Carte recomandată: "Cea mai frumoasă poveste"

"Cea mai frumoasă poveste.

Câteva adevăruri simple despre istoria românilor"

Autor: Adrian Cioroianu

Editura Curtea Veche - 2013

E o plăcere să-l citeşti şi să-l asculţi pe Adrian Cioroianu, mai ales când îţi scrie sau îţi vorbeşte despre istorie. Şi în special despre istoria românilor. Are un dar aparte de a înşira cuvintele în poveşte pentru toate vârstele. Cu siguranţă aţi văzut cel puţin un episod din filmele - documentare scurte, de numai 5 minute, pe care istoricul şi profesorul Cioroianu le-a realizat pentru Televiziunea Română.

Cartea de faţă adună în paginile sale o parte a scenariilor propuse pentru acest serial tv, 91 la număr, adaptate pentru fiecare dintre noi, indiferent de vârstă, pregătire, profesie. Singura condiţie e să iubim istoria, să fim curioşi, să ne dorim să o cunoaştem cu adevărat.

Cum a ajuns Gheorghiu - Dej conducătorul comuniştilor români? A fost Carol al II-lea un adevărat playboy? Cum a ajuns tânăra Cătălina Toderiu în galeria eroilor naţionali sub numele de Ecaterina Teodoroiu? De ce au vizitat România preşedinţii Charles de Gaulle şi Richard Nixon? Cum de l-a plimbat Regina Angliei pe Ceauşescu în caleaşca regală?

"De la povestea coroanei regale a lui Carol I şi până la vânătorile lui Nicolae Ceauşescu, de la războaiele pe care le-am câştigat şi până la tratatele care ne-au modificat frontierele, trecutul nostru este fragmentat la tot pasul de astfel de poveşti.

(...) Acestea şi alte câteva zeci de întrebări îşi regăsesc un răspuns - cât mai apropiat de adevăr, sper - în paginile ce se deschid aici",

pentru că...

"Istoria noastră rămâne o poveste ce merită spusă... Istoria e, mai presus de toate, o poveste apropiată de adevăr despre ceeea ce a fost. Iar pentru unii dintre noi, tocmai acest lucru o face cea mai frumoasă poveste dintre toate câte există."

Adrian Cioroianu

Citate din carte:

"În Istorie, o victorie uşoară creează deseori probleme mai mari decât o înfrângere."

"Valoarea unui conducător decurge nu numai din felul în care ştie să poruncească, dar şi din maniera în care ştie să asculte."

"E greu să rămâi lucid atunci când ţi se spune zi de zi că eşti genial."

"În politică şi în istorie, totdeauna există o zi de mâine, în care balanţa puterii se poate schimba. Drept care, nu este bine să faci altora ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie."

... poveri de primăvară...

Carte recomandată: "Suflete zbuciumate"

În "Suflete zbuciumate" (Editura RAO, 2007), Stefan Zweig se opreşte asupra subiectului "dublei compătimiri": cea autentică - "hotărâtă să îndure totul, cu răbdare şi compasiune", şi cea plăsmuită - adică "nerăbdarea inimii de a se elibera cât mai repede de penibila înduioşare în faţa nenorocirii altuia".

Într-o astfel de situaţie se află tânărul locotenent Hofmiller, în vara lui 1914, în garnizoana unui mic oraş unguresc.

Edith, unica fiică a unui om bogat din zonă, este paralizată. În casa acestora ajunge locotenentul Hofmiller, de care Edith se îndrăgosteşte. Numai că această pasiune arzătoare a tinerei este împărtăşită în mică măsură.

Copleşit însă de emoţia sentimentelor fetei, implorat de tatăl ei şi sfătuit de dr. Condor, medicul care încearcă să o vindece, Hofmiller hotărăşte, în cele din urmă, să se logodească cu aceasta.

Numai că... el face acest gest din compasiune şi, din păcate, cam târziu, ceea ce duce la un final imprevizibil al poveştii.

Citate din carte:

"... această simplă intenţie de a ajuta şi de a deveni de acum înainte folositor altora, stârneşte în mine un fel de entuziasm. Simt o pornire să cânt, să fac ceva nebunesc, numai din pricina acestui elan care îmi dă aripi; întotdeauna se întâmplă aşa: numai când ştii că însemni ceva şi pentru alţii, poţi sesiza sensul şi ţelul propriei existenţe."

"... adevărata valoare a unui om iese la iveală abia atunci când acesta se poate manifesta sincer şi liber."

"... ajută cât poţi, pe fiecare şi pe oricine!

Să nu mai fii vreodată inert, să nu mai fii vreodată indiferent! Să te înalţi pe tine însuţi, dăruindu-te, să te îmbogăţeşti înfrăţindu-te cu fiecare destin, să-i ajuţi pe cei neajutoraţi şi să-i compătimeşti pe cei ce pătimesc."

"... poţi fugi de orice pe lumea asta, numai de tine însuţi nu."

Film recomandat: "The Theory Of Everything"

"The Theory Of Everything" (2014)
"Teoria Totului"

"Suntem cu toţii diferiţi.

Oricât de grea ar fi viaţa,

mereu există ceva ce poţi face

şi în care poţi reuşi.

Atât timp cât există viaţă,

există speranţă!"

Încă din tinereţe, un lucru era cert: Stephen Hawking având o minte excepţională, nu va fi niciodată un om obişnuit.

A reuşit să câştige o bursă la Universitatea din Oxford şi viitorul părea a fi unul mai mult decât luminos.

Într-o seară o întâlneşte pe Jane Wilde, de care se îndrăgosteşte şi cu care se logodeşte în scurt timp.

Când totul părea a merge minunat în plan personal şi profesional, Stephen începe să prezinte anumite probleme de sănătate.

În urma unui incident ajunge la spital, unde medicii descoperă că tânărul suferă de o boală extrem de vicioasă cunoscută drept ALS (Scleroză Laterală Amiotrofică), viaţa lui urmând să mai adune maxim doi ani.

Pe măsură ce timpul trece, boala avansează, starea fizică i se deteriorează deteriorează vizibil, motiv pentru care Stephen încearcă să se distanţeze puţin de Jane, pentru a nu o ţine "captivă" lângă el.

Numai că ea refuză aşa ceva şi insistă să se căsătorească indiferent de condiţii, îl ajută din toate punctele de vedere, devine îngrijitoarea lui permanentă.

Surprinzător, dar vremea trece şi Stephen reuşeşte să dea peste cap toate calculele doctorilor în ceea ce priveşte speranţa de viaţă şi ale oamenilor de ştiinţă în privinţa teoriilor sale.

Presiunea devine copleşitoare, greu de gestionat însă pentru Jane, care, pe lângă soţul foarte bolnav, mai are de îngrijit şi doi copii.

S-aprinzi câte-o lumânare!

Mama

"A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,

Ca să-l vadă pe feciorul, astăzi domn cu multă carte.

A bătut sfios la uşă, grabnic i-am ieşit în prag,

Mi s-a umezit privirea, de iubire şi de drag.

Sărutându-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept sfioasă,

Şi întrebând-o câte toate, a intrat apoi în casă.

Înlăuntrul casei mele, câtă brumă am adunat,

Da' prilej ca biata mama să se creadă-ntr-un palat.

Nu-ndrăzneşte nici să intre, cu opincile-n picioare,

Şi cu multă grijă calcă, doar alături de covoare.

Eu o-ndemn să nu ia seama şi să calce drept în lege,

Că doar e la fii-su-n casă, nu e-n casa vreunui rege.

Şi abia o fac să şadă, pe-un divan cu scoarţă nouă...

"Mi-era dor de tine, maică... Ţi-am adus vreo zece ouă,

Niţel unt ia colea-n traistă, nişte nuci, vreo două sute..."

Şi cu ochii plini de lacrimi prinse iar să mă sărute.

"Poate mor, că sunt bătrână şi-a prins dorul să mă-ndrume

Să mai văd o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume.

Caierul mi-i pe sfârșite... mâine poate-şi curmă firul

Şi-ntre patru blăni de scânduri, să mă cheme cimitirul.

Jale mi-i de voi, măicuţă, şi visez, chiar şi deşteaptă,

Cum pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-aşteaptă.

Tu, cu dorul mamei-n urmă, să te-aduni cu fraţii-acasă

Şi să-mparţi agoniseala de pe urma ei rămasă...

Lui Codin să-i dai pământul de la moară şi cu via,

Vaca şi-un pogon de luncă, maică, să le ia Maria,

Lui Mitruş să-i dai zăvoiul de răchiţi dintre pâraie,

Carul, boii şi cu plugul să le dai lui Nicolae.

Iară tu, că mai cu stare decât fraţii zişi pe nume,

Să iei casa-n care ţie ţi-a fost dat să vii pe lume,

Când şi când, în miez de vară sau de Paşti, să vadă satul

Cum îmi vine, ca-n toţi anii, la căsuţa mea, băiatul.

Şi-având tihnă şi odihnă, la venire sau plecare,

S-aprinzi şi la groapa maichii câte-un pai de lumânare!..."

A tăcut apoi bătrâna şi-a plâns mult, cu lacrimi grele,

Ce, curgându-i lin în poală, se-ntâlneau cu ale mele."

Autor: Vasile Militaru

Sursă foto: Aici

Victor Rebengiuc - Omul şi actorul

"Victor Rebengiuc - Omul şi actorul"

Autori: Simona Chiţan şi Mihaela Michailov

Editura Humanitas - 2008

Colecţia "Convorbiri. Corespondenţă. Portrete"

*** "Am avut o copilărie obişnuită, fără nimic spectaculos. M-am născut şi am crescut în mahalalele Bucureştiului... Aveam o familie modestă, ne mutam în fiecare an de la o adresă la alta, în case simple...

Părinţii s-au despărţit când noi, copiii, eram foarte mici... Ne-au crescut bunicii din partea mamei şi am fost ca şi copiii lor. Ne-am înţeles foarte bine cu ei, deşi, de multe ori, am simţit lipsa unui tată.

M-a durut ruptura de tata şi, într-un fel, am simţit întotdeauna că-mi lipseşte ceva, deşi legătura dintre noi nu a fost puternică... În afara faptului că era mama noastră, nu am fost prea apropiaţi.

Nu ea ne-a crescut propriu-zis, pentru că era tot timpul ocupată cu serviciul... Mama nu prea avea răbdare cu noi...

Am avut o relaţie frumoasă cu bunicul şi cu bunica mea. Ea a fost ca o mamă pentru mine, era tare iubitoare. Bunicu-meu mă iubea pe mine mai mult pentru că eram mai cuminte... Mă răsfăţa... Era un bunic minunat..."

*** A fost "un copil bun, cuminte şi liniştit", care la 6 ani jumătate ştia deja să citească şi să socotească şi care a urcat pe scenă pentru prima dată, la finalul clasei a IV-a, recitând o poezie.

*** A fost la teatru cu un vecin, doar de două ori înainte de a intra la Institut, dat fiind faptul că:

"Nu a existat în familia mea o educaţie teatrală, un cult pentru teatru", pentru că... "ai mei nu-şi permiteau să cumpere bilete la spectacole"...

*** A urmat Liceul Militar de la Predeal, unde a învăţat ce înseamnă punctualitatea, disciplina, ordinea:

"Sunt foarte meticulos şi atent la detalii şi-mi place să fie mereu ordine în jurul meu."

*** A urmat apoi o şcoală electrotehnică, în Bucureşti, descoperind că-i plac orele de română. Un coleg l-a "distribuit" într-o piesă - "Ce i s-a întâmplat Gherghinei":

"A fost decisiv pentru cariera pe care mi-am ales-o... Nici prin cap nu-mi trecea că asta ar putea să devină profesia mea..."

*** A intrat apoi în circuitul Ateneelor Populare şi:

"Pentru prima dată am înţeles că distracţia asta, pe care eu o luam ca pe o petrecere a timpului liber, poate să însemne ceva."

*** "Primele luni ale studenţiei au fost îngrozitoare... A trebuit să o iau de la zero, ca un începător, şi asta a fost cumplit."

*** După terminarea facultăţii a fost repartizat la Craiova:

"Trebuia numai să accepţi repartizarea în provincie şi te puteai prezenta la concursurile pentru posturile libere din Bucureşti. Astfel am acceptat repartizarea la Craiova şi am plecat cu o echipă condusă de Vlad Mugur."

*** A intrat apoi, prin concurs, la Teatrul Municipal din Bucureşti, condus de Lucia Sturdza Bulandra, unde:

"... era atunci o atmosferă nemaipomenită, pentru că exista o ţinută artistică care nu permitea degradarea spectacolelor. Erai, într-un fel, obligat prin prestanţa acestui teatru să dai tot ce poţi pe scenă, să fii cât se poate de profesionist."

*** Prima căsătorie (5 ani) a fost cu actriţa Anca Vereşti:

"Era colega mea din anul I de Institut, o fată extraordinar de frumoasă, cu reale calităţi pentru teatru. A fost prima mea dragoste, amândoi eram foarte tineri atunci. La început a fost un amor platonic, după care ne-am căsătorit. Mi-aduc aminte cu plăcere de perioada în care am fost împreună... Ce să spun? Am iubit, am suferit, m-am despărţit."

*** În prezent, este căsătorit cu actriţa Mariana Mihuţ şi au un băiat - Tudor:

"Era tânără, era frumoasă, era atrăgătoare... Da, cu Mariana cred că a fost dragoste la prima vedere. Se pare că ne-am plăcut reciproc, pentru că ne-am căsătorit şi, iată, suntem împreună de peste 40 de ani.... Am fost tot timpul unul lângă celălalt, ne-am susţinut şi ne-am ajutat.

Nu discutăm decât foarte rar de teatru... Acasă ne vedem mai mult de treburile casnice. Lucrurile au mers bine între noi, cu perioade minunate, alteori cu neînţelegeri inerente într-o căsnicie. Am trecut peste tot ceea ce era dificil cu tact, cu răbdare, cu dorinţa de a rămâne împreună. E esenţial că ne-am păstrat tot timpul simţul umorului."

*** În perioada 1990 - 1996 a fost rectorul Universităţii de Teatru şi Film, încercând să refacă ceea ce s-a distrus în perioada ceauşistă:

"Legătura mea cu studenţii a fost absolut minunată. Am avut mari bucurii cât am fost alături de ei. Nu exista plăcere mai mare pentru mine decât să vină ca să mă solicite în cine ştie ce problemă. Îmi plăcea să-i ajut, să-i sprijin şi am rămas prieten cu aproape toţi studenţii din acea perioadă."

*** "Nu am talent pentru politică, nu am abilităţi diplomatice, spun lucrurilor pe nume într-un mod brutal pentru unii. Francheţea mea deranjează."

*** "Am avut şansa să călătoresc enorm şi să văd locuri încântătoare, dar n-am simţit niciodată că aş vrea să rămân undeva."

*** "Muzica simfonică dă zgura la o parte şi lasă frumuseţea sufletului să iasă la iveală. (...) M-aş opri din orice altă activitate ca să ascult "Concertul nr. 21" de Mozart. E într-adevăr superb. unul dintre concertele cele mai dragi mie este "Imperialul" lui Beethoven, cel pentru pian. Câtă profunzime, câtă adâncime, cât zbucium sufletesc. (...) Muzica din "Nocturnele" lui Chopin e învăluitoare..."

*** "Foarte multă vreme nu am avut prieteni în rândul cronicarilor. Nici n-am vrut să am, pentru că mi-am dat seama de la început că, de fapt, cronicarul scrie favorabil despre prietenul lui, actorul. Eu nu am nevoie de asemenea prieteni care să mă laude şi să mă lase să rătăcesc... Atunci când eşti lăudat fără să meriţi, e trist şi ţi se urcă repede la cap."

*** "Mai e şi moda festivalurilor care premiază pe toată lumea ca să nu se supere nimeni, ceea ce e o mare tâmpenie. Trebuie să ai curajul să spui că ceva nu e bine şi să-ţi susţii punctul de vedere cu toate riscurile."

*** "Sunt o persoană veselă, optimistă, echilibrată, un om obişnuit, pasionat de meseria pe care o face. Disciplinat, punctual. Un om care nu ştie să mintă. Spun adevărul cu orice risc, pentru că nu ştiu să mint... Sinceritatea este principiul după care m-am ghidat în tot ceea ce am făcut în viaţa mea... Nu ştiu să linguşesc pe nimeni..."

*** "Sunt un om corect, care-şi face treaba cu seriozitate, un om care păstrează calitatea spectacolului şi a rolului pe care-l interpretează, care nu joacă în funcţie de invitaţii pe care îi are în sală.."

*** "Cred că pentru actori buni este loc întotdeauna şi nu e cazul să ne facem mizerii între noi."

*** "Cred că Dumnezeu există cu adevărat. Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu că a fost cu mine. Am simţit întotdeauna ajutorul Lui. Iar cel mai mare dar pe care-l face Dumnezeu unui artist este talentul pe care îl ai sau nu-l ai, Dumnezeu ţi-l dă sau nu ţi-l dă."

*** "Nu am urmărit să fiu celebru, asta e o chestie care mă depăşeşte. Nu ştiu să port celebritatea pe umerii mei."

*** "În teatru nu încetezi să înveţi niciodată şi, la fiecare întâlnire cu un rol, mă emoţionez. Încrederea în mine o câştig pe parcurs, prin muncă. (...) Nu cred că le ştiu pe toate şi încă nu am ajuns să joc atât de bine încât să nu îmi mai reproşez nimic. Într-adevăr, nu sunt încă acolo unde îmi doresc să ajung. Nu e o falsă modestie în ceea ce spun. Cred în perfecţine şi fac eforturi ca s-o ating."

"Sunt oameni care, atât cât trăieşti, nu-ţi mor niciodată."

Victor Rebengiuc

A revenit...

Odă mamei...

MAMEI

Alexandru Vlahuţă

Din vremile apuse şi-atât de fericite,
Aducerile-aminte adesea mă-mpresoară.
Ce de viaţă-n urmă!… Ca un potop mă-nghite
Comoara mea de visuri, pierduta mea comoară
Din vremile apuse şi-atât de fericite!

Cum se desfac, din noapte, icoane vechi şi sfinte!
Şi ca din cărţi, trecutul fantastic mi s-aşterne,
Atâtea dulci vedenii îmi picură în minte,
Cu durerosul farmec al pierderii eterne!…
Cum se desfac, din noapte, icoane vechi şi sfinte!

Figura ta cuminte, duioasă şi senină,
Răsare, scumpă mamă, din vremile acelea,
Ca o madonă sfântă, scăldată în lumină.
Ce clară stă-n pervazul copilăriei mele
Figura ta cuminte, duioasă şi senină!

O lene grea se lasă din cerul cald de vară.
De soare-i plină casa. Tu-ncet, păşind pe scânduri,
Laşi storurile groase şi dai muştele-afară.
Apoi, prostii de-a mele asculţi şi cazi pe gânduri.
O lene grea se lasă din cerul cald de vară.

Curg valuri mari de umbră şi se-mpânzesc pe vale.
Din şes, privim spre codru, cum soarele se-neacă.
În mirosul de iarbă, tăcuţi păşim agale,
Şi bolta răcorită mai jos parcă s-apleacă,
Curg valuri mari de umbră şi se-mpânzesc pe vale.

Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la ţară;
Eu bat la sfinţi mătănii, şi-i pup, şi-i rog cuminte,
Cum blândele-ţi poveţe de mic mă învăţară.
Tu, palidă-n extazul înduioşării sfinte,
Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la ţară.

Din cărţi cu slova veche şi cu figuri frumoase,
O lume ca de visuri, cu totul minunată,
Mi-o scoţi şi pe-ndelete începi a mi-o descoase.
Cât farmec e-n această viaţă adunată
Din cărţi cu slova veche şi cu figuri frumoase!

La patul meu, tăcută, veghind neadormită,
Încet pe fruntea-mi arsă de friguri, mâna-ţi luneci,
În mine-ţi stă viaţa... întreaga ta ursită,
Şi după cum mi-s ochii, te bucuri sau te-ntuneci,
La patul meu, tăcută, veghind neadormită.

Din câţi copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine.
Şi cât mă vezi de mare în planurile tale!…
La zodii chiar s-arată cum am s-ajung de bine,
Şi ce măriri m-aşteaptă în norocoasa-mi cale!
Din câţi copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine…

Ce dureros se stinse deşarta-ţi aşteptare!
Pierdut, te văd, din cruda vieţii vijelie,
Nenorocită mamă şi plâng că nu-s în stare
O slabă mângâiere să-ţi dau, cât de târzie,
Ce dureros se stinse deşarta-ţi aşteptare!

De fiul tău departe, stingheră şi trudită,
Nemaiavând puterea de-a te ruga şi plânge,
Azi îţi priveşti, cu silă, viaţa amăgită,
Cum a rămas pustie şi cât de trist se stânge,
De fiul tău departe, stingheră şi trudită.

Ca pete mari de umbră pe-o mirişte uscată,
Aşa, pe-a noastră urmă, trec stoluri lungi de gânduri.
Nimic nu mai există din câte-au fost odată,
Ş-asupra noastră anii pustii trec, rânduri - rânduri, 
Ca pete mari de umbră pe-o mirişte uscată.

Privesc la mama

"Privesc la mama. E bătrână

şi tânără nu sunt nici eu.

Tot ce făcea uşor odată,

acum îi pare atât de greu.

Văd ochii dragi plini de iubire,

privind la mine obosiţi.

Simt paşii ei - odată sprinteni,

Cum calcă greu şi osteniţi.

Încerc ades să-i prind eu braţul

şi-n mersul ei s-o sprijinesc,

Căci ştiu: sosi-va ora-n care,

pe drum neîntors o s-o-nsoţesc!

Neputincioasă-ntreabă adesea

despre nimic, despre ceva.

Răspunde-i fără şovăire,

Dă-i tot ce vrea şi n-o certa!

Şi dacă, totuşi, nu-nţelege,

repetă iar... Nu te-ntrista!

Gândeşte-te ce-aproape-i vremea

când nu te va mai întreba!"

Maria Demetriad - "Privesc la mama"

Despre ea...

"Mama scutură prin casă,

Mătură, aşază, pune,

Pentru mama toate-acestea

Sunt o mare slăbiciune.

Seara, cade ca o piatră,

Nici mâncare nu mai vrea,

Somnul vine ca un fluviu

Şi pe apa lui o ia.

- Mamă-i, spun, nu te mai zbate,

Ai şi-aşa de dus poveri.

Nu-mi mai scutura din perne

Visele avute ieri.

Lasă-le să stea acolo,

Poate că-mi mai trebuiesc.

Nu se ştie la ce cânturi

Am să le mai folosesc.

Însă ea nu vrea s-asculte,

Ştie din al vieţii rost

Cum că visele de mâine

Nu-mi vor fi cum au mai fost."

Virgil Carianopol - "Despre ea"

Sursă foto: Ioan Moldovan

Carte recomandată: "Fetiţa cu ochi albaştri"

Cartea, cu titlul original

"Un avion sans elle",

considerată fenomenul editorial al anului 2012 în Franţa, a apărut în Colecţia "Actual" a Editurii Polirom, în 2015.

Cu numai două zile înainte de Crăciunul lui 1980, un avion care decolase din Turcia, cu destinaţia Franţa, având la bord aproape 170 de pasageri, se prăbuşeşte în Munţii Jura. Aparent, nu există niciun supravieţuitor.

Şi totuşi, un miracol... este găsită în viaţă o fetiţă de numai trei luni.

Problema este că pe lista pasagerilor figurau două fetiţe de aproximativ aceeaşi vârstă cu bebeluşul găsit în zăpadă.

Acesta este momentul care declanşează disputa şi încrâncenarea dintre două perechi de bunici, ambele susţinând că nepoata lor este cea aflată în viaţă în urma tragediei din munţi.

Lyse-Rose de Carville sau Emilie Vitral? Cine este supravieţuitoarea?

Moştenitoarea unei familii bogate, care se foloseşte de bani şi relaţii pentru a recupera copila sau descendenta unei familii modeste, care-şi câştigă existenţa vânzând mâncare gătită în rulotă şi a cărei singură avere sunt sentimentele?

În urma unui proces, fetiţa este declarată Vitral şi, deşi în mod normal, povestea ar fi trebuit să se oprească în acest punct, îndoiala şi semnele de întrebare nu dispar.

După 18 ani, un detectiv angajat şi plătit regeşte de Mathilde de Carville, pretinde că a descoperit, în cele din urmă, adevărul.

Lucrurile se complică, însă, întrucât detectivul este găsit mort, iar rezultatele investigaţiilor, pe care le-a notat într-un caiet, nu prezintă şi concluziile anchetei.

Măştile cad una câte una, fiecare oră contează.

Povestea captează interesul cititorului încă de la bun început, cu răsturnări de situaţie şi un suspans bine dozat, care creşte în intensitate pe măsură ce sunt parcurse paginile şi, cu siguranţă, Michel Bussi oferă un final la care nimeni nu s-ar fi aşteptat.

Citat din carte:

"Niciodată nu trebuie să te încrezi în surâsuri."

Zăpada mamei...

Dacă nu ai fost...

Primăvară...

Carte recomandată: "Vals mediteranean"

"Duna este un civil care a supravieţuit tuturor luptelor care au avut menirea să-l modifice, să-l distrugă, să-l înstrăineze de tot ceea ce a iubit cu patimă sau cu luciditate. Dar pacea zbuciumată din inimă şi din cuget se sfârşeşte într-o zi.

Ca şi în Kafka, într-o dimineaţă, în intimitatea plină de aromele amintirilor, în intimitatea care freamătă continuu ca să transforme clipa prezentă în amintiri, o arborescenţă de amintiri, au pătruns doi locotenenţi care i-au dat ordin să se pregătească.

(...) Duna are atitudinea omului care nu a auzit de niciun război cert în acel moment, ănsă ştie că lumea aceasta nu poate vieţui în afara războaielor, că nu toate războaiele sunt vizibile, că sunt multe războaie care se duc dincolo de lumea reală sau imaginată din jur.

(...) Traducerea în româneşte a romanului "Vals mediteranean" a lui Buket Uzuner e un câştig pentru cititorul român. Tema romanului e universală - dragostea şi frica de a o pierde..."

Adrian Alui Gheorghe

Editura Ars Longa, Iaşi, 2005

Citate din carte:

"Libertate înseamnă să poţi face aceleaşi lucruri dorite

când te scoli în fiecare dimineaţă."

"Noi, oamenii, suntem nişte creaturi pline de contradicţii."

"Teama nu face cu nimic mai uşoară moartea...

Noi, de asemenea, murim puţin cu fiecare persoană care moare..."

"Pentru a fi iubit cu adevărat de oameni, trebuie să le fii cu adevărat apropiat."

"- Moartea este epuizarea energiei vitale. Dacă scoţi din priză radioul, muzica se opreşte. La fel este şi cu moartea. Cândva, într-un anume loc sau în altul, o inimă este scoasă din priză şi energia care ţi-a fost hărăzită la naştere se termină. Viaţa se termină!

- Dar asta nu trebuie să fie tot!...

- Dragul meu copil, din păcate asta este tot. Venim şi plecăm...

(...) - Fiecare avem de jucat un rol mic sau mare, scurt sau lung... S-ar putea să avem chiar un rol important... Dar piesa se termină oricum şi apoi cade cortina... Şi toate rolurile noastre ajung invariabil la sfârşit."

"Iubirea este cel mai mare dar pe care ni l-a dat Dumnezeu,

imediat după darul vieţii."

"Zâmbesc, gândindu-mă ce grozav e să te trezeşti.

În ciuda a orice, ce grozav e să te trezeşti!"

De primăvară...

Click pe foto

A cunoaşte. A iubi...

Primăvară

Lucian Blaga

A cunoaşte. A iubi.

Înc-o dată, iar şi iară,

a cunoaşte-nseamnă iarnă,

a iubi e primăvară.

A iubi - aceasta vine

tare de departe-n mine.

A iubi - aceasta vine

tare de departe-n tine.

A cunoaşte. A iubi.

Care-i drumul? Ce te-ndeamnă?

A cunoaşte - ce înseamnă?

A iubi - de ce ţi-e teamă,

printre flori şi-n mare iarbă?

Printre flori şi-n mare iarbă,

patima fără păcate

ne răstoarnă-n infinit,

cu rumoare şi ardoare

de albine re-ncarnate.

Înc-odată, iar şi iară,

a iubi e primăvară.

Mi-e sufletul...

Carte recomandată: "Portretul unei familii turceşti"

"Portretul unei familii turceşti.

O poveste din Istanbulul de altădată"

Autor: Irfan Orga

Editura Polirom - 2014

Apărut în Colecţia "Eseuri & Confesiuni" a Editurii Polirom, "Portretul unei familii turceşti" este un roman autobiografic, "e povestea unor lacrimi şi a unor despărţiri" (Ateş Orga), din Turcia anilor în care se făcea trecerea de la ultimii sultani, la Ataturk.

Autorul îşi începe naraţiunea în anul 1914, atunci când, în vârstă de doar şase ani, îşi trăia copilăria în mijlocul unei familii fericite, înstărite, alături de părinţi, bunici, frate (mai apoi şi o soră), unchi şi mătuşă, într-o casă mare şi frumoasă, plină de servitori, care încă mai păstra parfumul Istanbulului de altădată.

Atmosfera liniştită spulberată odată cu intrarea Turciei în război, atunci când tatăl şi unchiul lui Irfan trebuie să se înroleze în armată, ambii pierzându-şi viaţa pe front.

Familia înstărită de odinioară şi bine văzută în societate, îşi pierde casa, banii, bijuteriile, totul... în urma unui incendiu, cunoaşte sărăcia cruntă, luptă cu lipsurile de tot felul, cu dezastrul financiar, cu supravieţuirea de zi cu zi.

Conflictul dintre mama şi bunica lui Irfan se adânceşte, iar boala "nevrotică" de care suferea cea care i-a dat viaţă se accentuează, asupra acestor aspecte autorul revinind de mai multe ori pe parcursul paginilor.

Anii trec, personajul principal urmează o şcoală militară, iniţial fiind atras de însemnătatea pe care cuvântul "general" o avea din punctul lui de vedere, pentru ca în final să se dedice carierei militare doar pentru că nu mai avea altă opţiune.

Totul se petrece pe fondul schimbărilor politice importante din Turcia - dezintegrarea imperiului şi instaurarea republicii.

O poveste sinceră despre viaţa de familie, o istorisire atât de frumoasă, care te ţine mereu aproape, dar extrem de crudă şi de dureroasă, "una dintre cărţile de memorialistică cele mai remarcabile şi mai frumoase din epoca modernă", după cum o cataloghează Caroline Moorehead (jurnalist şi biograf).

Citate din carte:

"Unele întâmplări din viaţă ni se păstrează intacte în memorie, creînd imagini atât de vii, atât de clare, încât le poţi vedea cu ochii minţii pentru totdeauna."

"Inima găzduieşte anumite lucruri care nu pier şi, dintre toate iubirile, cele din fragedă copilărie sunt cele mai puternice."

"M-am gândit ce trist lucru e vârsta şi m-am întrebat dacă şi bătrânul acela şi toţi ceilalţi oameni bătrâni simţeau aceeaşi tristeţe.

Oare ce gândeau când îşi vedeau obrajii cândva netezi acum ofiliţi, ochii odată scânteietori acum stinşi?

Oare îşi doreau uneori ca moartea să-i ia din trupurile veştejite înainte să asiste la o degradare şi mai cruntă?"

"Mama călătorise mai departe decât noi, cei care stăteam aici în lumina soarelui. Plecase în lumea aceea a iluziilor duioase, unde ea era fata aceea veşnic tânără, în lumea în care a încercat să fugă atunci când casa ei a ars, când a aflat că soţul ei murise pe un drum îndepărtat, sub un soare dogoritor.

Îşi dorise să meargă acolo cu mult timp în urmă, dar era mereu trasă înapoi, chemată să stea cu noi - acum însă nu-i mai păsa şi n-a mai putut fi convinsă să rămână."

Florin Piersic - "Pur şi simplu..." la Ateneul Iaşi

Sâmbătă seara, 24 februarie 2018, Ateneul Iaşi a găzduit, din nou, o întâlnire emoţionantă a actorului

FLORIN PIERSIC

cu publicul său.

Sala "Radu Beligan" s-a dovedit, şi de această dată, neîncăpătoare pentru numărul mare al admiratorilor marelui actor.

Prin urmare, la cererea publicului şi prin bunăvoinţa maestrului Florin Piersic, va avea loc o nouă reprezentaţie a spectacolului

"Pur şi simplu...".

Personal, am urmărit de mai multe ori acest spectacol şi vă garantez că nu veţi regreta absolut nicio secundă, dacă veţi alege să fiţi prezenţi acolo, într-o seară de neuitat, cu zâmbete şi lacrimi, cu amintiri şi emoţii dintre cele mai plăcute.

Lacrima şi raza

O lacrimă
Desprinsă dintre genele unei plăpânde amintiri
Ce sta ascunsă-n fundul unui suflet
Căzu
Pe albul unei fragede petale...
O rază dete peste ea
Şi-i zise:
"Simt din căldura ta că nu eşti bob de rouă...
De unde vii şi ce eşti?"

În vreme ce se destrăma în pulbere de soare,
Răspunse lacrima:
"Eu sunt un strop de suflet
Şi sunt
Ca picurii izvoarelor fierbinţi:
Vin totdeauna din adâncuri - mari!"...

Lucian Blaga

Carte recomandată: "Lapte negru"

"Lapte negru"

Autor: Elif Shafak

Editura Polirom - 2012

"Lapte negru"

este, în mare parte, un roman autobiografic, care cuprinde mărturisirile lui Elif Shafak, pentru care scrisul a reprezentat întotdeauna un mod de a trăi.

Acest mod de viaţă se schimbă în mod esenţial în momentul în care se căsătoreşte şi dă naştere unui copil, traversează depresia post-partum, încercând să-şi îndeplinească ambele îndatoriri - de mamă şi de scriitoare.

De la femeia independentă, stăpână pe propriile decizii, Elif se transformă treptat în ceea ce numim generic "femeie de casă", momente în care în sufletul şi în mintea sa se dă o adevărată luptă.

În lupta cu această depresie, femeia studiază cazurile altor scriitoare celebre care, deşi provenind din medii sau perioade diferite, au devenit mame şi au scris în continuare.

Înţelege astfel că nu este totul pierdut, că li s-a mai întâmplat şi altora drama prin care trece şi, în timp, reuşeşte să depăşească această situaţie, pentru ca în final să devină ea însăşi dovada faptului că se poate îmbina armonios "meseria" de mamă cu cea de scriitoare.

"Prin "Lapte negru", Elif Shafak reface cu eleganţă parcursul de la scriitoarea nomadă independentă la mama sedentară, plină de nesiguranţă...

Shafak îşi împleteşte experienţele legate de maternitate cu cele ale unor scriitoare celebre... căutând cu perseverenţă o soluţie la conflictul dintre maternitate şi creativitate."

Citate din carte:

"Orice carte este o călătorie, o hartă ce-şi călăuzeşte cititorul prin hăţişul minţii şi sufletului uman.

Iar aceasta nu e cu nimic diferită."

"Nu eram în stare să mă simt ca acasă nicăieri prea multă vreme.

(...) Mi-am purtat toată averea într-o valiză întreaga viaţă - convinsă că puteam să stau oriunde şi pretutindeni pe planeta asta, atâta vreme cât nu eram nevoită să prind rădăcini."

"Suntem femei moderne.

Când ne simţim epuizate şi rănite înlăuntrul nostru, ascundem semnele cu ajutorul ultimelor tehnici în materie de machiaj. Ne închipuim că putem să naştem azi şi mâine să ne vedem de vieţile noastre. Sigur, unele dintre noi reuşesc. Necazul e că altele pur şi simplu nu sunt în stare."

"Cam ăsta e tiparul după care se desfăşoară viaţa mea:

Fac un pas înainte, merg mai departe, cad, mă ridic, încep să merg iar, mă împiedic şi cad iar în nas, mă ridic, continui să merg..."

Timp, viaţă... Viaţă, timp...

Suntem călători prin viaţă... Venim când ne este dat, păşim timid la început, zburăm mai târziu, ne prăbuşim la final...

Conştientizăm noi, oare, cam cât de firavă ne este viaţa?
Foarte rar cei mai mulţi sau niciodată alţii...

De cele mai multe ori, din păcate, doar tragediile care ni se întâmplă sau prin care trec cei dragi nouă... ne fac să mai deschidem ochii şi să înţelegem cât de firavă este viaţa...  

Parcă atunci aflăm pentru prima dată că timpul nu stă-n loc şi-şi vede mereu de drumul său...

Şi totuşi, chiar şi atunci, la câţi dintre noi ţine chestia asta mai mult de o zi, două, poate trei?...

Redevenim apoi cei care eram înainte... cum bine spunea cineva, undeva... sclavii muncii, ai banilor, ai indiferenţei, ai egoismului, ai orgoliilor, disperaţi pentru supravieţuire sau doar pentru a fi înaintea altora...

Suntem incapabili, probabil, să ne dăm seama cam cât de lipsite de importanţă sunt, în realitate, toate acestea, în comparaţie cu "A FI" sau "A NU MAI FI"...

Nu realizăm că poate uneori este posibil să vedem pe cineva, sau să vorbim cu cineva pentru ultima oară... Fie că acelei persoane îi este scris să... plece sau poate e rândul nostru să plecăm... Pentru că toţi suntem datori, până la urmă, să venim şi să plecăm...

Timpul nu-l putem întoarce, nici nu-i putem pune piedică pentru a sta pe loc. Şi, de cele mai multe ori, preţuim ceva sau pe cineva, abia atunci când suntem pe punctul de a pierde sau chiar după ce am pierdut...

Poate ar trebui să arătăm mai des celor dragi că-i iubim, să le spunem asta, să profităm de orice şansă pentru a fi împreună cât mai mult, pentru a ne îngădui clipe de bucurie şi mulţumire sufletească...

"Cei ce se duc, sunt o lecţie pentru cei ce rămân...", dar cine mai are timp... să înţeleagă acest lucru?

Regretele tardive aproape că nu-şi mai au rostul...

Carte recomandată: "Tarta cu mere a speranţei"

"Tarta cu mere a speranţei"

Autor: Sarah Moore Fitzgerald

Editura RAO - 2014

"Oscar Dunleavy este un adolescent visător şi creatorul celor mai gustoase tarte cu mere din lume.

Acum, Oscar a dispărut, iar singurii care îşi pun întrebări şi încearcă să-l găsească sunt Meg, cea mai bună prietenă a lui, şi Stevie, fratele său.

Aşa începe o poveste care vă va purta în lumea tandră a prieteniei, în care Meg şi Oscar vor învăţa să îşi asculte vocea inimii, descoperind puterea vindecătoare a dragostei şi sincerităţii. Totul, în aroma plină de candoare a celor mai bune tarte cu mere din lume."

"Poveste emoţionantă şi captivantă despre puterea prieteniei."

Irish Times

"O poveste plină de suspans, animată de personaje foarte bine conturate."

The Sunday Times

"Un roman emoţionant despre iubire, loialitate şi prietenie."

The Bookseller

"O carte minunată, care vă va lăsa cu un zâmbet larg pe buze şi cu o poftă nebună după gustul tartelor cu mere ale bunicii."

The Book Bag

Citate din carte:

"... atunci când încetezi să mai fii copil, Crăciunul nu mai e decât o teribilă dezamăgire."

"... atunci când devii adult există un moment unic în care lumea ţi se pare brusc - mai mult sau mai puţin - lipsită de sens, când groaznica realitate te copleşeşte precum un lucru căzut din cer."

"... uneori, lucrurile pe care îţi doreşti cel mai mult să le spui sunt chiar cele pe care nu reuşeşti să le rosteşti."

"- Aceasta e o tartă cu mere. (...) Dar nu e o tartă cu mere obişnuită... E tarta cu mere a speranţei. După ce ai luat o bucăţică, întreaga lume ţi se va părea un loc cu totul diferit. Lucrurile vor începe să se schimbe, iar după prima felie ai să-şi dai seama că totul va fi bine.

(...) În încăpere se simţea un sentiment nou - un sentiment lipsit de ranchiună sau stres. Şi, pe măsură ce tarta ni se topea în gură, şi alte lucruri păreau să se topească odată cu ea - îndoielile şi presimţirile nefaste, şi lucrurile care ne făceau morocănoşi şi retraşi. Umbrele nesiguranţei noastre păreau să dispară.

Ştiu că asta sună probabil destul de ciudat, dar după câteva înghiţituri, fiecare dintre noi vedea altfel lucrurile. Dintr-odată, totul părea diferit."

"Nu i-am trimis niciodată scrisoarea pentru că mi-a fost frică. Mi-a fost frică să nu râdă de mine. Mă temeam ca rândurile mele să nu i se pară ridicole şi stupide. Mi-a fost frică să nu distrug ceva ce eu şi Oscar aveam deja. Mi-a fost frică de faptul că el nu... că nu avea să simtă niciodată la fel ca mine."

"S-a dovedit că nimeni nu ar trebui să piardă legătura cu oamenii care reprezintă ceva pentru ei. Nu există scuză pentru asta."

"Nu poţi obliga oamenii să simtă ceva sau să spună lucruri pe care nu le cred."

"Uneori se întâmplă lucruri neprevăzute şi trebuie să-şi reevaluezi priorităţile..."

"E ceva caracteristic adolescenţilor: să-şi ţină ascunse problemele majore - închise în sufletul lor, până ce acestea devin prea grele, iar ei nu le mai pot face faţă."

"Abia îmi amintesc chipul mamei, cu toate că tata a făcut tot ce putea în această privinţă. În loc să-mi citească poveşti înainte de culcare, el obişnuia să stea în fiecare noapte cu o carte mare în braţe. Nu era nimic scris în ea. Era plină cu poze de-ale mamei. Am început să cred că tatăl meu era pe dinăuntru exact precum cartea aceea: fără cuvinte. Doar cu imagini ale mamei. Tăcut, întorcea paginile până ce ajungea la sfârşit, apoi mă săruta pe frunte şi stingea lumina. Fotografiile unei mame nu sunt acelaşi lucru cu mama. Nu-mi puteam aminti parfumul ei, cum arăta atunci când intra într-o încăpere sau cum era vocea ei. Tot ce-mi aminteam erau fotografiile - nişte lucruri reci, triste şi lipsite de viaţă."

"... prietenia era ceva care exista sau nu. Ea nu ar trebui să permită niciodată restricţii şi nu ar trebui să se bazeze pe explicaţii sau scuze."

"Dacă se întâmplă vreodată să fii confuz în legătură cu un anumit lucru... cea mai bună idee ar fi să te duci pe malul mării. Lucrurile se văd mai clar când stai pe ţărm, acolo unde apa întâlneşte uscatul, acolo unde poţi asculta greamătul valurilor şi poţi simţi întinderea vastă a oceanului - uriaş şi sărat - unind toate elementele firii."

"Oamenii adesea nu iau în seamă necazurile altora...

Lumea este un loc lipsit de bunătate, dar nu numai pentru că oamenilor nu le pasă unii de alţii. Uneori se întâmplă aşa pentru că se simt jenaţi sau nu ştiu ce să spună, sau pentru că, pur şi simplu, nu pot îndura să privească în ochii unui om care suferă."

"Oricine ar putea crede că tartele cu mere sunt ultimul lucru la care s-ar gândi cineva aflat în mijlocul unei crize existenţiale, dar se pare că o foarte mică bucată de tartă poate face minuni - şi totul devine din nou suportabil - chiar dacă acea criză izbucneşte cu uriaşe doze de suferinţă sau e încărcată cu mari cantităţi de disperare."