„Meseria de actor e una din cele mai grele meserii, pentru că îţi cere o vocaţie precisă, o ardere interioară, o nevoie de a transpune în joc gândurile fără de care nu se poate trăi.”
„În toate rolurile pui suflet. Fiecare e al tău şi chiar dacă nu-i desăvârşit, tot îl treci pe răbojul personal şi se cheamă că l-ai îndrăgit.
Şi un personaj secundar poate să-ţi dea satisfacţii. Rolurile mici, episodice, dau şi ele satisfacţie.
Depinde cum sunt făcute.”
Colea Răutu
Actorul Colea Răutu (nume real: Nikolai Rutkovski) s-a născut la 28 noiembrie 1912, în localitatea Limbenii Noi (judeţul Bălţi, azi în Republica Moldova), într-o familie cu patru copii (el fiind cel mai mare dintre fraţi), şi s-a stins la 13 mai 2008, la Bucureşti.
A studiat iniţial la Colegiul „Regele Ferdinand” din Chişinău, apoi la Liceul Militar din Bălţi, dar, după cum singur recunoştea, niciodată nu i-a plăcut cartea, în schimb iubea fotbalul.
Pe când avea 13 ani, a plecat la Bucureşti.
Datorită vocii deosebite, a fost angajat în corul Operei din Cluj Napoca.
În 1929 a intrat în teatru – ca figurant, iar mai apoi, în urma unui concurs, a fost angajat în trupa de teatru a lui Emil Bobescu, renunţând astfel la marea sa pasiune – fotbalul.
A devenit actor al Teatrului de Revistă „Cărăbuş”, condus de Constantin Tănase, unde interpreta cuplete social-satirice. Acolo a cântat pentru prima dată şi celebra melodie: „Ți-a ieșit coșaru-n drum”.
În 1947, a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti.
Între 1952 – 1968 a jucat la Teatrul „Giuleşti”, în paralel fiind prezent şi în spectacole ale Teatrului Naţional sau ale Teatrului din Piteşti.
Totodată, a colaborat şi cu Teatrul Naţional Radiofonic („Gaiţele”, „Pentru cine bat clopotele?”, „Departe de lumea dezlănţuită” etc).
A interpretat peste 70 de roluri în filme de lung metraj (româneşti şi străine) şi în seriale de televiziune, printre cele mai cunoscute numărându-se: „Desfăşurarea”, „La moara cu noroc”, „Dincolo de brazi”, „Bijuterii de familie”, „Soldaţi fără uniformă”, „Setea”, „Vară romantică”, „Pisica de mare”, „Lumina de iulie”, „Castelanii”, „Răscoala”, „Neamul Şoimăreştilor”, „Vremea zăpezilor”, „Haiducii”, „Răzbunarea haiducilor”, „Răpirea fecioarelor”, „Vânătorul de cerbi”, „Haiducii lui Şapte-Cai”, „Mihai Viteazul”, „Săptămâna nebunilor”, „Zestrea domniţei Ralu”, „Ultimul cartuş”, „Explozia”, „Fraţii Jderi”, „Nemuritorii”, „Ştefan cel Mare – Vaslui 1475”, „Singurătatea florilor”, „Zile fierbinţi”, „Pintea”, „Toate pânzele sus”, „Drumuri în cumpănă”, „Nea Mărin miliardar”, „Ultima noapte de dragoste”, „O lume fără cer”, „Capcana mercenarilor”, „Noi, cei din linia întâi”, „Mircea”, „Cel mai iubit dintre pământeni” etc.
Dintre premiile şi distincţiile primite, amintim:
- „Artist Emerit”;
- Ordinul „Meritul Cultural” clasa a III-a - „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”;
- 1988 - Premiul ACIN pentru întreaga activitate;
- Premiul Festivalului de Film de la Karlovy – Vary;
- Premiul Festivalului de Film de la Moscova;
- 2001 – Laureat al Galei „Vârsta de Aur”;
- 2002 – Laureat al Premiilor Naţional în Domeniul Teatrului;
- 2002 – Premiul de Excelenţă în Cinematografia Românească – Gala Premiilor în Cinematografie;
- 2002 - Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler - „pentru prestigioasa carieră artistică și talentul deosebit prin care a dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă”.
A fost membru al Uniunii Cineaştilor şi al UNITER.
A publicat numeroase articole legate de teatru şi film.
Actorul şi regizorul - Sergiu Nicolaescu - s-a născut la 13 aprilie 1930, la Târgu-Jiu, într-o familie de aromâni, şi a trecut la cele veşnice la 3 ianuarie 2013.
De la vârsta de 5 ani, a locuit la Timişoara, unde a urmat cursurile Şcolii primare de aplicaţie şi ale Colegiului „Diaconovici – Loga”.
În 1952 a absolvit Facultatea de Mecanică din cadrul Politehnicii din Bucureşti, cu diploma de inginer mecanic.
A lucrat ca inginer la Întreprinderea Optică Română, iar mai apoi la Buftea şi la filmări combinate în cadrul Studioului cinematografic „Alexandru Sahia”, fiind specializat în filme documentare și jurnale de actualități.
Regia de film rămâne marea lui pasiune.
A debutat în 1962 cu scurtmetrajul „Scoicile nu au vorbit niciodată”, urmat de „Memoria Trandafirului” - proiectat la Festivalul de film de la Cannes în 1964 şi, ulterior, în America.
În 1967 a realizat primul lungmetraj de ficţiune, coproducţia româno - franceză „Dacii”, iar în anul 1971 – „Mihai Viteazul”, o producţie istorică de referinţă, unul dintre cele mai vizionate filme româneşti.
În 1972 a regizat primul film poliţist românesc – „Cu mâinile curate”, totodată jucând în celebrul rol al comisarului Moldovan. A continuat cu alte filme poliţiste: „Ultimul cartuş” - 1973, „Un comisar acuză” - 1974, „Revanşa” - 1978, „Duelul” - 1981, „Supravieţuitorul” - 2008.
Alte pelicule de succes pe care le-a regizat: „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, „Osânda”, „Ultima noapte de dragoste”, „Nea Mărin miliardar” (prima lui comedie), „Ciuleandra”, „Mircea”, „Orient Express”.
În septembrie 2006, Pro Video a lansat primele şase titluri dintr-o colecţie de 21 de filme ale regizorului, pe suport DVD.
Ultimele două filme cărora le-a semnat regia au fost: „Poker” - 2010 şi „Ultimul corupt din România” - 2012.
Sergiu Nicolaescu s-a implicat şi pe scena politică, mai întâi în zilele Revoluţiei din 1989, apoi ca membru al Frontului Salvării Naționale şi senator în toate legislaturile post-decembriste, cu excepţia perioadei 2004 - 2008.
A avut iniţiativa înfiinţării Comisiei senatoriale de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989, al cărei preşedinte a fost pentru o perioadă, iar în 2004 a fost numit membru în Colegiul Național al Institutului Revoluției Române.
În 1990 a fost membru fondator al Uniunii Cineaştilor (UCIN), fost ACIN, în 1992 - iniţiator, membru fondator şi preşedinte al Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România (UARF), iar între 1991 - 1996, director al Studioului de creaţie nr. 2 „Star Film”.
A scris şi mai multe cărţi, unele dedicate Revoluţiei din 1989: „Revoluția. Începutul adevărului”, „Un senator acuză”, „Sergiu Nicolaescu acuză”, „Cartea revoluției române decembrie ’89”, „Recviem pentru adevăr”, „Lupta pentru putere. Decembrie ’89”, „Destin și film. Destăinuirile unui cineast” şi „Mămăliga a explodat. Decembrie 1989”.
De-a lungul anilor, a primit numeroase premii şi distincţii:
- 2002 - Ordinul Naţional „Serviciul Credincios”, în Grad de Cavaler;
- 2012 – „Cetăţean de Onoare al Municipiului Târgu-Jiu”;
- „Doctor Honoris Causa” al Universităţii de Ştiinţă şi Arte din Chişinău;
- 2011 – Premiul pentru întreaga carieră - Festivalul de Film Mediteranean – Roma.
A fost căsătorit de trei ori. De prima soţie, Mariana, s-a despărţit la numai trei luni după nuntă, după care a urmat căsătoria cu Gabriela, o cunoscută şi apreciată costumieră, cu care a lucrat la unele dintre filmele sale şi de care avea să se despartă câţiva ani mai târziu. Din anul 2005 era căsătorit cu Dana Nicolaescu, pe care o întâlnise pentru prima dată în 1996, atunci când ea abia împlinise 18 ani.
Autor: Pe o aripă de cânt
Foto: Google
„Tata era un creştin adevărat prin faptă. El aşa trăia. În cuvântul Domnului. Trăia iubind aproapele ca pe sine. Trăia generos şi împărţind iubire. Toată viaţa lui a împărţit la toată lumea lumină şi bunătate.”
„Oamenii mă opresc pe stradă şi îmi povestesc despre Nea Mărin şi despre iubirea pe care o au faţă de Amza. Asta este incredibil... După atâţia amar de ani care au trecut de când e în altă parte...”
„Amza a adorat această ţară şi chiar a refuzat să plece, atunci când era bolnav, ca să se trateze la Paris. A zis că nu vrea să moară în afara ţării, că vrea să moară acasă.
A iubit acest popor, considera că este cea mai frumoasă ţară din lume şi cred că avea dreptate.
Şi-ar fi dorit un viitor bun, un viitor cinstit, a crezut în steaua României, că într-o zi o să fie o ţară democratică, cu oameni frumoşi, cu oameni cinstiţi, cu oameni harnici.
Da, a iubit România!”
„Foarte mult timp nu l-am considerat actor, era doar tata. Incredibil, dar adevărat, l-am descoperit ca actor după ce a plecat. Mergeam cu el la filmări, eram peste tot, am asistat şi la naşterea lui Nea Mărin. Ne citea mamei şi mie toate monoloagele. Îl auzeam râzând în birou, pentru că închidea uşile când scria, apoi ne chema pe toţi să râdem. Nu am simţit când a trăit rolurile, când le-a creat.
Amza era un om foarte timid şi foarte retras, iar tot procesul acesta de creaţie era în sufletul lui şi în lumea lui, nu prea avea nimeni acces. Însă, ca senzaţie, părea că totul e foarte uşor...”
„Amza a făcut parte din categoria artiştilor care „ard”. Oriunde ar fi fost, dăruia atât de mult din el, din bucurie, din suflet şi din cinste, încât chiar toată viaţa lui „a ars”. Şi acasă şi pe platourile de filmare şi la teatru şi la institut…
A fost aşa, ca un izvor care tot dăruia. Şi consumul acesta de lumânare superbă l-a costat. Sau nu, pentru că eu cred că lucrurile se întâmplă aşa cum trebuie să se întâmple şi probabil că a trebuit să plece la 52 de ani...”
Oana Pellea
Foto: Google
La naşterea fiicei sale, Oana, Amza Pellea i-a dedicat o poezie...
„Te-ai întrupat din stele,
Din pulbere, din vânt,
Din gândurile mele,
Din apă, din pământ,
Şi din iubirea noastră,
Clocotitoare, vie...
Ai înflorit albastră,
Gingaşa bucurie,
Aluneci ca o rază de soare jucăuş,
Eşti apa dintr-o rază,
Eşti pumnul meu căuş,
Din care însetat,
Sorb viaţa-adevărată,
Şi bucurie multă,
Şi lacrima curată...
Prin tine devin veşnic,
Şi capăt sens şi ţel,
Prin tine sunt puternic,
Sunt piatră, sunt oţel,
Şi datorită ţie,
Fetiţa mea cea mică,
De-acuma lui tăticu...
De moarte nu-i e frică...”
Amza Pellea
„Prin dăruirea lui, Amza Pellea şi-a câştigat dreptul la nemurire.”
„De dragul tinereţii, Amza Pellea a fost dascăl la Institut – adorat de studenţii pe care şi el îi iubea ca pe copiii lui – fără să se intituleze profesor universitar...”
Sanda Toma
„Eu am vrut să demonstrez că un actor poate juca orice, că poate fi credibil şi într-un voievod şi într-un ţăran şi într-un om slab şi într-un om puternic şi într-un borfaş şi într-un jurist.
Omul care m-a marcat pe viaţă a fost profesorul meu din Institut, Mihai Popescu. El mi-a făcut la un moment dat următoarea teorie:
Dacă Dumnezeu, sau natura, sau în cine te crezi tu, ţi-a dat posibilitatea să faci o adunare de oameni să te asculte, atât de concentrat încât să uite pentru două ore de ei înşişi, eşti obligat să faci meseria asta, indiferent de sacrificiul pe care ţi l-ar cere.”
Amza Pellea
Marele actor Amza Pellea, reprezentant al generaţiei de aur a scenei româneşti, s-a născut la Băilești (judeţul Dolj), la 7 aprilie 1931, şi a trecut la cele veşnice la 12 decembrie 1983, la Bucureşti, în urma unei grele suferinţe.
A studiat la Colegiul Național „Nicolae Bălcescu” (în prezent „Carol I”) din Craiova, apoi a urmat o şcoală electrotehnică, obţinând diploma de „specialist în aparate de calcul de înaltă şi joasă tensiune“.
La Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, a fost repartizat la actorie, şi nu la regie, cum şi-ar fi dorit.
A debutat pe scena Teatrului Național din Craiova, în piesa lui Oscar Wilde - „Ce înseamnă să fii onest”, în rolul lui Jack Worthing.
Pe scena Naţionalului craiovean a jucat în multe alte piese: „Ani de pribegie”, „Tudor din Vladimiri”, „Tragedia optimistă”, „Gâlcevile din Chioggia”, „Hamlet”, „Ecaterina Teodoroiu”, „Soldatul Sveik”, „Fântâna turmelor” etc.
În perioada 22 martie 1973 - 24 septembrie 1974, a ocupat funcţia de director al Teatrului Național din Craiova.
În 1961, Radu Beligan l-a luat la Teatrul de Comedie pe care îl înfiinţase, Amza Pellea interpretând diverse personaje, în piese cum ar fi: „Svejk în al doilea război mondial”, „Umbra”, „Somnoroasa aventură”, „Capul de rățoi”, „Un Hamlet de provincie”, „Interesul general”, „Buffalo Bill și indienii” etc.
În București a jucat şi la Teatrul Mic, Teatrul „Nottara” și Teatrul Național, impunându-se ca unul dintre actorii cei mai de seamă ai scenei românești, prin rolurile din spectacole precum: „Comoara din deal”, „A treia țeapă”, „Procesul” (acesta fiind şi ultima apariţie).
Talentul său a fost pus în valoare și de rolurile pe care le-a jucat în filme, Amza Pellea abordând cu măiestrie registre interpretative foarte variate.
Astfel, primul rol a fost în „Setea” (1961), după care a cunoscut un imens succes, jucând în „Dacii”, „Mihai Viteazul”, „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”, „Osânda”, „Alarmă în munți”, „Celebrul 702”, „Haiducii”, „Tudor”, „Neamul Șoimăreștilor”, „Războiul domnițelor”, „Puterea și adevărul”, „Ciprian Porumbescu”, „Stejar - extremă urgență”, „Un comisar acuză”, „Tată de duminică”, „Eu, tu și Ovidiu”, „Melodii, melodii’, „Capcana mercenarilor”, „Imposibila iubire”, „Un petic de cer”.
A colaborat cu regizori de prestigiu: Sergiu Nicolaescu, Dan Pița, Mircea Mureșan, Mircea Drăgan, Dinu Cocea, Gheorghe Vitanidis, Geo Saizescu, Francisc Munteanu.
Mulţi dintre admiratorii săi îl identifică, însă, cu celebrul personaj „Nea Mărin”, din programele de divertisment ale Televiziunii Române, ale cărui texte le-a scris chiar el, inspirându-se de la locuitorii Băileştiului în ceea ce priveşte situaţiile de viaţă şi particularităţile limbajului.
A fost și scenarist la îndrăgita comedie „Nea Mărin miliardar” (regia Sergiu Nicolaescu), în colaborare cu Vintilă Corbul și Eugen Burada, peliculă care s-a bucurat de un succes enorm, nu numai în ţară.
Premii şi distincţii primite:
- 1971 – Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România (rolul din „Mihai Viteazul”);
- 1976 – Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România (rolul din „Osânda”);
- 1977 - Premiul de interpretare masculină - cel mai bun actor - Festivalul Internațional de Film de la Moscova (rolul din „Osânda”);
- 1984 – Premiul Special In Memoriam - Festivalul de film de la Costinești (rolul din „Imposibila iubire”).
A fost și profesor la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică.
A fost căsătorit timp de 25 de ani, cu Domnica Mihaela, având împreună o fiică, pe Oana Pellea, care i-a moștenit talentul actoricesc.
Amza Pellea a murit la 12 decembrie 1983, la București, fiind răpus de un cancer pulmonar, la numai 52 de ani, şi a fost înmormântat în Cimitirul Bellu.
În Băilești există o Casă de cultură, o stradă, o grădiniță și o școală care îi poartă numele, iar în centrul localității a fost construită o fântână pentru el, îndeplinindu-i-se astfel ultima dorinţă rostită pe patul de moarte.
În 2008, când s-au comemorat 25 de ani de la deces, a fost inaugurată Casa memorială „Amza Pellea”, unde pot fi văzute o serie de obiecte tradiționale, obiecte personale, precum și fotografii cu familia și prietenii lui Amza Pellea.
În Parcul Tineretului din Băilești a fost dezvelită în decembrie 2011, în semn de respect și prețuire pentru marele actor, o troiță cu chipul lui Amza Pellea, pe care sunt scrise cuvintele rostite cândva de acesta:
„Oricât voi trăi și oriunde va fi să mor, voi rămâne băileștean până în străfundul sufletului”.
La 7 aprilie 2011, în ziua în care ar fi împlinit 80 de ani, a primit o stea in memoriam pe Walk of Fame din Piața Timpului, în centrul istoric al Capitalei, pentru extraordinara carieră în lumea teatrului și filmului. Steaua a fost dezvelită de către fiica sa, Oana Pellea.
În 2013, Institutul Cultural Român de la Londra i-a dedicat lui Amza Pellea, întreaga lună aprilie, pentru a marca 30 de ani de la plecarea sa la Domnul, iar la 18 octombrie, în acelaşi an, Oana Pellea și Amza Pellea (postum) au fost distinși cu Premiul de Excelență la Festivalul Internațional de Film „Comedy Cluj”.
O placă comemorativă a fost dezvelită la 28 octombrie 2015, în București, pe strada Salcâmilor nr. 12, acolo unde Amza și-a trăit ultimii ani din viață.
Autor: Pe o aripă de cânt
Foto: Google
