toată gândirea şi simţirea noastră..."

La 7 octombrie 1883 a avut loc inaugurarea castelului Peleş, pe o colină care domina Sinaia, iar în 1996 - inaugurarea bisericii de la Curtea de Argeş, căreia regele i s-a dedicat cu mare dragoste.

"De la acel memorabil 10/22 mai 1866, totul s-a schimbat, numai regele Carol a rămas acelaşi ca fire şi caracter, a rămas în permanenţă loial, un om nobil şi distins, pe care trebuie să-l iubeşti şi să-l stimezi, extrem de exigent cu sine însuşi, mărinimos în acţiunile sale, bun şi prietenos în relaţiile cu oamenii, foarte interesat de artă şi ştiinţă, stimând geniul acolo unde îl întâlneşte, dispreţuind orice meschinărie, suflet capabil de gratitudine şi compasiune, iertându-şi duşmanii şi preţuindu-şi prietenii, o natură în sine echilibrată şi viguros articulată, urmărind mereu şi mereu unicul său ţel: patria."

Cartea vieţii sale "conţine multe pagini cu experienţe triste şi trăiri amare, dar regele nu zăboveşte asupra lor când o răsfoieşte: "Viaţa noastră a fost totuşi foarte bogată şi foarte frumoasă!" i-a spus el reginei..."

"În ciuda multor piedici şi bariere puse în drumul pe care şi l-a ales şi pe care a păşit cu voinţă de fier, el nu s-a îndoit niciodată de poprul său, sincer şi profund a fost sunetul cuvintelor din ultimul mesaj al tronului:

"Privind în urmă spre drumul parcurs, ţin încă o dată să constat că, în lucrarea pe care i-am dedicat-o, poporul român mi-a stat alături cu neclintită credinţă şi dragoste atât în perioadele grele, cât şi în cele fericite, astfel încât în aceşti patruzeci de ani, legăturile dintre dinastia mea şi naţiunea română s-au statornicit ceas de ceas, pentru vecie."..."

Regele Carol al II-lea al României... altfel

Conform cărţii „Susţine cu a ta mână Coroana Română”, aflăm despre Carol al II-lea că a fost un suveran „... prezentabil, autoritar, cu un gust pronunţat pentru decoraţii, pompă şi ceremonii”.

Era un personaj „... inteligent şi erudit, cu un excelent dar oratoric şi cu charismă”, dar care „... s-a lăsat copleşit nu o dată de slăbiciuni şi excese care au adus mult rău propriei persoane, Familiei şi, mai ales, ţării”, toate acestea punând în umbră „... abilitatea de a domni”, deşi stăpânea foarte bine „chestiunile militare, legislative şi administrative”.

Credea despre el însuşi că este un „... deschizător de drumuri, făuritor al unei noi Românii, al României veşnice (...), un Rege al tineretului... al ţăranilor şi un Rege al culturii”.

A sprijinit valorile reale ale culturii române prin intermediul Fundaţiei pentru Literatură şi Artă care-i purta numele, acordând burse, premii, publicând operele importante ale scriitorilor români.

Totodată, putem vorbi despre o îmbunătăţire a situaţiei economice a ţării în vremea domniei sale, mai multe ramuri ale industriei înregistrând acum creşteri impresionante.

Regele Carol al II-lea a contribuit, printre altele, şi la îmbogăţirea patrimoniului construit, de numele său fiind legate: Arcul de Triumf, statuia Regelui Carol I din Piaţa Palatului, Muzeul Satului, lacurile din Herăstrău şi Băneasa, Gara Regală Băneasa, Gara Regală Sinaia, Universitatea Naţională de Apărare, primării, universităţi, colegii, licee, catedrale, biserici, mănăstiri.

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: Google 

In Memoriam: Regele Carol al II-lea al României

Principele Carol s-a născut la 3 / 15 octombrie 1893, la Sinaia, fiind primul copil al Principelui Moştenitor Ferdinand şi al Principesei Moştenitoare Maria, şi s-a stins în Portugalia, la 4 aprilie 1953.

A fost primul viitor Rege născut pe aceste meleaguri şi botezat în ritul ortodox. De mic copil a învăţat limba română, a studiat geografia şi istoria acestei ţări, având drept pasiuni cărţile şi uniforma militară.

A urmat cursurile Academiei Militare de la Potsdam.

În 1914, la înscăunarea lui Ferdinand, a devenit Principe Moştenitor.

În timpul Primului Război Mondial, a fost ofiţer în armata română, dar în 1918 a dezertat de pe front, încheind, contrar voinţei Suveranului, o căsătorie cu Ioana Lambrino, ce va fi anulată în următorul an.

După anularea căsătoriei, Regele Ferdinand I l-a trimis pe Carol într-o lungă călătorie (de 7 luni) în jurul lumii, perioadă în care a vizitat: Imperiul Otoman, Egiptul, India, Singapore, China, Japonia, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa şi Elveţia, înmânând scrisori din partea tatălui său, prezentând România mediului de afaceri.

La 10 martie 1921, la Atena, s-a căsătorit cu Alteţa Sa Regală Principesa Elena a Greciei şi a Danemarcei.

La 25 octombrie 1921, la Castelul Foişor din Sinaia, s-a născut fiul lor, Mihai.

La 28 decembrie 1925, Principele Carol a renunţat la toate drepturile la Tronul României, plecând în Franţa şi luând numele de Carol Caraiman, pentru a trăi alături de Elena Lupescu.

În 1927, la moartea lui Ferdinand, Mihai I a devenit Rege, fiind reprezentat de o Regenţă formată din: Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie – Gheorghe Buzdugan (înlocuit, după deces, cu Constantin Sărăţeanu, magistrat şi fost ministru în Guvernul Alexandru Averescu).

În 1928 s-a pronunţat divorţul dintre Carol şi Elena.

Într-o perioadă în care viaţa politică din ţară era plină de confuzii şi foarte agitată, Carol, din exil, a început să-şi manifeste interesul pentru Tron.

La 6 iunie 1930, a revenit în România, iar după două zile a fost proclamat Rege.

Între 1930 – 1940, Carol al II-lea a fost Rege al României.

În februarie 1938, a dizolvat Parlamentul, instituind un regim monarhic autoritar prin noua Constituţie din 27 februarie, prin care dispărea separarea puterilor în stat, Regele („Capul Statului”) controlând puterea legislativă (avea iniţiativă legislativă, putea respinge orice lege dată de Parlament, convoca şi dizolva Parlamentul, îi numea pe unii membri ai Senatului) şi executivă (numea şi revoca miniştri).

În următoarea lună, a reînviat Consiliul de Coroană, care avea drept scop consolidarea puterii Regelui, şi a emis Decretul-lege prin care dizolva asociaţiile, grupurile şi partidele politice.

La 12 octombrie 1938, sindicatele au fost înlocuite cu „breslele”.

În timpul vizitei oficiale pe care a întreprins-o la Londra, în noiembrie 1938, a fost distins de către Regele George al VI-lea cu Ordinul Jartierei, cel mai mare ordin britanic.

A vizitat apoi Parisul şi Germania (aici având o întrevedere cu Hitler).

La 15 decembrie 1938, a fost înfiinţat partidul unic – Frontul Renaşterii Naţionale.

În 1940, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia şi Bucovina de Nord, Dictatul de la Viena a impus cedarea către Ungaria a aproape jumătate din Transilvania, apoi Bulgaria a ocupat Cadrilaterul.

În această perioadă plină de tensiuni, Regele Carol al II-lea a ales să plece în exil, la 6 septembrie 1940, spunând că trece fiului „grelele sarcini ale domniei” şi face „această jertfă pentru salvarea patriei”.

A locuit în mai multe ţări: Statele Unite, Mexic, Brazilia şi Portugalia.

Regele Mihai şi Regina Ana nu l-au întâlnit niciodată - după căsătoria lor din 1948, iar cele cinci fiice ale lui Mihai nu şi-au văzut vreodată bunicul patern.

Carol al II-lea a murit la Lisabona, fiind înmormântat la Estoril, în capela regilor portughezi. Abia în 2003, trupul său a fost adus în ţară, fiind depus într-o capelă din curtea Mănăstirii Curtea de Argeş.

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: Google