In Memoriam: Sile Dinicu

Vasile (Sile) Dinicu, celebru compozitor, dirijor şi pianist român, s-a născut în Bacău, la 10 decembrie 1919, şi s-a stins la 7 ianuarie 1993.

A urmat studii muzicale la Galaţi (pian - cu Theodor Fucs) şi la Conservatorul „Lyra” din Brăila.

Din 1933 a început să lucreze în Bucureşti.

A debutat la Radio în 1936, după care a fost pianist în mai multe formaţii de muzică uşoară.

Între 1941 - 1943, a făcut parte din Orchestra Teatrului „Cărăbuş” (fiind cooptat de Constantin Tănase).

Între 1943 - 1947, a condus Orchestra Teatrului „Gioconda”, ca secund al lui Ion Vasilescu, precum şi programul restaurantelor „Cina” şi „Zissu”.

Timp de 34 de ani a dirijat Orchestra de Estradă a Radioteleviziunii Române.

În calitate de dirijor de estradă, a fost în turnee în Franţa, Germania, Israel şi în alte state, a condus formaţii de muzică uşoară de la Lisabona şi Bratislava, a făcut parte din diferite jurii ale concursurilor muzicale, a condus orchestrele de la Festivalul „Mamaia” (1963 - 1984) şi „Cerbul de Aur” (1968 - 1970).

Este autorul a peste 100 de melodii de muzică uşoară („Bucureşti, Bucureşti”, „Întotdeauna marea”, „Seri la malul mării”, „Noapte bună, Bucureşti!”, „Sus paharul, la mulţi ani!” etc).

Premii şi distincţii primite:

- 1956 - „Ordinul Muncii” - clasa a III-a;

- 1964 - Ordinul „Meritul Cultural” - clasa a V-a;

- 1964 - Titlul de „Artist Emerit”;

- 1964 - Premiul de Interpretare - Festivalul de la Mamaia;

- 1965 - Premiul de Interpretare şi Menţiune pentru Creaţie - Festivalul de la Mamaia;

- Premiul Uniunii Compozitorilor;

- 1974 - Ordinul „Meritul Cultural” - clasa a II-a;

- 1982 - Premiul al III-lea - Concursul cântecelor pentru pace (pentru melodia „Omul are ultimul cuvânt”);

- 1983 - Premiul Juriului - Festivalul „Melodii ’82” (pentru cântecul „Cine ştie?”).

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: George Enescu

George Enescu s-a născut la 19 august 1881, în satul Liveni - Vîrnav (judeţul Botoşani), în familia arendaşului Costache Enescu şi a soţiei - Maria (fiică de preot), fiind al optulea copil al lor şi primul care n-a murit în copilărie.

A trecut la cele veşnice în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, la Paris, fiind înmormântat în cimitirul Pere-Lachaise, într-un cavou de marmură albă.

Pe când avea 3 ani, a auzit, din întâmplare, pentru prima dată, un taraf cântând în apropiere de satul natal. Impresionat, a doua zi a încercat să imite instrumentele auzite: vioara - printr-un „fir de aţă cusut pe o bucată de lemn” („Amintirile lui G. Enescu”, de B. Gavoty), ţambalul - folosind nişte beţe şi naiul - suflând printre buze.

La numai 4 ani ştia să citească, să scrie, să facă adunări şi scăderi, pentru că, aşa cum singur declara, îi plăcea învăţătura, în timp ce joaca o găsea nefolositoare, o pierdere de timp.

Părinţii i-au dăruit o mică vioară, cu trei coarde, observându-i preocuparea pentru muzică, dar copilul s-a supărat când a constatat că nu este luat în serios şi a aruncat jucăria în foc.

A primit apoi vioara dorită şi a început să cânte după ureche, pe o singură coardă, cu un singur deget, melodiile pe care le auzea în sat.

Primele noţiuni le-a primit de la tatăl său, iar la vârsta de 5 ani, a debutat pe scenă şi a început studiile de compoziţie, îndrumat de Eduard Caudella, compozitor şi profesor la Conservatorul ieşean.

Remarcând talentul deosebit al micuţului, Caudella i-a sfătuit pe părinţi să-l îndrume pe drumul muzicii.

Între 1888 - 1894, a studiat la Conservatorul de la Viena (vioară, pian, armonie, contrapunct, compoziţie), perioadă în care entuziasma presa şi publicul prin concertele sale în care, la numai 12 ani, interpreta compoziţii de Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps şi F. Mendelssohn - Bartholdy.

Între 1895 - 1899, şi-a continuat studiile - pentru perfecţionare, la Conservatorul din Paris.

Din această perioadă datează: „Poema Română op. 1 pentru orchestră şi cor bărbătesc” - 1897, „Sonata nr. 1 pentru pian şi vioară în Re major, op. 2” - 1897, „Suita nr. 1, în sol minor, în stil vechi pentru pian, op. 3” - 1897, „Sonata nr. 2 pentru pian şi vioară, în fa minor, op. 6” - 1899, lucrări care i-au adus recunoaşterea tânărului compozitor.

La 6 februarie 1898 a debutat în calitate de compozitor, în cadrul Concertelor Colonne din Paris, cu Suita simfonică „Poema Română”.

În acelaşi an, a obţinut premiul al II-lea la concursul de vioară organizat de Conservatorul din Paris, iar în 1899 - premiul I, cu care a şi absolvit clasa de vioară, primind o preţioasă vioară „Bernardel”, inscripţionată cu numele său.

În acelaşi timp, a început să predea la Bucureşti şi să susţină recitaluri de vioară.

Între 1898 - 1906, a dirijat orchestra Societăţii „Filarmonica Română”.

Între 1901 - 1902 a compus cele două „Rapsodii”, în 1903 - „Suita nr. 1 pentru orchestră”, în 1905 - prima „Simfonie”, iar în 1908 - „Şapte cântece pe versuri de Clement Marot”.

În 1902, la Paris, a înfiinţat şi a condus un trio cu pian, iar în 1904 - un cvartet de coarde.

În aceşti an, activitatea sa muzicală s-a desfăşurat în paralel, atât la Bucureşti, cât şi la Paris (uneori şi în alte ţări europene - Germania, Ungaria, Spania, Portugalia, Marea Britanie).

Regina Elisabeta a României îl admira foarte mult, motiv pentru care era invitat deseori să susţină concerte la Castelul Peleş. Acolo a întâlnit-o pe marea şi unica sa iubire - prinţesa Maruca Cantacuzino.

Încă de la prima ediţie a Concursului de compoziţie ce-i purta numele, a oferit câştigătorilor premii din veniturile sale proprii şi posibilitatea de a-şi interpreta propriile creaţii în concerte.

În timpul Primului Război Mondial, la Bucureşti, a dirijat pentru prima dată în audiţie integrală „Simfonia a IX-a” de Beethoven, compoziţii din creaţia lui Claude Debussy, dar şi creaţii proprii - „Simfonia nr. 2” şi „Suita pentru orchestră nr. 2”.

A susţinut concerte pentru răniţii din spitale.

În 1920 a fost membru fondator al Societăţii Compozitorilor Români din Bucureşti, iar în perioada 1920 - 1948 - preşedinte al acesteia.

După război, a circulat des între Bucureşti şi Paris, dar a ajuns şi în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia şi New York, precum şi în: Spania, Olanda, Elveţia, Portugalia, Canada.

Între 1906 - 1920, a dirijat orchestra Ministerului Instrucţiunii Publice, a fondat Orchestra Simfonică „George Enescu” din Iaşi, pe care a dirijat-o între 1918 - 1920, iar în perioada 1920 - 1946, a condus orchestra Filarmonicii din Bucureşti.

Pe lângă activitatea concertistică, nu a renunţat nici la cea pedagogică.

Datorită recunoaşterii internaţionale de care se bucura, a fost invitat să predea cursuri de interpretare muzicală, stilistică, analiză şi forme muzicale, la prestigioase şcoli de muzică din Paris, Siena (Italia), Illinois şi New York (SUA), Brighton şi Bryanstone (Anglia), precum şi cursuri de compoziţie la Universitatea Harward din Cambridge şi la Conservatoire Americain din Fontainbleau (Franţa).

La îndrăgita sa lucrare - opera „Oedip, op. 23”, terminată în 1931, a lucrat mai bine de zece ani. I-a dedicat-o Mariei Rosetti - Cantacuzino, cea care, în 1937, îi va deveni soţie.

În anii celui de-al Doilea Război Mondial, la Bucureşti, a avut o intensă activitate dirijorală.

În ultimii ani de viaţă, a compus „Cvartetul de coarde nr. 2”, „Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste”, a finalizat Poemul simfonic „Vox Maris” pentru soprană, tenor, cor şi orchestră, a lucrat la „Simfonia nr. 4” şi „Simfonia nr. 5” (rămase însă neterminate).

După instaurarea dictaturii comuniste, s-a exilat definitiv la Paris, împreună cu soţia sa, prinţesa Maruca Cantacuzino - Enescu.

Dintre distincţiile care i s-au acordat în semn de preţuire şi recunoaştere, amintim: titlurile de ofiţer şi cavaler al „Legiunii de Onoare” a Franţei (1913, 1936), Membru de onoare (1916) şi Membru activ (1933) al Academiei Române din Bucureşti, Membru corespondent la: Academie des Beaux Arts din Paris (1929), Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma (1931), Institut de France din Paris (1936), Academia de Arte şi Ştiinţe din Praga (1937).

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Sergiu Celibidache

Sergiu Celibidache, pianist, compozitor şi dirijor, reprezentant de marcă a muzicii româneşti şi universale, s-a născut la 28 iunie 1912, în Roman (judeţul Neamţ), şi s-a stins la 14 august 1996, în apropiere de Paris, în localitatea La Neuville-sur-Essonne.

Tatăl său, o persoană destul de autoritară, avea origini greceşti şi a fost ofiţer de cavalerie, prefect al Iaşului şi ajutor de primar, iar mama - profesoară de chimie.

Pe când copilul avea 6 luni, familia s-a mutat la Iaşi.

La vârsta de 4 ani, Sergiu a început să cânte, singur, la pian, spre uimirea tuturor.

A studiat la Seminarul Pedagogic din Iaşi, iar mai apoi, contrar dorinţei tatălui - care îşi dorea ca fiul să-i urmeze cariera politică, a părăsit casa părintească, dedicându-se muzicii.

A plecat la Bucureşti, unde a studiat cu Theodor Rogalski şi Theodor Cosma, în paralel câştigându-şi existenţa lucrând ca pianist corepetitor la o şcoală de dans.

După satisfacerea stagiului militar, în 1935 a plecat la Paris pentru a studia.

A compus un cvartet de coarde pe care l-a trimis profesorului Tiessen. Acesta - remarcându-i potenţialul - l-a invitat la Berlin.

Aici a învăţat imediat germana şi s-a înscris la Facultatea de Muzică din cadrul Universităţii Friedrich-Wilhelm.

Compune şi, în acelaşi timp, începe activitatea de dirijor al corurilor lucrătorilor feroviari şi controlorilor de tramvai.

În 1941 a fost angajat ca dirijor permanent al ansamblului de amatori „Orchester Berliner Musikfreunde”, susţinând mai multe concerte publice şi uimind prin capacitatea de a memora toate partiturile.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a predat propriilor colegi, la diverse materii.

Şi-a încheiat anii de studii cu lucrarea de doctorat: „Elementele formative în tehnica de compoziţie a lui Josquin des Pres”.

În 1945 a dirijat Orchestra de Cameră din Berlin, Orchestra Filarmonicii (devenind director muzical al acesteia) şi a câştigat un concurs de dirijat, organizat de Orchestra Radio.

În 1946 a început să predea la Institutul Internaţional de Muzică din Berlin.

În 1948 a condus London Philharmonic Orchestra şi a susţinut primul turneu de după război, al Orchestrei Filarmonice din Berlin, în Anglia.

În acelaşi an, a semnat singurul contract de înregistrări, dar, nemulţumit de calitate, în continuare va alege doar varianta concertelor live.

Din 1949, a început să dirijeze, ca invitat, prestigioase orchestre din întreaga lume (America Centrală şi de Sud, Austria, Franţa, Italia etc), dar a refuzat postul de dirijor al New York Philharmonic Orchestra.

Din 1955 a concertat îndeosebi în Italia, dirijând Orchestra Scala din Milano, Orchestra Radio (aparţinând RAI) şi Orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma.

În 1957 a condus Concertul festiv dedicat fostului său profesor - Tiessen.

În 1958 a început seria concertelor alături de Orchestra Radio din Stuttgart, iar în 1960 – colaborarea cu Capela Regală din Copenhaga.

În 1963 a fost numit dirijor invitat şi director artistic al Orchestrei Simfonice a Radioului din Stockholm, susţinând turnee în: Olanda, Finlanda, Austria, Suedia, Spania, Germania, Elveţia şi Danemarca.

În 1965 s-a căsătorit cu pictoriţa Ioana Procopie Dimitrescu, iar în 1968 li s-a născut singurul copil - Serge Ioan.

În 1972 a devenit dirijor permanent şi director artistic (funcţie la care renunţă în 1977, în urma unor neînţelegeri) al Orchestrei Radio din Stuttgart.

În 1973 a dirijat Orchestra Naţională ORTF în Paris.

În 1978 a fost numit profesor onorific la Universitatea Johannes-Gutenberg din Mainz.

În 1979 s-a aflat la pupitrul Filarmonicii din Munchen, apoi fiind numit dirijor şef al orchestrei şi director general de muzică al Munchen-ului.

Din 1980 predă cursuri de dirijat şi la Munchen.

În 1984 a dirijat - în premieră în SUA - Orchestra de Studenţi a Institutului Curtis din Philadelphia.

În 1987 a condus Academia Internaţională de Orchestră de Tineret, la Festivalul de Muzică din Schleswig-Holstein, iar în următorul an, a mers în turnee la: Paris, Berlin, Rouen, Linz, precum şi la Moscova şi în Israel.

În 1989 a dirijat concertul dedicat Sărbătorii Naţionale a 40 de ani de la înfiinţarea R.F.G.

Ultimul concert s-a desfăşurat la Munchen, în iunie 1996.

În România a dirijat doar de câteva ori, prima dată revenind în ţară în iunie 1970, la pupitrul Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii Suedeze. În 1978 a condus Orchestra Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti, iar în 1990 - la Ateneul Român, s-a aflat alături de Orchestra Filarmonicii din Munchen.

Premii şi distincţii:

- 1953 - Premiul Berlinez de Artă pentru Muzică;

- 1954 - Crucea de Merit a Republicii Federale Germania;

- 1955 - Premiul Uniunii Criticilor Germani;

- 1970 - Cavaler al Ordinului Vasa - Stockholm;

- 1970 - Premiul de Muzică Leonie-Sonning - Copenhaga;

- 1987 - Moneda Aurită de Onoare a Oraşului Munchen;

- 1987 - Distincţia „Nettuno D’Oro” - Bologna;

- 1987 - Arcul Aurit de Onoare al Oraşului Milano;

- 1992 - Membru de Onoare al Academiei Române;

- 1992 - „Cetăţean de Onoare al Oraşului Munchen”;

- 1993 - Marele Ordin German de Artă „Maximilian”;

- 1994 - „Cetăţean de Onoare al Municipiului Iaşi;

- 1994 - „Doctor Honoris Causa” - Academia de Artă din Iaşi;

- 1995 - Comandor al Artelor şi Literelor - Guvernul Francez.

În 1998, în memoria sa, fiul - Serge Ioan Celibidache - a realizat filmul „Grădina lui Celibidache”, semnând regia, scenariul şi producţia.

Dintre compoziţiile lui Sergiu Celibidache, amintim: suitele „Grădina de buzunar”, „Haz de necaz”, câteva simfonii şi un „Requiem”.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Paul Constantinescu

Celebrul compozitor şi profesor român de origine evreiască - Paul Constantinescu - s-a născut la Ploieşti, la 30 iunie 1909, şi s-a stins la Bucureşti, la 20 decembrie 1963.

A început studiile muzicale în oraşul natal, în 1919, continuându-le apoi la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, având drept profesori pe Mihail Jora, Constantin Brăiloiu şi Dimitrie Cuclin.

Între 1933 - 1935, şi-a perfecţionat studiile muzicale la Viena.

Întors de la Viena, a încercat să se angajeze ca profesor la Ploieşti, dar Ministerul a preferat pe altcineva.

Sprijinit de foştii săi profesori, s-a angajat bibliotecar muzical la Societatea Română de Radio, iar în paralel, a fost profesor de armonie, contrapunct şi compoziţie la Academia de Muzică Religioasă, apoi la Şcoala de Muzică Militară şi la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”.

În paralel a desfăşurat activitate de violonist, dirijor, compozitor, a cules folclor, a susţinut prelegeri, conferinţe, a participat la emisiuni radio-tv.

A fost şi consilier pentru secţia de cinematografie în Ministerul Propagandei Naţionale şi la Radiodifuziunea Română.

Principalele sale creaţii:

- muzică pentru teatrul liric: „O noapte furtunoasă”, „Meşterul Manole”, „Nuntă în Carpaţi”, „Pană Lesnea Rusalim”;

- muzică simfonică: „Suita românească”, „Simfonie”, „Simfonia I”, Variaţiuni libere asupra unei melodii bizantine din secolul al XIII-lea - pentru violoncel şi orchestră, Concert pentru pian şi orchestră, Concert pentru orchestră de coarde, Concert pentru vioară şi orchestră, Concert pentru harpă şi orchestră, Triplu concert pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră, Simfonia ploieşteană;

- muzică vocal - simfonică: „Ryga Crypto şi Lapona Enigel”, „Patimile şi Învierea Domnului” - oratoriu bizantin de Paşti, „Naşterea Domnului” - oratoriu bizantin de Crăciun;

- muzică de cameră: două Studii în stil bizantin - pentru vioară, violă şi violoncel, Sonatina bizantină pentru violă sau violoncel solo, Concert pentru cvartet de coarde, Baladă haiducească pentru violoncel şi pian;

- muzică pentru pian: Trei piese pentru pian; Toco-Toccatina;

- muzică corală: „Mioriţa” - poem coral, 4 Madrigale pe versuri de M. Eminescu: „Freamăt de codru”, „La mijloc de codru des”, „Peste vârfuri”, „Stelele-n cer”;

- muzică vocală: numeroase lied-uri, pe versuri de Eminescu, Goga, Coşbuc, Şt. O. Iosif etc;

- muzică de film: „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”, „Moara cu noroc”.

Paul Constantinescu a primit titlul de „Maestru Emerit al Artei”, a fost membru corespondent al Academiei Române, iar din 2009, post-mortem, a devenit „Cetăţean de Onoare al Municipiului Ploieşti”.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Edmond Deda

Edmond Deda, cunoscut compozitor, pianist, vocalist, textier, dirijor, profesor şi fondator al primului Conservator de Muzică Uşoară şi Jazz din ţara noastră, s-a născut la Bucureşti, la 23 aprilie 1920, şi s-a stins la 29 septembrie 2006.

A urmat – timp de doi ani, Facultatea de Medicină.

A absolvit Conservatorul „Alberto della Pergolla” din Capitală, a urmat cursuri de perfecţionare (pian şi canto – specialitatea jazz) la „The Billy Mayerl School of Modern Syncopation” din Londra.

În calitate de compozitor, a debutat în 1937, cu melodia „Rodica”, interpretată de Gică Petrescu în cadrul unui spectacol la Cazinoul din Sinaia.

Următoarea piesă a fost „N-am crezut”, cântată mai ales în limba franceză, cu titlul „Quand la pluie tombe”.

Între 1942 – 1944, a fost  profesor de jazz (pian şi canto) la Conservatorul „Lira” din Brăila.

Între 1945 – 1948 a condus Conservatorului de Muzică Uşoară şi Jazz, pe care îl înfiinţase în 1941.

În 1945 a înfiinţat o trupă care-i purta numele şi care a activat până în 1981.

Între 1960 – 1966, a fost dirijor de orchestră la Teatrul „Constantin Tănase”.

Între 1961 – 1962 şi 1966 – 1969, a fost profesor de canto la Şcoala Populară de Artă din Bucureşti.

În 1965 a devenit membru al Uniunii Compozitorilor.

Între 1954 – 1958 a fost pianist, iar între 1968 – 1972 – dirijor şi director muzical al Teatrului „Ion Vasilescu” din Capitală.

În perioada 1972 – 1980, a fost profesor şi şef al Catedrei de pian şi canto de la Şcoala Populară de Artă din Braşov.

A fost iniţiatorul seriei de concerte „Medalioane, portrete componistice”, care s-au bucurat de un imens succes, precum şi creator al stagiunilor muzicale de la Sala Dalles, în cadrul cărora evolua şi el (pianist, solist vocal).

Cu Sile Dinicu a format un duo pianistic, foarte bine primit de public.

Edmond Deda a activat, ca pianist, în peste 3000 de concerte – spectacol desfăşurate la Teatrele „Constantin Tănase” şi „Ion Vasilescu”.

Premii şi distincţii:

- cinci premii – Festivalul Internaţional „Cerbul de Aur” (Premiul I – 1969, Premiul I şi II – 1971);

- două premii – Festivalul de la Mamaia;

- menţiuni la Festivalurile Internaţionale de la Split – 1971 şi Sopot;

- Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor – 1992 etc.

Dintre cele mai cunoscute şlagăre pe care le-a compus, amintim: „Of, inimioară!”, „Inimă, nu fi de piatră!”, „Îmi place un cântec vesel”, „Mă mai gândesc la dumneata”, „Bun venit, rază de soare!”, „Suflet de copil”, „Îndrăgostiţii n-au nevoie de cuvinte”, „Ştiu adevărul”, „Dulce pasăre a tinereţii”, „N-am nicio vină” etc.

A scris 43 de partituri pentru spectacole scenice, cum ar fi: „De la Bach la Tom Jones”, „Mini jazz cu maxi haz”, „Jocul de-a vacanţa”, „Corina” etc.

A compus muzică corală: „Patria”, „Azi la noi”, „Măr de aur”, „Vom fi şi vom dura” etc.

Coloana sonoră a filmelor – „Caravana prieteniei”, „Nu vreau să mă însor”, „Mini-Tehnicus”, „Agentul straniu” – poartă semnătura lui Edmond Deda.

Este autor al dicţionarelor muzicale – „Întâlnire cu jazzul” şi „Parada muzicii uşoare româneşti”, precum şi al volumului „Euterpe în vacanţă”, sau al unor articole publicate în „Spectacolul muzicii” şi „Actualitatea muzicală”.

Autor: Pe o aripă de cânt