„Cel mai mult mi-e frică de uitare...”

„Nu întotdeauna mi-a fost dat să-mi aleg eu ce-aş fi vrut să joc. Dar aş vrea să-ţi spun cu sinceritate că un actor nu ştie cu exactitate ce să-şi dorească să joace într-un anumit moment.”

 

„În piese există momente pe care le joci pentru propria ta plăcere. Sunt cadouri pe care singur ţi le faci. Din păcate... astfel de clipe sunt rare.”

 

„... nu se poate trăi fără dorinţa aprigă de a lăsa un semn în urma ta. De aceea cred cel mai mult în muncă. Iar cel mai mult mi-e frică de uitare.”

 

„Am jucat într-o piesă în care, la un moment dat, mă adresez direct spectatorilor. Mă uitam drept în ochii lor. Fascinant! Erau o prezenţă deosebit de reală şi am simţit că trăiesc un moment emoţionant.”

 

„De obicei, am chiar o fragilitate sufletească şi sunt uşor de rănit, şi poate de aceea mi-am făurit o platoşă, fiindcă ştiu dintr-o veche experienţă că rănile se vindecă greu.”

 

„Cred că o mişcare teatrală atât de puternică şi diversă cum este teatrul românesc este capabilă să-nfrunte orice dificultăţi, fie ele subiective sau obiective.”

 

„Cred în capacitatea de a influenţa a artei. După cum cred, mai mult sau mai puţin, în faptul că arta face educaţie.”

Mircea Albulescu

Fragmente din interviul apărut în cartea

"Cele mai frumoase 100 de interviuri",

Autor: George Arion, Editura Flacăra - 2011

Foto: Viva FM 

Viaţa este o luptă!

„Totdeauna am crezut că trebuie să trăiesc momentul.”

 

„Cine nu se teme de moarte, minte.

Dumnezeu ne-a dat să trăim, nu ne-a dat să murim.”

 

„Sunt câteva persoane pe lumea asta, ca mama şi tata, despre care îmi place să vorbesc mereu la prezent. Nu vreau să spun „a fost“, pentru că atâta vreme cât eu mi-s, înseamnă că şi dânşii îs. „S“-ul ăla ne uneşte, ne face să vorbim la prezent mereu despre noi şi ai noştri. Câtă vreme eşti de-al meu, eşti odată cu mine. Când nu voi mai fi eu, poate că cineva va voi să-mi ia făptura psihică şi să o poarte cu făptura-i, în gând, mai departe.”

 

„Am fost singur la părinţi, dar nu am fost un copil sărac. Noi am trăit din banii lui tata. Mama n-a lucrat niciodată, a fost casnică. Ea a avut grijă de noi toţi, iar tata ne-a ţinut: pe ea, pe mine, şi pe el. Nişte oameni normali, stând într-o casă cu chirie undeva în vecinătatea Casei Poporului… Acolo am locuit toată copilăria mea.”

 

„E bine în viața asta, ca actor, să dispari când trebuie, cât ești pe val. Îi văd pe cei din jurul meu cum mă privesc.”

 

„La urma urmei, actoria presupune o anumită disciplină.”

 

„Arta actorului întotdeauna este un drum. Şi cu cât drumul este mai lung de la persoana mea la personaj, cu atât biruinţa mea este mai mare.”

 

„Nu vreau ca studentul să fie ca mine, pentru că asta e cea mai mare tâmpenie pe care un om de la catedră ar putea să o dorească.”

 

„Lacrima este o măsură extraordinară pentru actorie.”

 

„Este un moment în viaţă - şi-ţi spun eu, de la vârsta mea - când n-ai idee ce bine e să-ţi oferi luxul să te laşi o clipă pe spate.

La orice vârstă!

E adevărat, aşa este viaţa, este o încordare, o căutare, o luptă!

Şi toată lumea luptă, unii pentru un leu, alţii pentru un miliard.

Luptă!

Şi e la fel de acerbă lupta ăluia care scormone pământul ca să mai scoată un fir de ceva, ca să poată să mănânce un sfert din el şi să spere că vinde trei sferturi, cu lupta ăluia care vrea să mai câştige un miliard.”

 

Mircea Albulescu

Fragmente extrase din interviuri publicate în: Jurnalul Naţional, Adevărul, Q Magazine

Trăieşte-ţi clipa! Căci clipa-i viaţa ta!

Viaţa se grăbeşte, rapidă caravană.
Opreşte-te şi-ncearcă să-ţi faci intensă clipa.
Nu mă-ntrista şi astăzi, făptură diafană,
Mai toarnă-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa…

Bea vin! În el găsi-vei Viaţa-fără-moarte.
Pierduta tinereţe din nou ţi-o va reda,
Divinul timp al rozei şi-al inimii curate!
Trăieşte-ţi clipa dată! Căci clipa-i viaţa ta!

Grăbite ca şi apa şi repezi ca un vânt
Ce-aleargă prin pustiuri, fug zilele-mi puţine.
Şi totuşi două zile indiferente-mi sunt:
Ziua de ieri şi ziua care-o să vină mâine.

Nu depăşi prezentul cu gândul! Ştii tu oare
Măcar dacă-ai să termini cuvântul început?
Mâine poate deja fi-vom asemeni celor care
De şaptezeci de veacuri în neant au dispărut.

Se-ntoarce anotimpul suav al tinereţii.
Mi-e dor de vinu-acesta în care înfloresc
(...) Mi-e părul alb, prieteni. Am şaptezeci de ani.
Vreau să mă bucur astăzi. Mâine - poate-i prea târziu.

Priveşte-n jur: durerea cu mii şi mii de feţe.
Cei dragi sunt morţi. Eşti singur cu palida tristeţe.
Ridică însă fruntea! Culege tot ce-atingi!
Trecutul e-un cadavru. Nu este timp să-l plângi.

Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă mâne.
Tu bucură-te astăzi! Atâta îţi rămâne.
Ia cupa şi te-aşează sub luna de cleştar,
Căci mâine poate luna te va căta-n zadar.

Vreau doar o cupă plină, o pâine de jumate
Şi-o carte de poeme. Şi dacă sunt cu tine,
Chiar stând într-o ruină, - mai fericit ca mine
Nici un sultan nu este cu-o sută de palate.

În zori într-o tavernă s-a auzit un glas:
"O, voi nebuni de viaţă! Voi, tineri veseli! Vinul
Turnaţi-l iar în cupe, 'nainte ca destinul
Cu lacrime să umple paharu-acestui ceas!"

Nu-ţi răsădi în suflet copacul întristării,
Ci răsfoieşte zilnic a desfătării carte.
Bea vin şi poartă-ţi paşii pe căile-ncântării,
Căci măsurat ţi-e drumul de la surâs la moarte.

 Omar Khayam