Nicolae Dabija: Sâmbăta la ţară

 Sâmbăta la ţară

Nicolae Dabija

Mama coace pâine-n orice săptămână,

sâmbăta nici nu se-aşază singură la masă:

din feciori şi fiice, câţi crescu bătrâna,

speră măcar unul poate-o da pe-acasă.

Bine că există undeva o mamă,

bine că există undeva un sat,

unde ştii că totul să rămâi te cheamă,

chiar dacă de-acolo nici n-ai fost plecat.

Când, de singuri ce-s, tremur gutuiaşii,

iară cerul, larg, îşi desface harta -

mama-ncă din drum recunoaşte-mi paşii

şi în noapte sare să-mi deschidă poarta.

Iar în casa noastră toate îmi sunt sfinte;

focul ardă-n sobă, spulbere-a troian;

şi spre dimineaţă mama,-ncet, să intre

să mă învelească încă c-un iorgan.

Vântul să bocească, parcă-ar fi orfan,

iar pe masă pâinea - albă precum luna...

Am să vin odată, mamă, pe un an.

Am să vin, odată, pentru totdeauna.

Arcadie Suceveanu: Viziune cu mama

 Viziune cu mama

Arcadie Suceveanu

Tot te mai văd la geamul dinspre lume

Stând ca şi-atunci, în noaptea de colind.

Visezi iar rău... Mă vezi pe-o apă-n spume...

Bătut în cuie parcă şi murind.

Nu poţi să-adormi, şi-n noaptea tot mai lungă

Te-ncearcă-un gând pustiu, şi tot asculţi

Cum trece toamna asta ca o rugă

Murind pe tâmpla brazilor din munţi.

Un înger orb se zbate-ntre obloane,

Şi parcă-un gol te soarbe, nu ştiu cum.

Smerită-nalţi privirea la icoane

Spre un Iisus îngălbenit de fum.

Rămâi aşa, cu gândul tot la mine,

Tăcută şi zidită-n necuvânt.

Doar mâinile ţi se-ntâlnesc străine,

Ca două şoapte aspre de pământ.

"Versul lui e rugăciune..."

Făclie

Autor: Dumitru Matcovschi

Eminescu mai trăieşte,

Eminescu n-a murit,

Eminescu pătimeşte,

Cum nimeni n-a pătimit.

Versul lui e rugăciune

Ce se plânge şi se cântă

De-un popor întreg, de-o lume

Nesupusă, neînfrântă.

Mulţi au vrut să-l bâlbâiască

Şi să-l spurce-au vrut, la fel,

Însă vatra românească

Cruce şi-a făcut cu el.

Eminescu, deci, trăieşte,

Eminescu va trăi

Soarele cât încălzeşte,

Luceafărul cât o fi.

Eminescu e făclie,

E o ţară cu minuni,

Un izvor cu apă vie,

Care vine din străbuni.

6 mai 1990 – „Podul de flori peste Prut”

6 mai 1990, orele 13.00 - 19.00...

În cadrul acţiunii simbolic intitulată

„Podul de flori peste Prut”,

aproximativ 1.200.000 de români au trecut de o parte şi de alta a Prutului, fără a avea nevoie de acte sau viză (pentru prima dată după cel de-al doilea Război Mondial), pentru a sărbători revederea cu rudele, apropiaţii, prietenii, după o jumătate de secol de dezbinare.

De-a lungul anilor, Prutul i-a despărţit pe români, dar în ziua de 6 mai 1990, orice graniţă a dispărut.

De-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut, au fost create opt puncte de trecere: Miorcani - Pererita, Stânca - Costești, Iași - Sculeni, Ungheni - Pod Ungheni, Albița - Leușeni, Fălciu - Țiganca, Oancea - Cahul și Galați - Giurgiulești.

„Zecile de mii de români de pe ambele maluri au răbufnit ca un fluviu. Românii au fost primii care au intrat în URSS fără permisiune...”,

îşi aminteşte Ion Ungureanu, pe atunci ministru al Culturii și Cultelor.

„La Pod, în satul meu, venise și un medic din Chișinău cu baiețelul său, care să fi avut vreo patru anișori și căruia tatăl său îi promisese încă la Chișinău că va vedea români.

Cei de pe malul drept erau uzi leoarcă. Oamenii din Pererita mea aduseseră în fugă haine uscate pentru oaspeții doriți.

Se vorbea într-o limbă comună - în română.

După două-trei păhăruțe de țuică începuseră să cânte - intonau aceleași cântece comune.

La vârsta când încă nu era atins de minciunile noastre lingvistice, băiețelul medicului întrebase cu o naivitate cuceritoare pe tatăl său:

„Tată, mi-ai promis să-mi arăți români. Care-s ei?”...”,

povestea Grigore Vieru.

„Era o tensiune emoțională de nedescris.

Oamenii se strigau pe nume unii pe alții și se regăseau după ani și ani.

La un moment dat, de partea cealaltă a râului s-a aruncat un bărbat în apă și a început să vină spre basarabenii de dincoace. Ai mei din Pererita stăteau încremeniți. Aveau mari emoții și nu îndrăzneau să facă nici o mișcare până s-a aruncat un pererîtean în apă. După el au pornit și ceilalți.

S-au întâlnit toți la mijlocul Prutului și au încins acolo, în apă, o horă, lucru nemaivăzut și nemaiauzit nicăieri în altă parte a lumii.

De aceea spun că par caraghioși astăzi cei care ironizează Podul de Flori. Nu poate fi ironizată lacrima bucuriei.”,

mai spunea Grigore Vieru.

Autor: Pe o aripă de cânt 

Mărturii despre Nicolae Sulac

„... Mai era tot pe la noi un împărat, îi zicea Sulac, mi-i dor, mi-i dor de el...”

Grigore Vieru

 

„... Maestrul Nicolae Sulac a rămas o legendă în folclorul moldovenesc, iar balada „Mioriţa”, cântată de atâtea ori de el, este culmea măiestriei interpretative. Nicolae Sulac ne-a lăsat o moştenire spirituală bogată – a înregistrat sute de piese compuse şi intrepretate de el, a evoluat în cadrul sutelor de concerte cucerind spectatorii noştri şi cei de peste hotare. Pe firmamentul culturii noastre, Nicolae Sulac a strălucit nu numai cu harul său interpretativ, ci şi cu umorul său fin şi profund filozofic...”

Veaceslav Madan, fost ministru al Culturii

 

„Sulac a fost înzestrat cu har Dumnezeiesc pentru a bucura sufletele noastre...”

Valentin Goga, fost director al Palatului Naţional din Chişinău

 

„A deprins cântecul de la talanca mioriţelor şi murmurul izvoarelor din văi, de la şoaptele frunzelor şi cântecul păsărilor din pădurea Sadîcului...”

Constantin Rusnac

 

„Vă destăinui un mic secret: Nicolae Sulac era atras de muzică uşoară de sorginte... folclorică. Cazul lui era ieşit din comun: în cadrul aceluiaşi spectacol el cânta şi muzică de estradă şi muzică populară.”

Mihai Dolgan

 

„Nicolae Sulac şi-a pus întreagă viaţă pe altarul cântecului popular. El a fost cel care a trezit conştiinţa naţională a basarabenilor şi a menţinut mereu aprinsă flacăra dragostei pentru cele sfinte, a alinat durerile, fiind şi un bun coleg şi un profesor de excepţie pentru tinerii interpreţi de muzică populară.”

Maria Sarabaş

 

„Timpul nu are nevoie de numărătoare, fie vorba de 5 sau 25 de ani. Nimic nu se uită, nici binele, nici răul. Cred că nu e corect să-ţi vorbeşti de rău trecutul, în cele din urmă, nu-mi permit să am amintiri negative atunci când dragostea poporului pentru idolul său, e atât de măreaţă.

Sunt fericită că 10 ani din viaţa mea (1968 - 1978) am fost alături de acest om genial.

Am fost martoră la naşterea pieselor, versurilor, melodiilor sale: cât valorează doar doina „Mioriţa”!

Zi de zi, ne vizitau cunoscuţi, fie şi-acei necunoscuţi: şi fiecare, avea ce împărtăşi cu Nicolai: despre viaţă, politică...

Noi eram satisfăcuţi de traiul nostru modest, în garsoniera noastră de pe bulevardul Negruzzi, mobilată simplu, specific acelor timpuri (ca la toată lumea): o măsuţă, un divan, un dulap plin cu discuri şi cărţi, un aparat de radio, un ţol confecţionat în stil naţional.

Eram tineri, plini de energie şi ne făceam mari speranţe pentru viitor.

Se spune că dacă omul pe perioada vieţii sale a construit o casă, a sădit un copac şi a crescut un fiu, atunci, el n-a trăit în zadar. Nicolae Sulac a reuşit să le facă pe toate, chiar şi mai mult: a rămas în memoria şi inimile oamenilor ca un cântăreţ preferat şi iubit, suflet din sufletul poporului său.”

Ludmila Diacenco – Sulac

Selecţie realizată de Pe o aripă de cânt

DOINA şi ION ALDEA TEODOROVICI

Motto:

"Durut, şi-arţarul blestemat din calea veşniciei

plânge cu frunzele-i ce cad mâhnit şi mor

peste mormântul lor, iar ei,

Ei au plecat cum pleacă cocostârcii-n toamnă

şi-n primăveri nu vor mai reveni, doar

Inimile sângerânde le-au lăsat acasă,

Acasă, pe Pământ ca vamă-n

marea trecere

din zborul frânt –

două

Ofrande aduse-acestui neam –

să le avem pe veci în inimă şi-n gând. "

Constantin RUSNAC

Accesaţi: "Fuga"

"Aşa cum fiinţa lui Dumnezeu s-a topit în nemărginirea Universului, iar întreaga suferinţă a neamului a vibrat şi mai vibrează şi astăzi pe cele patru corzi ale rebelei Balade porumbesciene, tot astfel cele două fiinţe,

Doina şi Ion,

devenite legendare, s-au topit în suferinţele acestui pământ,

iar noi, la rândul nostru, ne vedem şi mai clar propria fiinţă rănită în oglinda neasămuitului lor har.

Artistul nu poate inventa bucuriile, nici durerile poporului său.

Asta au înţeles-o Doina şi Ion.

Ei n-au inventat nimic, ei, pur şi simplu, au rămas în cântecul lor."

Grigore VIERU

"Vor rămâne, după un compozitor şi o interpretă, lumina cântecului şi risipa de suflet, după ei care şed acum în genunchi – mire şi mireasă ai cântecului care a scos mulţimea în stradă, făcând-o să creadă în cele veşnice şi într-un viitor mai bun – aşteptând ca «Eminescu să ne judece»."

Nicolae DABIJA

"Ca o regină a unui nord fabulos, aşa vine Doina să-şi urmeze ursul preferat....

Am plâns copilăreşte la cântecele lor, ale Doinei şi ale lui Ion. Cât mai are artişti ca Vieru, Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, poporul român poate spera la o purificatoare renaştere. Ea se şi petrece."

Adrian PĂUNESCU

"Cu trei mari daruri i-a înzestrat Dumnezeu: cu cel al irepetabilei sensibilităţi melodice, cu cel al modestiei şi cu cel al unui caracter eroic. Încă Eminescu spunea că inteligenţe putem întâlni adese, caractere – arare. Asemeni daruri nedându-se oricui, lumea i-a primit de la bun început pe cei doi mari artişti ca pe cei mai dragi fii ai ei.

Trei mari fapte au săvârşit Ion şi Doina: au dezvoltat cântecul nostru, siluit îndelung de străinisme şi falsuri, redându-i demnitatea naţională; au recreat la noi genul cântecului patriotic (nu cred că vom greşi aşezând arta lor alături de frumuseţea şi strălucirea muzicii lui Ciprian Porumbescu) şi au reafirmat alături de alte vitejeşti inimi basarabene, fie artistice, fie ştiinţifice, fie politice, conştiinţa de neam.

Viaţa lor, nemilos de scurtă, nu poate fi deplânsă, nici invidiată, pentru că prin jertfă, prin arderea ei de tot, ea s-a ridicat deasupra a toate,

atrăgând infinitul."

Grigore VIERU

"Dăruiţii cu har nu se nasc în fiecare zi, nici în fiecare an.

Mă cutremură vocea lor: catapeteasma cerului ca şi cum

ar fi ruptă în două de un fulger.

Cântecul adevărat nu cunoaşte oprelişti.

Bucură şi doare cântecul adevărat, înalţă şi tămăduieşte...

Lor, ca şi cum le-a închinat Poetul împătimitele, însemnatele versuri:

«Braţ de braţ păşesc alături... le stă bine laolaltă,

Ea frumoasă şi el tânăr, el înalt şi ea înaltă...»."

Dumitru MATCOVSCHI

"Modeşti şi răbdători, ei au ştiut să înfrunte vicisitudinile destinului şi toate obstacolele pe care le înălţau în calea lor arhitecţii distrugerii noastre metodice. Şi-au găsit şi afirmat propriul stil, au ştiut să îmbine în arta lor muzicală, arta frumosului cu cele mai alese şi autentice

sentimente ale iubirii de

Neam şi Ţară."

Valeriu MATEI,

poet, istoric, scriitor şi om politic

"Trista conjugare a verbelor la trecut, personal, mă macină, mai ales atunci când scriu şi vorbesc despre cei doi mari dispăruţi. De fiecare dată am avut emoţii, de fiecare dată am trăit amintirea despre pierderea lor.

Când mă gândesc la Doina şi Ion, tresar de parcă cineva îmi pune în mâini tricolorul şi mă îndeamnă să iubesc şi să simt româneşte.

Pentru ei laurii au însemnat comorile de vis ale acestui neam, succesele lor erau egale cu izbânzile unui popor dornic de libertate."

Dinu RUSU, jurnalist

Urmăriţi-ne şi pe Facebook:

FB Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Ion Aldea Teodorovici

Ion Aldea Teodorovici, instrumentist, compozitor şi interpret, „Artist Emerit al Republicii Moldova” (1989) şi Cavaler al „Ordinului Republicii” (post mortem), s-a născut la 7 aprilie 1954, în oraşul Leova (Basarabia), şi s-a stins în urma unui tragic accident rutier, petrecut în România, la 30 octombrie 1992.

Ion a mai avut doi fraţi (de pe tată) - Adrian şi Petre, el fiind cel mai mic.

Dragostea pentru muzică i-a insuflat-o tatăl său, la îndemnul căruia, de la 5 ani a studiat vioara şi pianul, iar de la 7 ani - clarinetul, la Şcoala Muzicală „Eugen Coca” (în prezent: Liceul „Ciprian Porumbescu” din Chişinău).

Şi-a pierdut tatăl pe când avea numai 10 ani, dar a continuat aprofundarea cunoştinţelor muzicale, studiind saxofonul la Școala Medie de Muzică din Tiraspol.

Şi-a satisfăcut serviciul militar în Armata Sovietică, în orașul Zaporojie, RSS Ucraineană, Unitatea de Artilerie.

Între 1971 - 1988, a urmat cursurile Facultăţii de Compoziție și Pedagogie, din cadrul Conservatorului de Stat (Chişinău).

Activitatea de creaţie a început-o în formaţia condusă de Mihai Dolgan – „Contemporanul”, unde iniţial a cântat la saxofon, dovedindu-şi treptat talentul de compozitor şi solist.

Între 1975 - 1981, a fost conducător artistic al Teatrului Academic Muzical - Dramatic de Stat „Alexandr Puşkin” (în prezent Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” - Chişinău).

A fondat şi a condus formaţiile „Telefon” (1986) şi „Diate” (1987).

A colaborat și cu Studioul Cinematografic „Moldova - Film”, în special, cu regizorul Valeriu Jereghi.

În 1981 s-a căsătorit cu Doina Marin şi, în acelaşi an, a început să cânte propriile compoziţii. A început să cânte în duet cu Doina, în februarie 1983, la serata de creaţie a lui Grigore Vieru.

În perioada 1989 - 1990, au susţinut numeroase concerte, atât în Republica Moldova, cât şi în mare parte din România.

În calitate de compozitor, Ion Aldea Teodorovici a scris muzică simfonică, de cameră, pentru copii, teatru, film, inclusiv pentru spectacole dramatice: „Fîntîna Anghelinei” de A. Burac, „Dragă consăteanule” de Gh. Malarciuc, „Abecedarul”, „'Tata” şi „Pomul vieţii” de D. Matcovschi, precum şi cântece patriotice şi lirice (aproximativ 300).

Pentru meritele în domeniul artei muzicale, a primit mai multe distincţii și titluri.

A decedat în urma unui grav accident rutier, împreună cu soţia sa, şi este înmormântat la Cimitirul Central Armenesc din Chişinău.

În Republica Moldova, 2012 a fost declarat

„Anul Doinei şi Ion Aldea-Teodorovici”.

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: Google

Momente...