In Memoriam: Toma Caragiu

Regretatul actor - Toma Caragiu - s-a născut la Hrupişti, în Grecia, la 21 august 1925, într-o familie de aromâni (tatăl - Nicolae Caragio, mama - Athina Papastere), şi s-a stins la 4 martie 1977, sub dărâmăturile produse de cutremur.

Pe când avea trei ani, familia s-a mutat din nordul Greciei la Silistra, în Cadrilater, iar din 1940, s-a stabilit la Ploieşti.

Toma a urmat Şcoala „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, a făcut parte din trupa de teatru a liceului şi a scris în „Frământări” - revista şcolii.

A obţinut diploma de Bacalaureat în 1945.

Deşi părinţii îşi doreau să-l vadă medic veterinar, tânărul s-a înscris la Facultatea de Drept, la care va renunţa în scurt timp, pentru a studia la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, la clasa lui Victor Ion Popa.

În anul III de studenţie, a debutat pe scena Studioului Teatrului Naţional din Piaţa Amzei, în piesa „Toreadorul din Olmado”.

Alături de alţi colegi, a realizat spectacolul „Take, Ianke şi Cadîr”, pe care îl jucau - în special în vacanţe - la cinematograful „Modern” din Ploieşti, precum şi spectacolul „Trandafirii roşii”.

A apărut astfel „Brigada culturală Prahova”, un nucleu teatral care, în 1947 va deveni „Teatrul Sindicatelor Unite”, iar în 1949 - Teatrul de Stat Ploieşti.

În 1948, Toma Caragiu a fost angajat la Teatrul Naţional, iar în 1949 a absolvit I.A.T.C.-ul, după care a urmat Şcoala de Ofiţeri în Rezervă ai Armatei.

În 1951 a fost angajat la Teatrul de Stat din Constanţa, unde a jucat în „O noapte furtunoasă”, „Vocea Americii” şi altele.

În 1953 a fost numit director al Teatrului de Stat din Ploieşti, funcţie pe care o va ocupa vreme de 12 ani.

Pe scena ploieşteană a jucat, în această perioadă, în 34 de roluri, în piese precum: „Slugă la doi stăpâni”, „Nunta lui Figaro”, „Take, Ianke şi Cadîr”, „Înşir-te mărgărite”, „Răzvan şi Vidra”, „Poarta” etc.

În 1955 a debutat în film, în prima peliculă color din România - „Nufărul roşu”.

Alte filme în care a apărut de-a lungul anilor: „Nu vreau să mă-nsor”, „Străzile au amintiri”, „Haiducii”, „B.D. la munte şi la mare”, „Ciprian Porumbescu”, „Actorul şi sălbaticii”, „Operaţiunea Monstrul”, „Serenadă pentru etajul XII”, „Vara romantică”, „Poveste sentimentală”, „Cartierul veseliei”, „Procesul alb”, „Vremea zăpezilor”, „Şeful sectorului suflete”, „Subteranul”, „Răpirea fecioarelor”, „Brigada Diverse intră în acţiune”, „Zestrea domniţei Ralu”, „Săptămâna nebunilor”, „Brigada Diverse în alertă”, „Facerea lumii”, „Bariera”, „Explozia”, „Proprietarii”, „Trei scrisori secrete”, „Tatăl risipitor”, „Mastodontul”, „Singurătatea florilor”, „Marele singuratic”  etc.

Sunt memorabile şi momentele televizate din cadrul emisiunilor de divertisment, unele chiar cu aluzii la regimul comunist.

În 1965 a debutat şi la Teatrul Naţional Radiofonic, în piesa „Douăsprezece lire”, urmată apoi de alte 50 de piese în care a fost distribuit, cum ar fi: „Monopolul alcoolului”, „Femeile care omoară bărbaţii”, „Minunile Sfântului Sisoe”, „Riscurile celebrităţii”, „Comisarul e băiat de treabă” şi altele.

În 1965 s-a transferat la Bucureşti, fiind angajat la Teatrul „Bulandra”, primul rol fiind în „Opera de trei parale”.

Pe scena de la „Bulandra”, precum şi la Teatrul Naţional şi Teatrul de Comedie, a apărut de peste 2000 de ori, în 20 de piese diferite: „Sfântul Mitică Blajinul”, „Ziariştii”, „O scrisoare pierdută”, „Revizorul”, „Simfonia patetică”, „Interesul general”, „Azilul de noapte”, „Lungul drum al zilei către noapte” etc.

În 1975, la „Bulandra”, îl găsim pe Toma Caragiu şi în postura de regizor al piesei „Titanic Vals”.

În 1967 i s-a acordat Ordinul „Meritul Cultural clasa a III-a - „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

În 1969 a primit titlul de „Comic genial”, iar în 1971 - a fost desemnat „Cel mai bun actor român”.

În perioada 1952 - 1962, a fost căsătorit cu o colegă de teatru - Maria Bondar, împreună adoptând o fetiţă, dar, din cauza neînţelegerilor, au divorţat.

În 1963 s-a căsătorit cu actriţa Elena Bichman (şi ea aflată la al doilea mariaj), aceasta părăsind ţara imediat după cutremur, stabilindu-se în America.

S-a stins împreună cu prietenul său, regizorul Alexandru Bocăneţ, în fatidica seară de 4 martie 1977, când sărbătorea acasă finalizarea filmului „Gloria nu cântă”.

Este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

După moartea lui Toma Caragiu, în 1979, au fost publicate postum poeziile pe care le-a scris de-a lungul vieţii, lucru mai puţin cunoscut publicului.

În amintirea actorului, Teatrul din Ploieşti îi poartă numele, la fel ca şi sala de spectacole de la Teatrul „Bulandra”.

Autor: Pe o aripă de cânt

„Dacă dragoste nu e, nimic nu e...”

„Când suntem fericiţi, suntem liberi.”

 

„Dacă dragoste nu e, nimic nu e...”

 

„Puţini oameni au puterea să pună în palma altcuiva emoţii, într-o lume plină de măşti şi suflete goale...”

 

„Inima omului e largă...

De ce unii şi-o poartă strâmtă şi plină de ură?”

 

„Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră.”

 

„Viaţa unui om e un nesfârşit şir de erori.”

 

„A şti să râzi în clipe tragice înseamnă a stăpâni tragicul.”

 

„Nu am şti cât de frumos e cerul, dacă nu ar avea nori pe el.”

 

„Rostul vieţii e să te bucuri că trăieşti.”

 

„Sunt fericit în nefericirea mea.”

Marin Preda

Selecţie realizată de Pe o aripă de cânt 

In Memoriam: Marin Preda

Marin Preda, scriitor postbelic şi director de editură, s-a născut la 5 august 1922, în satul Siliştea Gumeşti (judeţul Teleorman), şi a murit la 16 mai 1980, la Mogoşoaia (Ilfov).

Părinţii săi au fost: Tudor Călăraşu (plugar) şi Joiţa Preda, iar copilul va purta numele mamei. Părinţii nu încheiaseră o căsătorie legală şi doar aşa, Joiţa ar fi primit în continuare pensie ca văduvă de război.

Din primele lor căsnicii, tatăl a venit cu trei băieţi, mama cu două fete şi împreună au avut o fată şi doi băieţi.

În mijlocul acestei numeroase familii, îşi va petrece Marin Preda copilăria marcată de numeroase lipsuri.

În 1929, învăţătorul din sat l-a înscris în clasa I, dar tatăl nu i-a dat voie să meargă la şcoală până în anul următor. În paralel cu şcoala, copilul făcea şi multe treburi gospodăreşti, motiv pentru care va absenta frecvent. În ciuda acestui lucru, se va dovedi un elev silitor, obţinând premiul cu coroniţă.

În clasa a IV-a, tatăl nu i-a mai putut cumpăra cărţile necesare la şcoală. Tot acum, se îmbolnăveşte de malarie. Însă, cu ajutorul învăţătorului, care i-a împrumutat cărţi, a terminat anul şcolar.

Clasa a VII-a a finalizat-o cu media generală 9.78, iar la examenul pentru obţinerea certificatului de absolvire a primit media generală 9.15.

În 1937, s-a prezentat la Şcoala Normală din Câmpulung Muscel, dar, din cauza miopiei, a fost respins la vizita medicală.

Tatăl intenţiona să-l trimită la o şcoală de meserii, dar a intervenit librarul Constantin Păun din Miroşi (de la care Marin îşi lua cărţi), ducându-l la Şcoala Normală de la Abrud, unde a fost admis la examenul de bursă cu nota 10.

A urmat viaţa de normalist internist, fiind mulţumit de profesori şi împăcându-se bine cu ceilalţi colegi, astfel încât, vacanţa de iarnă a lui 1939 şi-a petrecut-o la unul dintre aceştia, la Abrud.

În toamna lui 1939, a fost transferat la Şcoala Normală din Cristur-Odorhei, pentru încă un an, manifestând interes deosebit la istorie, română şi matematici.

A participat la şedinţele Societăţii literare din şcoală, a scris şi a citit câteva schiţe, fiind remarcat de un profesor care i-a prezis că va ajunge un mare scriitor.

În 1940, în urma Dictatului de la Viena, a primit o repartiţie pentru o şcoală similară din Bucureşti.

În 1941 a fost martor al rebeliunii legionare şi al reprimării ei de către Ion Antonescu, şi a luat legătura cu refugiaţii ardeleni şi cu vechi consăteni de-ai săi stabiliţi în Capitală.

La sfârşitul anului şcolar 1940 - 1941, a susţinut examenul de capacitate, dar, din cauza greutăţilor materiale, a decis să renunţe la şcoală.

Nu s-a întors în satul natal, nu a reuşit să publice nimic, nu şi-a găsit nicio slujbă, astfel încât o ducea tot mai greu, umblând mereu cu tramvaiul.

Poezia sa - „Întoarcerea fiului rătăcit” - este inclusă într-un volum colectiv de versuri, dar nu s-a obţinut viza pentru tipărire.

Ajutat de Geo Bogza, a fost angajat corector la ziarul „Timpul”, în 1941, unde a şi debutat în aprilie anul următor, cu schiţa „Părlitu’”, urmată apoi de „Strigoaica”, „Salcâmul”, „Calul”, „Noaptea” şi „La câmp”.

În septembrie a renunţat la corectură şi, pentru scurt timp, a fost funcţionar la Institutul de statistică.

La recomandarea lui Eugen Lovinescu, a fost angajat apoi secretar de redacţie la „Evenimentul zilei”.

În martie 1943, în ziarul „Vremea războiului”, i-a apărut „Colina”, iar în aprilie, în „Evenimentul zilei”, s-a publicat „Rotila”.

A participat la câteva şedinţe ale cenaclului „Sburătorul”, impresionând cu nuvela „Calul” (ce va fi inclusă în volumul de debut - „Întâlnirea din pământuri” - 1948).

Între 1943 – 1945, a fost luat în armată, după care a devenit corector la „România liberă”.

Între 1949 – 1955, a scris primul volum al romanului „Moromeţii”.

Din 1952 a devenit redactor la „Viaţa românească”.

În 1954 s-a căsătorit cu poeta Aurora Cornu, dar au divorţat în 1959.

S-a recăsătorit cu Eta Vexler, care emigrează în Franţa la începutul anilor ’70. Împreună au tradus romanul „Ciuma”, de A. Camus.

S-a căsătorit pentru a treia oară - cu Elena - împreună având doi fii: Nicolae şi Alexandru.

În 1956 a primit Premiul de Stat pentru „Moromeţii”.

În 1957 a făcut o excursie în Vietnam şi Beijing.

În 1968 a fost ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor.

În 1970 a devenit director al Editurii Cartea Românească, pe care a condus-o până la moarte.

În acelaşi an a tradus, împreună cu Nicolae Gane, romanul „Demonii”, al lui F. Dostoievski.

În 1971, romanul lui Marin Preda - „Marele singuratic” - a primit premiul Uniunii Scriitorilor.

Este şi anul în care scriitorul a fost distins cu Ordinul „Steaua Republicii Socialiste România” clasa a II-a.

În 1974 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

În 1977 a publicat „Viaţa ca o pradă”, un roman autobiografic.

În 1980 a publicat „Cel mai iubit dintre pământeni”, considerat o critică violentă a comunismului, motiv pentru care, imediat după lansare, a fost retras din biblioteci şi librării.

În ultimii cinci ani de viaţă a fost mentor şi prieten al lui Cezar Ivănescu.

La 16 mai 1980, a fost găsit mort la vila de creaţie a scriitorilor de la Palatul Mogoşoaia, unul dintre fraţii săi considerând că a fost asasinat de Securitate, dar probele ar fi dispărut.

Familia era convinsă că moartea fulgerătoare a avut o legătură cu publicarea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”.

A fost înmormântat pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu.

La momentul decesului, Marin Preda era deputat în Marea Adunare Naţională.

De-a lungul anilor, a mai scris: „Ana Roşculeţ”, „Desfăşurarea”, „Ferestre întunecate”, „Îndrăzneala”, „Risipitorii”, „Intrusul”, „Imposibila întoarcere”, „Delirul” etc.

Totodată, Marin Preda a fost scenaristul filmului „Porţile albastre ale oraşului”.

În semn de omagiu, câte un liceu din: Bucureşti, Odorheiu Secuiesc şi Turnu Măgurele, o filială a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, precum şi câte o stradă din: Cluj Napoca, Turda, Oradea, Mangalia şi Râmnicu Vâlcea îi poartă numele.

În 2012, cu prilejul împlinirii a 90 de ani de la naşterea scriitorului, Banca Naţională a României a pus în circulaţie o monedă comemorativă din argint, cu valoarea nominală de 10 lei, într-un tiraj de 500 de exemplare.

Autor: Pe o aripă de cânt