La mulţi ani, Valentin Uritescu!

Valentin Uritescu, reprezentant de marcă al teatrului şi filmului românesc, s-a născut la 4 iunie 1941, în localitatea Vinerea (judeţul Alba).

A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Capitală, în 1963.

De-a lungul carierei, a jucat la patru teatre: „Maria Filotti” Brăila, Teatrul Tineretului - Piatra Neamţ, „Bulandra” şi Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti.

Piese importante în care a fost distribuit: „Luna dezmoşteniţilor”, „Cabala bigoţilor”, „A treia ţeapă”, „Dimineaţa pierdută”, „Tartuffe” (toate la „Bulandra”), „Avram Iancu”, „Vrăjitoarele din Salem”, „Livada de vişini”, „Numele trandafirului”, „Nunta lui Krecinski”, „Take, Ianke şi Cadâr”, „Crimă pentru pământ”, „Patimile Sfântului Tommaso D’Aquino” (toate la Naţional).

A colaborat cu Teatrul Mundi - pentru „Ultima noapte a lui Socrate” şi cu Teatrul Levant - pentru „Angajare de clovn”.

Numeroase sunt şi rolurile sale din filme: „Lumini şi umbre” (serial tv), „Angela merge mai departe”, „Întunericul alb”, „Concurs”, „Ochi de urs”, „Întoarcerea din iad”, „Al patrulea gard, lângă debarcader”, „Acordaţi circumstanţe atenuante?”, „Eroii nu au vârstă” (serial tv), „Fapt divers”, „Domnişoara Aurica”, „Trenul de aur”, „Noi, cei din linia întâi”, „Nişte băieţi grozavi”, „Duminică în familie”, „De ce are vulpea coadă?”, „Flăcări pe comori”, „Dreptatea”, „Fără lumini de poziţie”, „Marea sfidare”, „Momentul adevărului”, „Rămânerea”, „De-aş fi Peter Pan”, „Cei care plătesc cu viaţa”, „Drumul câinilor”, „A unsprezecea poruncă”, „Balanţa”, „Şobolanii roşii”, „Patul conjugal”, „Neînvinsă-i dragostea”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Turnul din Pisa”, „Examen”, „Magnatul”, „Cuscrele” (serial tv), „Schimb valutar”, „Scene de căsnicie”.

A făcut dublaj în: „Peter Pan”, „Maşini, „Maşini 2”, „Maşini 3”, „Cenuşăreasa”, „Cenuşăreasa II: Viaţa la castel”, „Cenuşăreasa III: Întoarcerea în timp”.

Printre cele mai importante premii şi distincţii pe care le-a primit, se numără:

- 1978 - Premiul Special al Juriului - Festivalul Tineretului;

- 1986 - Premiul ACIN - pentru rolurile din „Noi, cei din linia întâi” şi „Domnişoara Aurica”;

- 1986 - Premiul pentru interpretare masculină - pentru rolul din „Lumini şi umbre”;

- 1991 - Premiul UCIN - pentru rolurile din: „Momentul adevărului”, „A unsprezecea poruncă”, „Rămânerea”, „Şobolanii roşii”;

- 2004 - Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Ofiţer, Categoria D - „Arta Spectacolului”, „în semn de apreciere a întregii activităţi şi pentru dăruirea şi talentul interpretativ pus în slujba artei scenice şi a spectacolului”;

- 2017 - Premiul pentru întreaga activitate – Gala Premiilor Gopo.

Este autorul a trei cărţi: „Aşa sunt eu, prost”, „Să ai grijă de cel bun din tine. Amintiri” şi „Bântuit de vieţile altora”.

Este căsătorit şi are un fiu - Bogdan Uritescu, actor.

Din păcate, de peste trei decenii, Valentin Uritescu se confruntă cu serioase probleme de sănătate şi, din cauza agravării stării sale, a fost nevoit să se retragă de pe scenă în urmă cu câţiva ani.

Autor: Pe o aripă de cânt

„Teatrul se învaţă în ani lungi...”

„Sunt fericită cu trecutul meu, cu ceea ce am făcut pe scenă sau în viaţă.

Am simţit nevoia să învăţ mereu, să mă înconjur de oameni inteligenţi, să le ascult părerile. Mi-au displăcut superficialii, orgolioşii, încrezuţii...”

„Teatrul” nr. 7-10/1991

 

„Mi-am iubit profesiunea şi am vrut, ca în ceea ce urma să fiu distribuită, să fiu reală, adevărată.

Teatrul se învaţă în ani lungi, are mii de reguli şi secrete pe care nu le-am aflat în conservator. Nu este destul să fii talentat şi să ai acel fizic prin care mulţi speră că vor fi idolii publicului.

Sunt necunoscute care trebuie aflate la vremea lor, printr-o muncă disciplinată.”

„Flacăra” 20/1989

Elvira Godeanu

In Memoriam: Elvira Godeanu

Celebra actriţă de teatru şi film - Elvira Godeanu - s-a născut la 13 mai 1904, în Bucureşti, şi s-a stins la 3 septembrie 1991.

Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la Târgu Jiu, după care a revenit în Bucureşti şi s-a înscris la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică - Secţia Artă dramatică (clasa lui Constantin Nottara).

La numai 21 de ani, imediat după ce a terminat studiile, a debutat la „Compania Tantzi Cutava - Mişu Fotino”, într-o reluare - „Fracul”.

Dar afirmarea a venit odată cu punerea în scenă a adaptării „Măiastra fără inimă”, la 5 martie 1927.

Iniţial, a jucat la Teatrul „L. S. Bulandra”, iar din 1929 - a fost angajată de Liviu Rebreanu la Teatrul Naţional din Bucureşti, pe scena căruia a jucat roluri memorabile, variate, unice, în drame şi comedii, cum ar fi: „Care din ele”, „Femeia şi paiaţa”, „Ispăşirea Florentinei”, „Elisabeta. Regina Angliei”, „Troilus şi Cressida”, „... Escu”, „Dama cu camelii”, „O noapte furtunoasă”, „Suferinţele tânărului Werther”, „Moartea unui artist”, „Vizita bătrânei doamne”, „Apus de soare”, „O scrisoare pierdută”.

A mai colaborat şi la spectacolele „Companiei Bulandra”, în: „Un cuib de viespi”, „Gaiţele”.

A jucat şi în filme: „Maiorul Mura”, „Povara”, „Ciuleandra”, „O scrisoare pierdută”.

A fost distinsă cu:

- „Ordinul Muncii” clasa a II-a (1952) - „pentru munca depusă cu ocazia „Centenarului Caragiale” și cu Ordinul „Meritul Cultural” clasa a II-a (1967) - „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

A fost căsătorită cu Emil Prager, renumit inginer constructor din perioada interbelică.

Iniţial, a fost înmormântată în Cimitirul Bellu din Bucureşti, iar în 2015 a fost reînhumată, cu onoruri militare, în Cimitirul Catolic din Târgu Jiu.

În 1993, la Târgu Jiu, a fost înfiinţat Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu”, iar în 2002 - Fundaţia „Elvira Godeanu”.

Tot aici, se desfăşoară anual Festivalul Naţional de Teatru „Zilele Elvira Godeanu”, iar în 2013, pe Aleea Celebrităţilor, i-a fost dezvelită o stea.

De-a lungul timpului, a fost răsfăţată de către public prin aplauze generoase, a fost elogiată de cronicarii vremii, iar în ziua în care, printr-o simplă hârtie, i s-a luat dreptul de a juca pe scenă, a trăit momentul cu demnitate.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Damian Crâşmaru

Damian Crâşmaru, cunoscut actor ce a făcut parte din echipa Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” (Bucureşti) şi soţ al regretatei actriţe - Carmen Stănescu, s-a născut la 10 mai 1931, în Ploieşti, şi s-a stins la 11 iulie 2019, în Bucureşti.

În copilărie a fost fascinat de aventură, de filmele germane şi italiene, precum şi de cărţi.

Iniţial, a urmat cursurile unui liceu comercial din oraşul natal, apoi a studiat la Liceul „Petru şi Pavel” (azi Colegiul Naţional „I. L. Caragiale”).

În 1953 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Capitală, ca şef de promoţie, la clasa profesorilor George Timică şi Ion Finteşteanu.

A debutat în 1952, la Studioul „Casandra”, în spectacolul „Tartuffe”.

A fost „... un actor cu o forţă deosebită, cu o prezenţă impunătoare şi cu un talent şlefuit de mari nume ale scenei”, un actor care, „alături de doamna sa, marea actriţă Carmen Stănescu, ne-a încântat serile pe scena TNB în spectacole memorabile”. (Sursa: Teatrul Naţional Bucureşti)

A jucat doar în două filme: „Încrederea” (1984) şi „Pepe şi Fifi” (1994).

Pe scena Naţionalului bucureştean a jucat în zeci de piese, dintre care le amintim pe cele mai importante: „Burghezul gentilom”, „Patimile Sfântului Tommaso D`Aquino”, „Dulcea pasăre a tinereţii”, „Egoistul”, „Viaţă de actor”, „Maşinăria Cehov”, „Trei surori”, „Leul în iarnă”, „Vecina de alături”, „Dragă mincinosule”, „Paracliserul”, „Harvey”, „Locomotiva”, „Familia lui John”, „Livada cu vişini”, „Părinţii teribili”, „Năpasta”, „Se caută autor dramatic”, „Vrăjitoarele din Salem”, „Cabinierul”, „Teatrul în vremea lui Nero şi Seneca”, „Torquato Tasso”, „Drumul singurătăţii”, „Domnul Cehov e îndrăgostit”, „A douăsprezecea noapte”, „D’ale carnavalului”, „Între patru ochi”, „Cavoul de familie”, „Ifigenia”, „Infernalul mecanism”, „Căruţa cu paiaţe”, „Cyrano de Bergerac”, „Dona Diana”, „Danton”, „Becket”, „Romeo şi Julieta”, „Castiliana”, „Patima roşie”, „Maria Stuart”, „Maşina de scris”, „Judecătorul din Zalameea”, „Cei din urmă”, „Moralitatea doamnei Dulska”, „Furtuna”, „Institutorii”, „Doctor fără voie”, „Doamna nevăzută”, „Othello”.

Premii primite:

- 2007 - Premiul „Nicolae Băltăţeanu” - Gala Premiilor „Păcală”;

- 2003 „Premii de simpatie” - UNITER şi SIVECO.

Autor: Pe o aripă de cânt 

In Memoriam: Ilinca Tomoroveanu

Îndrăgita actriţă - Ilinca Tomoroveanu - nepoată a poetului Octavian Goga, s-a născut la 21 august 1941, la Bucureşti, şi s-a stins la 2 mai 2019, fiind înmormântată în Cimitirul Bellu.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, promoţia 1964, cu rolul „Mona” din piesa „Steaua fără nume”.

A debutat pe scena Teatrului Naţional, în 1965, în piesa „Moartea unui artist” şi a continuat cu numeroase alte roluri, în spectacole precum: „Avalanşa”, „Jocul ielelor”, „Maşinăria Cehov”, „Crimă pentru pământ”, „Cadavrul viu”, „Strigoii”, „Ghetou”, „Trilogia antică”, „Moştenirea”, „Pala Dolar”, „Între patru ochi”, „Cavoul de familie”, „Însemnările unui necunoscut”, „Generoasa fundaţie”, „Cyrano de Bergerac”, „Danton”, „Dulcea pasăre a tinereţii”, „Iadul şi pasărea”, „Un fluture pe lampă”, „Să nu-ţi faci prăvălie cu scară”, „Al patrulea anotimp”, „Heidelbergul de altădată”, „Apus de soare”, „Nuntă însângerată”, „Castiliana”, „Patima roşie”, „Vlaicu Vodă”, „Doamna lui Ieremia”, „Să nu te joci cu dragostea” etc.

A debutat în film făcând figuraţie în „Darclee”, dar debutul propriu-zis a avut loc în 1960, în producţia „Mândrie”.

A mai fost distribuită în filmele: „De-aş fi Peter Pan”, „Dincolo de orizont”, „Pentru că se iubesc”, „Războiul domniţelor”, „Frumoasele vacanţe”, „Castelanii”, „Runda 6”, „La porţile pământului”, „Dragoste lungă de-o seară”.

De asemeni, a jucat în producţiile tv: „Bălcescu”, „Titanic Vals”, „Gaiţele”, „Hernani”, „Ochii care nu se văd”.

În 1980 a devenit membru UCIN, iar în 1990 - membru UNITER.

Din 1999 a devenit preşedinte de onoare al Fundaţiei Culturale „Zilele Octavian Goga”, iar din 1998 - membru al Senatului UNITER.

În 2000 i s-a decernat Medalia Comemorativă „Mihai Eminescu”.

În 2005, a fost numită director artistic al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” din Capitală.

A fost distinsă cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Comandor, în 2004.

În 2012 a fost numită „Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor”.

A fost căsătorită cu actorul Traian Stănescu, împreunâ având un fiu.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Dumitru Furdui

Dumitru Furdui, unul dintre marii actori din ţara noastră, s-a născut în judeţul Dolj, la Băileşti (într-o familie de basarabeni din zona Soroca, refugiaţi în Oltenia), la 27 octombrie 1936, şi s-a stins la Paris, la 13 aprilie 1998.

Se spune că, de fapt, s-ar fi născut în Basarabia şi că doar actele ar fi fost întocmite în România.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” în 1957 (după ce în 1953 a fost exclus, temporar, de la Institut, pe motiv că ar fi simpatizat cu revoluţia anticomunistă din Ungaria).

A jucat pe scenele de la Teatrul Naţional, Teatrul „Bulandra” şi Teatrul Mic, în piese cum ar fi: „Jurnalul unui nebun”, „Clipe de viaţă”, „Balerina portocalie”, „Sânziana şi Pepelea”, „Triumful talentului”, „Câinele grădinarului” etc.

În film a debutat în 1958, în „Doi vecini”, după care a mai fost distribuit în: „Soldaţi fără uniformă”, „Setea”, „Lupeni 29”, „Un surâs în plină vară”, „Împuşcături pe portativ”, „Fraţii”, „Brigada Diverse intră în acţiune”, „Brigada Diverse în alertă”, „B.D. la munte şi la mare”, „Porţile albastre ale oraşului”, „Un zâmbet pentru mai târziu”, „Toamna bobocilor”, „Iarna bobocilor”, „Roselyne et les lions”, „Aux yeux du monde”, „Rue du Bac”, „Mina Tannenbaum” etc.

A fost scenarist al producţiei „Învingătorul”.

În 1967 a fost distins cu Ordinul „Meritul Cultural clasa a V-a – „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

În 1982 s-a refugiat politic în Franţa, unde a dus o viaţă retrasă, lucrând, uneori, în teatru („Somnoroasa aventură”, „Paradisul la mica tocmeală” etc) şi cinematografie.

A realizat câteva emisiuni la postul de radio Europa Liberă, în 1986.

În 1999, postum, au apărut două volume de memorialistică - "Teatrul în comunism", scrise de Dumitru Furdui.

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: Google

 

In Memoriam: Carmen Stănescu

Carmen Stănescu, una dintre cele mai iubite şi apreciate actriţe, s-a născut la 29 iulie 1925, la Bucureşti, şi s-a stins la 12 aprilie 2018.

În tinereţe a practicat mai multe sporturi şi, timp de 5 ani, a făcut parte din echipa naţională de tir.

A absolvit Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică, promoţia 1948, la clasa profesoarei Marioara Voiculescu.

În teatru a debutat în 1945, la „Nottara”, în piesa „Fraţii Karamazov”.

Cele mai multe roluri le-a jucat pe scena Teatrului Naţional „I. L. Caragiale”, în piesele: „Egoistul”, „Leul în iarnă”, „Nunta lui Krecinski”, „Călătorii cu mătuşa mea”, „Locomotiva”, „Părinţii teribili”, „Menajeria de sticlă”, „Marea”, „Vlaicu Vodă”, „Nu se ştie niciodată”, „Mecanismul infernal”, „Comedie de modă veche”, „Danton”, „Dulcea pasăre a tinereţii”, „Al patrulea anotimp”, „Tartuffe”, „Apus de soare”, „Patima roşie”, „O femeie cu bani”, „Nevestele vesele din Windsor”, „Bolnavul închipuit”, „O scrisoare pierdută”, „Cuza Vodă”, „Bădăranii”, „Cidul”, „Invitaţie la castel”, „Omul cu mârţoaga”, „Doamna nevăzută”, „D’ale carnavalului”, „Argilă şi porţelan”, „Căsătorie”, „Mitică Popescu”, „Înşir’te mărgărite”.

A mai jucat la Teatrul „Nottara” – în „Bună seara, domnule Wilde!”, şi la Teatrul Municipal – în „Iubire pentru iubire”.

A fost distribuită în filmele: „Războiul de Independenţă”, „Muşchetarul român”, „Povestea dragostei”, „Premiera”, „Fraţii Jderi”, „Tinereţe fără bătrâneţe”, „Runda 6”, „Bădăranii”, „Telegrame”, „Doi vecini”.

A scris cartea „Destăinuiri”, apărută în anul 2003.

Premii şi distincţii:

- 1952 – „Maestră a Sportului”;

- 1964 – „Artistă Emerită”;

- 2000 – Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în Grad de Ofiţer;

- 2004 - Premiul de Excelenţă în teatru (pentru cei 60 de ani de activitate) -  premiu acordat în cadrul festivităţii „Femeile de succes ale anului 2004”.

A fost căsătorită cu actorul Damian Crâşmaru.

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: TNB

In Memoriam: Maria Teslaru

Actriţa Maria Teslaru s-a născut la 12 aprilie 1955, la Buhuşi şi s-a stins la 17 februarie 2019, la Bucureşti.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, secţia Actorie – promoţia anului 1977, la clasa profesorului Octavian Cotescu.

A absolvit și Institutul de Teatru din Târgu Mureş, secţia Actorie – promoţia anului 1980, la clasa profesorului Constantin Codrescu.

Cele mai multe roluri le-a jucat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, în piese cum ar fi: „Burghezul gentilom”, „Patimile Sfântului Tommaso d`Aquino”, „Coada”, „Povestiri din zona interzisă”, „Biroul informaţii eterne”, „Omul din La Mancha”, „Năluca”, „Boabe de rouă pe frunza de lotus în bătaia lunii”, „Roberto Zucco”, „Ghetto”, „Paiaţa soseşte la timp”, „Platonov”, „Păsările”, „Patrihoţii”, „Audiţia”, „Trilogia antică”-

A mai jucat la:

- Teatrul „Nottara”: „Avarul”, „O noapte furtunoasă”;

- Teatrul „Tudor Vianu” Giurgiu: „Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”;

- ARCUB: „O noapte furtunoasă”, „Cafeaua domnului ministru”;

- Teatrul „George Ciprian” Buzău: „Alegeri anticipate”;

- Festivalul de Teatru Ungar, Teatrul de Vară din Zsambeck: „Cocoşatul de la Notre Damme”;

- Teatrul Tineretului Piatra Neamţ: „Bine mamă, dar ăştia povestesc în actul II ce se întâmplă în actul I”, „Troilus şi Cresida”, „Aceşti nebuni făţarnici”, „Şapte hohote de râs”, „Bună seara, domnule Wilde”, „Piaţeta”, „Îndrăgostiții din Tesalia”, „Fluturi de noapte”, „Baba Hârca”, „Idolul şi Ion Anapoda”, „Pragul albastru”, „Dragonul”, „Joc dublu”.

A fost distribuită în filmele: „Kira Kiralina”, „Funeralii fericite”, „Carmen”, „Tatăl fantomă”, „Din dragoste cu cele mai bune intenții”, „Categoria grea”, „Doi crai”, „Binecuvântată fii, închisoare!”, „Aceeași gară pentru doi”, „Natures mortes”, „Senso di colpa”, „Le record”, „Crucea de piatră”, „Întunecare”, precum şi în producţiile TV: „State de România”, „Clanul Sprânceană”, „La Urgenţă”, „Detectiv fără voie”, „Une femme piégée”, „Roberta”, „Nuntă cu sirenă”, „Spitalul special”.

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: TNB

Oana Pellea, amintiri despre Amza Pellea...

 

„Tata era un creştin adevărat prin faptă. El aşa trăia. În cuvântul Domnului. Trăia iubind aproapele ca pe sine. Trăia generos şi împărţind iubire. Toată viaţa lui a împărţit la toată lumea lumină şi bunătate.”

 

„Oamenii mă opresc pe stradă şi îmi povestesc despre Nea Mărin şi despre iubirea pe care o au faţă de Amza. Asta este incredibil... După atâţia amar de ani care au trecut de când e în altă parte...”

 

„Amza a adorat această ţară şi chiar a refuzat să plece, atunci când era bolnav, ca să se trateze la Paris. A zis că nu vrea să moară în afara ţării, că vrea să moară acasă.

A iubit acest popor, considera că este cea mai frumoasă ţară din lume şi cred că avea dreptate.

Şi-ar fi dorit un viitor bun, un viitor cinstit, a crezut în steaua României, că într-o zi o să fie o ţară democratică, cu oameni frumoşi, cu oameni cinstiţi, cu oameni harnici.

Da, a iubit România!”

 

„Foarte mult timp nu l-am considerat actor, era doar tata. Incredibil, dar adevărat, l-am descoperit ca actor după ce a plecat. Mergeam cu el la filmări, eram peste tot, am asistat şi la naşterea lui Nea Mărin. Ne citea mamei şi mie toate monoloagele. Îl auzeam râzând în birou, pentru că închidea uşile când scria, apoi ne chema pe toţi să râdem. Nu am simţit când a trăit rolurile, când le-a creat.

Amza era un om foarte timid şi foarte retras, iar tot procesul acesta de creaţie era în sufletul lui şi în lumea lui, nu prea avea nimeni acces. Însă, ca senzaţie, părea că totul e foarte uşor...”

 

„Amza a făcut parte din categoria artiştilor care „ard”. Oriunde ar fi fost, dăruia atât de mult din el, din bucurie, din suflet şi din cinste, încât chiar toată viaţa lui „a ars”. Şi acasă şi pe platourile de filmare şi la teatru şi la institut…

A fost aşa, ca un izvor care tot dăruia. Şi consumul acesta de lumânare superbă l-a costat. Sau nu, pentru că eu cred că lucrurile se întâmplă aşa cum trebuie să se întâmple şi probabil că a trebuit să plece la 52 de ani...”

Oana Pellea

Surse: Adevărul şi Google 

Foto: Google 

Poezia dedicată de Amza Pellea fiicei sale...

La naşterea fiicei sale, Oana, Amza Pellea i-a dedicat o poezie...

 

„Te-ai întrupat din stele,

Din pulbere, din vânt,

Din gândurile mele,

Din apă, din pământ,

Şi din iubirea noastră,

Clocotitoare, vie...

Ai înflorit albastră,

Gingaşa bucurie,

Aluneci ca o rază de soare jucăuş,

Eşti apa dintr-o rază,

Eşti pumnul meu căuş,

Din care însetat,

Sorb viaţa-adevărată,

Şi bucurie multă,

Şi lacrima curată...

Prin tine devin veşnic,

Şi capăt sens şi ţel,

Prin tine sunt puternic,

Sunt piatră, sunt oţel,

Şi datorită ţie,

Fetiţa mea cea mică,

De-acuma lui tăticu...

De moarte nu-i e frică...”

Amza Pellea

„Amza şi-a câştigat dreptul la nemurire...”

 

 

„Prin dăruirea lui, Amza Pellea şi-a câştigat dreptul la nemurire.”

 

„De dragul tinereţii, Amza Pellea a fost dascăl la Institut – adorat de studenţii pe care şi el îi iubea ca pe copiii lui – fără să se intituleze profesor universitar...”

Sanda Toma

„Un actor poate juca orice...”

„Eu am vrut să demonstrez că un actor poate juca orice, că poate fi credibil şi într-un voievod şi într-un ţăran şi într-un om slab şi într-un om puternic şi într-un borfaş şi într-un jurist.

Omul care m-a marcat pe viaţă a fost profesorul meu din Institut, Mihai Popescu. El mi-a făcut la un moment dat următoarea teorie:

Dacă Dumnezeu, sau natura, sau în cine te crezi tu, ţi-a dat posibilitatea să faci o adunare de oameni să te asculte, atât de concentrat încât să uite pentru două ore de ei înşişi, eşti obligat să faci meseria asta, indiferent de sacrificiul pe care ţi l-ar cere.”

Amza Pellea

In Memoriam: Amza Pellea

Marele actor Amza Pellea, reprezentant al generaţiei de aur a scenei româneşti, s-a născut la Băilești (judeţul Dolj), la 7 aprilie 1931, şi a trecut la cele veşnice la 12 decembrie 1983, la Bucureşti, în urma unei grele suferinţe.

A studiat la Colegiul Național „Nicolae Bălcescu” (în prezent „Carol I”) din Craiova, apoi a urmat o şcoală electrotehnică, obţinând diploma de „specialist în aparate de calcul de înaltă şi joasă tensiune“.

La Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, a fost repartizat la actorie, şi nu la regie, cum şi-ar fi dorit.

A debutat pe scena Teatrului Național din Craiova, în piesa lui Oscar Wilde - „Ce înseamnă să fii onest”, în rolul lui Jack Worthing.

Pe scena Naţionalului craiovean a jucat în multe alte piese: „Ani de pribegie”, „Tudor din Vladimiri”, „Tragedia optimistă”, „Gâlcevile din Chioggia”, „Hamlet”, „Ecaterina Teodoroiu”, „Soldatul Sveik”, „Fântâna turmelor” etc.

În perioada 22 martie 1973 - 24 septembrie 1974, a ocupat funcţia de director al Teatrului Național din Craiova.

În 1961, Radu Beligan l-a luat la Teatrul de Comedie pe care îl înfiinţase, Amza Pellea interpretând diverse personaje, în piese cum ar fi: „Svejk în al doilea război mondial”, „Umbra”, „Somnoroasa aventură”, „Capul de rățoi”, „Un Hamlet de provincie”, „Interesul general”, „Buffalo Bill și indienii” etc.

În București a jucat şi la Teatrul Mic, Teatrul „Nottara” și Teatrul Național, impunându-se ca unul dintre actorii cei mai de seamă ai scenei românești, prin rolurile din spectacole precum: „Comoara din deal”, „A treia țeapă”, „Procesul” (acesta fiind şi ultima apariţie).

Talentul său a fost pus în valoare și de rolurile pe care le-a jucat în filme, Amza Pellea abordând cu măiestrie registre interpretative foarte variate.

Astfel, primul rol a fost în „Setea” (1961), după care a cunoscut un imens succes, jucând în „Dacii”, „Mihai Viteazul”, „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”, „Osânda”, „Alarmă în munți”, „Celebrul 702”, „Haiducii”, „Tudor”, „Neamul Șoimăreștilor”, „Războiul domnițelor”, „Puterea și adevărul”, „Ciprian Porumbescu”, „Stejar - extremă urgență”, „Un comisar acuză”, „Tată de duminică”, „Eu, tu și Ovidiu”, „Melodii, melodii’, „Capcana mercenarilor”, „Imposibila iubire”, „Un petic de cer”.

A colaborat cu regizori de prestigiu: Sergiu Nicolaescu, Dan Pița, Mircea Mureșan, Mircea Drăgan, Dinu Cocea, Gheorghe Vitanidis, Geo Saizescu, Francisc Munteanu.

Mulţi dintre admiratorii săi îl identifică, însă, cu celebrul personaj „Nea Mărin”, din programele de divertisment ale Televiziunii Române, ale cărui texte le-a scris chiar el, inspirându-se de la locuitorii Băileştiului în ceea ce priveşte situaţiile de viaţă şi particularităţile limbajului.

A fost și scenarist la îndrăgita comedie „Nea Mărin miliardar” (regia Sergiu Nicolaescu), în colaborare cu Vintilă Corbul și Eugen Burada, peliculă care s-a bucurat de un succes enorm, nu numai în ţară.

Premii şi distincţii primite:

- 1971 – Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România (rolul din „Mihai Viteazul”);

- 1976 – Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România (rolul din „Osânda”);

- 1977 - Premiul de interpretare masculină - cel mai bun actor - Festivalul Internațional de Film de la Moscova (rolul din „Osânda”);

- 1984 – Premiul Special In Memoriam - Festivalul de film de la Costinești (rolul din „Imposibila iubire”).

A fost și profesor la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică.

A fost căsătorit timp de 25 de ani, cu Domnica Mihaela, având împreună o fiică, pe Oana Pellea, care i-a moștenit talentul actoricesc.

Amza Pellea a murit la 12 decembrie 1983, la București, fiind răpus de un cancer pulmonar, la numai 52 de ani, şi a fost înmormântat în Cimitirul Bellu.

În Băilești există o Casă de cultură, o stradă, o grădiniță și o școală care îi poartă numele, iar în centrul localității a fost construită o fântână pentru el, îndeplinindu-i-se astfel ultima dorinţă rostită pe patul de moarte.

În 2008, când s-au comemorat 25 de ani de la deces, a fost inaugurată Casa memorială „Amza Pellea”, unde pot fi văzute o serie de obiecte tradiționale, obiecte personale, precum și fotografii cu familia și prietenii lui Amza Pellea.

În Parcul Tineretului din Băilești a fost dezvelită în decembrie 2011, în semn de respect și prețuire pentru marele actor, o troiță cu chipul lui Amza Pellea, pe care sunt scrise cuvintele rostite cândva de acesta:

„Oricât voi trăi și oriunde va fi să mor, voi rămâne băileștean până în străfundul sufletului”.

La 7 aprilie 2011, în ziua în care ar fi împlinit 80 de ani, a primit o stea in memoriam pe Walk of Fame din Piața Timpului, în centrul istoric al Capitalei, pentru extraordinara carieră în lumea teatrului și filmului. Steaua a fost dezvelită de către fiica sa, Oana Pellea.

În 2013, Institutul Cultural Român de la Londra i-a dedicat lui Amza Pellea, întreaga lună aprilie, pentru a marca 30 de ani de la plecarea sa la Domnul, iar la 18 octombrie, în acelaşi an, Oana Pellea și Amza Pellea (postum) au fost distinși cu Premiul de Excelență la Festivalul Internațional de Film „Comedy Cluj”.

O placă comemorativă a fost dezvelită la 28 octombrie 2015, în București, pe strada Salcâmilor nr. 12, acolo unde Amza și-a trăit ultimii ani din viață.

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: Google