Vila „Sonet” - Iaşi

Casa Memorială „Mihai Codreanu” (cunoscută sub numele de Vila „Sonet”, botezată astfel chiar de către poet), secţie a Muzeului Literaturii Române din Iaşi, este amplasată pe Strada Rece nr. 5 şi reprezintă locul unde a trăit şi a scris sonetistul Mihai Codreanu, în perioada 1934 - 1957.

Vila, construită în stil românesc - în anul 1934 (şi restaurată în 2009), a fost ridicată pe un teren donat lui Codreanu de către Primăria Iaşi, în semn de recunoaştere a activităţii sale.

Imediat după ce au fost finalizate lucrările, poetul s-a mutat aici, de pe strada Lăpuşneanu, împreună cu prima soţie - Sofia Betina Veker.

Femeia a murit de tuberculoză, după 40 de ani de căsnicie, iar în 1952, el s-a recăsătorit, de data aceasta cu Ecaterina Harea, cea care, timp de 19 ani, le-a fost menajeră.

Aici aveau loc întâlniri literare celebre, la care luau parte Topîrceanu, Otilia Cazimir, Sadoveanu, Ionel Teodoreanu şi alţii, cărora „Cati” le oferea masa, le pregătea ceaiul şi avea grijă să nu le lipsească ceva.

După moartea sonetistului, casa i-a aparţinut Ecaterinei Codreanu, care, la rândul ei, a lăsat parterul - prin testament - cu scopul de a fi amenajat ca muzeu.

Funcţionează ca muzeu din 1970 şi păstrează - aproape integral - aspectul din timpul vieţii poetului, putând fi vizitate: biblioteca, biroul de lucru, sufrageria, dormitorul şi alte anexe.

Cei care-i trec pragul pot vedea manuscrise, ediţii prime ale poetului, scrisori, texte din gazetele vremii, medalii, cărţi traduse de Mihai Codreanu, mobilier autentic, fotografii, precum şi obiecte de artă - picturi, sculpturi.

Din anul 2004, clădirea este inclusă pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi.

 

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: Muzeul Literaturii Iaşi

In Memoriam: Mihai Codreanu

Mihai Codreanu, poet, dramaturg, traducător şi avocat, membru corespondent al Academiei Române, şi-a trăit viaţa la Iaşi, unde s-a născut - la 25 iulie 1876 - şi a murit - la 23 octombrie 1957.

A fost considerat părintele sonetului românesc şi mentorul generaţiei de aur a Naţionalului ieşean.

A fost al doilea copil al magistratului şi profesorului Mihail Costache Codreanu (a murit când Mihai abia împlinise 1 an şi 7 luni) şi al Nataliei - fiică de preot.

Tânărul Mihai a urmat liceul la Iaşi, Bacău şi Bucureşti - din cauza indisciplinei, dar manifesta încă din acea perioadă un real interes pentru literatură.

Cu scopul de a face faţă cheltuielilor, dădea lecţii de limba română şi era corector la ziarul „Evenimentul”.

A urmat Facultatea de Drept din Iaşi, în paralel cu cea de Filosofie şi Lingvistică.

S-a înscris şi la Academia de Artă Dramatică.

Şi-ar fi dorit să devină actor, dar, după vârsta de 30 de ani, vederea i-a slăbit până la orbire şi s-a văzut nevoit să renunţe la acest vis.

A fost director al Teatrului Naţional din Iaşi, între 1919 - 1923, inspector general al teatrelor (din 1924), profesor şi rector la Academia de Artă Dramatică (1933 - 1939), precum şi director al revistei „Însemnări ieşene”.

Debutul în viaţa literară a avut loc în 1891, atunci când a publicat poeziile „Sonet” şi „Glossă” în revista bucureşteană „Lumea ilustrată”.

Ulterior, creaţiile sale au apărut şi în „Evenimentul”, „Viaţa românească”.

În ciuda problemelor cu ochii, a continuat să scrie sonete, pe care le dicta prietenilor apropiaţi.

A fost prieten cu Victor Eftimiu, D. Anghel, G. Ibrăileanu, G. Topîrceanu, M. Sadoveanu şi alţii.

Opera sa cuprinde poezii (majoritatea sonete) grupate în volumele: „Diafane”, „Din când în când”, „Statui”, „Cântecul deşertăciunii”, „Turnul din fildeş”, „Statui. Sonete şi evadări din sonet”.

A fost distins cu Premiul „Năsturel Herescu” al Academiei Române şi cu Marele Premiu Naţional de Poezie (1925), iar în 1956 - „Ordinul Muncii clasa I”.

A fost Cavaler al Academiei Franceze, iar în 1929 a fost decorat cu Ordinul Naţional al Legiunii de Onoare din Franţa.

Este înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Alexandru Odobescu

Scriitor, arheolog şi om politic, Alexandru Odobescu s-a născut la Bucureşti, la 23 iunie 1834, şi s-a stins la 10 noiembrie 1895.

A început educaţia în casa părinţilor, luând lecţii de la institutorul Bârzotescu, după care, în 1848, a devenit elev al Colegiului „Sfântul Sava”.

În acea perioadă a avut prima tentativă literară: „Mihai Viteazul, înfăţişare dramatică în trei părţi”.

Din 1850 a studiat Arheologia, literatura greacă şi latină la College de France din Paris (printre profesori având pe Jules Michelet şi Edgar Quinet) şi a aderat la Societatea Studenţilor Români.

S-a numărat printre întemeietorii societăţii „Junimea Românească”, din care făceau parte studenţii români din Franţa, şi, în cercul revoluţionarilor români exilaţi (Bălcescu, N. Golescu, C. A. Rosetti, Gheorghe Magheru etc), a susţinut conferinţa: „Viitorul artelor în România” (text ce va fi publicat postum, în 1907).

A făcut parte din comitetul de redacţie al revistei „Junimea Română”, unde a publicat şi articolul „Muncitorul român”, un text cu idei îndrăzneţe, progresiste şi democratice.

A tradus 13 poezii scrise de Horaţiu, primul cânt din „Iliada”, primul cânt din „Odiseea” şi primul cânt din „Georgicele” scrise de Virgiliu.

A scris poema „Oda României”, care va apărea în 1855 în revista „România literară” (atunci i s-a publicat şi „Întoarcerea în ţară pe Dunăre”).

În 1853 a susţinut bacalaureatul în Litere, după care s-a înscris la Facultatea de Litere de la Sorbona, fără însă a se mai prezenta la examenul de licenţă.

A revenit în ţară în 1855 şi a fost angajat ca funcţionar public - şef de masă la Postelnicie, apoi procuror la Curtea de Apel Bucureşti şi funcţionar la Ministerul Cultelor.

În 1858 s-a căsătorit cu Alexandra (Saşa) Prijbeanu, fiica Ruxandrei Băleanu şi a contelui rus Pavel Kiseleff.

În 1861, la Bucureşti, a scos „Revista română pentru ştiinţe, litere şi arte”.

În 1862, Al. I. Cuza l-a numit director în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar în 1863 – a preluat conducerea acestui Minister, apoi fiind şi ministru ad-interim la Ministerul Treburilor Străine.

În 1870 a fost ales membru al Societăţii Academice Române.

În 1872 a susţinut - la Ateneul Român - conferinţa „Artele din România în periodul preistoric”.

În 1873 a fost ales membru corespondent al Institutului Arheologic de la Roma.

În 1874 a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

A primit „Premiul Năsturel-Herescu” din partea Academiei Române, pentru volumul „Curs de arheologie. Istoria arheologiei. Studiul introductiv la această ştiinţă”.

În 1879 a fost ales secretar general al Academiei Române.

În 1880 s-a stabilit la Paris şi, pentru un an, a îndeplinit funcţia de secretar de legaţie.

În 1887 a publicat volumul „Zece basme mitologice”.

În 1889, Academia Română i-a acordat „Premiul Năsturel-Herescu” pentru cea mai bună carte românească din perioada 1885 - 1888: „Scrieri Literare şi Istorice”.

În 1891 a devenit directorul Şcolii Normale Superioare, calitate în care a publicat mai multe manuale şcolare, printre care şi unul de gramatică.

La 10 noiembrie 1895 s-a sinucis, în urma unor tragice evenimente de ordin familial şi public.

Alexandru Odobescu este considerat unul dintre întemeietorii Arheologiei în ţara noastră.

Este autorul unui tratat - „Istoria arheologiei” - 1877 şi a unei monografii - „Tezaurul de la Pietroasa”, publicată la Paris, în 1889.

A publicat studii de folclor despre cântecele Europei Răsăritene („Cântecele poporane ale Europei răsăritene...”, „Răsunete ale Pindului în Carpaţi” etc), studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea („Poeţii Văcăreşti”, „Mişcarea literară din Ţara Românească în sec. XVIII” etc), nuvele istorice („Mihnea Vodă cel Rău” - prima dată publicată în revista „Românul”, în 1857, „Doamna Chiajna” - publicată în „Revista Carpaţilor”, în 1860) şi volume de eseuri („Câteva ore la Snagov”, „Pseudokynegeticos”).

Autor: Pe o aripă de cânt

„Dacă dragoste nu e, nimic nu e...”

„Când suntem fericiţi, suntem liberi.”

 

„Dacă dragoste nu e, nimic nu e...”

 

„Puţini oameni au puterea să pună în palma altcuiva emoţii, într-o lume plină de măşti şi suflete goale...”

 

„Inima omului e largă...

De ce unii şi-o poartă strâmtă şi plină de ură?”

 

„Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră.”

 

„Viaţa unui om e un nesfârşit şir de erori.”

 

„A şti să râzi în clipe tragice înseamnă a stăpâni tragicul.”

 

„Nu am şti cât de frumos e cerul, dacă nu ar avea nori pe el.”

 

„Rostul vieţii e să te bucuri că trăieşti.”

 

„Sunt fericit în nefericirea mea.”

Marin Preda

Selecţie realizată de Pe o aripă de cânt 

In Memoriam: Marin Preda

Marin Preda, scriitor postbelic şi director de editură, s-a născut la 5 august 1922, în satul Siliştea Gumeşti (judeţul Teleorman), şi a murit la 16 mai 1980, la Mogoşoaia (Ilfov).

Părinţii săi au fost: Tudor Călăraşu (plugar) şi Joiţa Preda, iar copilul va purta numele mamei. Părinţii nu încheiaseră o căsătorie legală şi doar aşa, Joiţa ar fi primit în continuare pensie ca văduvă de război.

Din primele lor căsnicii, tatăl a venit cu trei băieţi, mama cu două fete şi împreună au avut o fată şi doi băieţi.

În mijlocul acestei numeroase familii, îşi va petrece Marin Preda copilăria marcată de numeroase lipsuri.

În 1929, învăţătorul din sat l-a înscris în clasa I, dar tatăl nu i-a dat voie să meargă la şcoală până în anul următor. În paralel cu şcoala, copilul făcea şi multe treburi gospodăreşti, motiv pentru care va absenta frecvent. În ciuda acestui lucru, se va dovedi un elev silitor, obţinând premiul cu coroniţă.

În clasa a IV-a, tatăl nu i-a mai putut cumpăra cărţile necesare la şcoală. Tot acum, se îmbolnăveşte de malarie. Însă, cu ajutorul învăţătorului, care i-a împrumutat cărţi, a terminat anul şcolar.

Clasa a VII-a a finalizat-o cu media generală 9.78, iar la examenul pentru obţinerea certificatului de absolvire a primit media generală 9.15.

În 1937, s-a prezentat la Şcoala Normală din Câmpulung Muscel, dar, din cauza miopiei, a fost respins la vizita medicală.

Tatăl intenţiona să-l trimită la o şcoală de meserii, dar a intervenit librarul Constantin Păun din Miroşi (de la care Marin îşi lua cărţi), ducându-l la Şcoala Normală de la Abrud, unde a fost admis la examenul de bursă cu nota 10.

A urmat viaţa de normalist internist, fiind mulţumit de profesori şi împăcându-se bine cu ceilalţi colegi, astfel încât, vacanţa de iarnă a lui 1939 şi-a petrecut-o la unul dintre aceştia, la Abrud.

În toamna lui 1939, a fost transferat la Şcoala Normală din Cristur-Odorhei, pentru încă un an, manifestând interes deosebit la istorie, română şi matematici.

A participat la şedinţele Societăţii literare din şcoală, a scris şi a citit câteva schiţe, fiind remarcat de un profesor care i-a prezis că va ajunge un mare scriitor.

În 1940, în urma Dictatului de la Viena, a primit o repartiţie pentru o şcoală similară din Bucureşti.

În 1941 a fost martor al rebeliunii legionare şi al reprimării ei de către Ion Antonescu, şi a luat legătura cu refugiaţii ardeleni şi cu vechi consăteni de-ai săi stabiliţi în Capitală.

La sfârşitul anului şcolar 1940 - 1941, a susţinut examenul de capacitate, dar, din cauza greutăţilor materiale, a decis să renunţe la şcoală.

Nu s-a întors în satul natal, nu a reuşit să publice nimic, nu şi-a găsit nicio slujbă, astfel încât o ducea tot mai greu, umblând mereu cu tramvaiul.

Poezia sa - „Întoarcerea fiului rătăcit” - este inclusă într-un volum colectiv de versuri, dar nu s-a obţinut viza pentru tipărire.

Ajutat de Geo Bogza, a fost angajat corector la ziarul „Timpul”, în 1941, unde a şi debutat în aprilie anul următor, cu schiţa „Părlitu’”, urmată apoi de „Strigoaica”, „Salcâmul”, „Calul”, „Noaptea” şi „La câmp”.

În septembrie a renunţat la corectură şi, pentru scurt timp, a fost funcţionar la Institutul de statistică.

La recomandarea lui Eugen Lovinescu, a fost angajat apoi secretar de redacţie la „Evenimentul zilei”.

În martie 1943, în ziarul „Vremea războiului”, i-a apărut „Colina”, iar în aprilie, în „Evenimentul zilei”, s-a publicat „Rotila”.

A participat la câteva şedinţe ale cenaclului „Sburătorul”, impresionând cu nuvela „Calul” (ce va fi inclusă în volumul de debut - „Întâlnirea din pământuri” - 1948).

Între 1943 – 1945, a fost luat în armată, după care a devenit corector la „România liberă”.

Între 1949 – 1955, a scris primul volum al romanului „Moromeţii”.

Din 1952 a devenit redactor la „Viaţa românească”.

În 1954 s-a căsătorit cu poeta Aurora Cornu, dar au divorţat în 1959.

S-a recăsătorit cu Eta Vexler, care emigrează în Franţa la începutul anilor ’70. Împreună au tradus romanul „Ciuma”, de A. Camus.

S-a căsătorit pentru a treia oară - cu Elena - împreună având doi fii: Nicolae şi Alexandru.

În 1956 a primit Premiul de Stat pentru „Moromeţii”.

În 1957 a făcut o excursie în Vietnam şi Beijing.

În 1968 a fost ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor.

În 1970 a devenit director al Editurii Cartea Românească, pe care a condus-o până la moarte.

În acelaşi an a tradus, împreună cu Nicolae Gane, romanul „Demonii”, al lui F. Dostoievski.

În 1971, romanul lui Marin Preda - „Marele singuratic” - a primit premiul Uniunii Scriitorilor.

Este şi anul în care scriitorul a fost distins cu Ordinul „Steaua Republicii Socialiste România” clasa a II-a.

În 1974 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

În 1977 a publicat „Viaţa ca o pradă”, un roman autobiografic.

În 1980 a publicat „Cel mai iubit dintre pământeni”, considerat o critică violentă a comunismului, motiv pentru care, imediat după lansare, a fost retras din biblioteci şi librării.

În ultimii cinci ani de viaţă a fost mentor şi prieten al lui Cezar Ivănescu.

La 16 mai 1980, a fost găsit mort la vila de creaţie a scriitorilor de la Palatul Mogoşoaia, unul dintre fraţii săi considerând că a fost asasinat de Securitate, dar probele ar fi dispărut.

Familia era convinsă că moartea fulgerătoare a avut o legătură cu publicarea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”.

A fost înmormântat pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu.

La momentul decesului, Marin Preda era deputat în Marea Adunare Naţională.

De-a lungul anilor, a mai scris: „Ana Roşculeţ”, „Desfăşurarea”, „Ferestre întunecate”, „Îndrăzneala”, „Risipitorii”, „Intrusul”, „Imposibila întoarcere”, „Delirul” etc.

Totodată, Marin Preda a fost scenaristul filmului „Porţile albastre ale oraşului”.

În semn de omagiu, câte un liceu din: Bucureşti, Odorheiu Secuiesc şi Turnu Măgurele, o filială a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, precum şi câte o stradă din: Cluj Napoca, Turda, Oradea, Mangalia şi Râmnicu Vâlcea îi poartă numele.

În 2012, cu prilejul împlinirii a 90 de ani de la naşterea scriitorului, Banca Naţională a României a pus în circulaţie o monedă comemorativă din argint, cu valoarea nominală de 10 lei, într-un tiraj de 500 de exemplare.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Calistrat Hogaş

Scriitorul Calistrat Hogaş (nume la naştere: Calistrat Dimitriu), unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai literaturii de călătorie din ţara noastră, s-a născut la Tecuci, la 19 aprilie 1847, şi s-a stins la Roman, la 28 august 1917.

S-a numărat printre cei 12 copii ai familiei lui Gheorghe Dimitriu - protopop de Tecuci, şi a soţiei acestuia – Mărioara, care se trăgea dintr-o familie boierească.

Când a fost înscris la şcoală, învăţătorul a insistat ca numele de familie să fie schimbat în „Hogaş” (ca al bunicului), spunând că, în timp, copilul va ajunge un om important şi, prin urmare, nu trebuie să poarte un nume des întâlnit.

Deşi tatăl său şi-ar fi dorit ca fiul să-i păşească pe urme şi să devină preot, Calistrat nu a fost deloc de acord cu această idee.

După ce - în 1859 - a absolvit şcoala primară din Tecuci, a studiat – cu bursă – la Academia Mihăileană din Iaşi, perioadă în care, pentru a se descurca financiar fără ajutorul familiei, acorda meditaţii colegilor şi scria poezii.

După absolvirea Facultăţii de Litere din Iaşi, a devenit profesor la gimnaziul din Piatra Neamţ.

Aici s-a căsătorit cu Elena Gheorghiu, fiică de preot, împreună având opt copii.

În 1874, a debutat literar cu poezia – „Legenda lăcrămioarei”, publicată în ziarul „Corespondenţia provincială”.

În 1878, după un conflict cu autorităţile din învăţământ, a fost nevoit să se mute cu serviciul la Tecuci, unde a predat istorie şi geografie.

În 1880 a fost angajat ca profesor la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi, în acea perioadă cunoscându-l pe Ion Creangă.

Deşi a continuat şi activitatea pe plan literar, nu s-a bucurat de prea mult succes.

În 1881, după ce a revenit – ca director - la gimnaziul reînfiinţat la Piatra Neamţ, l-a cunoscut pe I. L. Caragiale.

În 1882, revista „Asachi” a publicat fragmente de proză din volumul „Amintiri dintr-o călătorie”, scris de Calistrat Hogaş.

Nu după mult timp, a avut iar probleme cu autorităţile, astfel încât a ajuns tocmai la Alexandria, unde a fost numit director al gimnaziului de acolo.

În 1891, Regele Carol I i-a recunoscut meritele în domeniul educaţiei şi i-a conferit Medalia „Răsplata muncii pentru învăţământ” – clasa I.

Între 1891 – 1899, a condus gimnaziul din Roman şi a fost profesor la Seminarul Teologic din aceeaşi localitate, după care a devenit profesor şi „subdirector” la Liceul Internat din Iaşi.

După ce l-a cunoscut pe Garabet Ibrăileanu, la sfatul acestuia, în 1907, a publicat în „Viaţa românească” diverse însemnări de călătorie.

În 1912 s-a pensionat (dar a continuat să predea elevilor, care-l iubeau foarte mult) şi, în acelaşi an, a fost publicată cea mai importantă operă a sa – „Pe drumuri de munte”.

Întreg tirajul a fost însă dat la topit, deoarece conţinea foarte multe greşeli de tipar.

A doua ediţie a cărţii a apărut în 1914, dar a ars integral într-un incendiu.

În 1915, după ce una dintre fiice s-a îmbolnăvit foarte rău, Calistrat Hogaş a decis să se retragă la Piatra Neamţ, la rândul său suferind de o boală gravă.

În acelaşi an, i s-a refuzat acordarea Premiului Academiei.

A trecut la cele veşnice la 28 august 1917, în timp ce se afla la Roman, în casa uneia dintre fiicele sale.

Iniţial a fost înmormântat în cimitirul de aici, după care, în octombrie, a fost reînhumat la Piatra Neamţ.

În 1921, postum, a fost republicată – în două volume – cea mai importantă lucrare – „Pe drumuri de munte”, iar în 1922 – i s-a oferit Premiul Societăţii Scriitorilor Români.

Autor: Pe o aripă de cânt