"Povestea doamnei Murasaki"
Autor: Liza Dalby
Editura Humanitas, Colecţia "Raftul Denisei" - 2014
"În urmă cu o mie de ani, când curtea imperială a Japoniei atingea apogeul dezvoltării culturale şi artistice, Shikibu Murasaki scria "Povestea Prinţului Genji", primul roman al lumii, care avea să devină o capodoperă a literaturii nipone şi universale."
"Povestea doamnei Murasaki" - un roman "construit pe o documentaţie laborioasă", "recreează atmosfera strălucitei perioade Heian şi conturează cu fineţe profilul unei scriitoare celebre, dar misterioase".
Doamna Murasaki este "o femeie inteligentă, cu o viaţă interioară complexă, pe măsura întâmplărilor tumultoase, care o poartă din capitala Kyoto, prin sate izolate de munte, unde timpul se scurge sacru între flori de cireş şi lanuri de orez şi înapoi în capitală, la curtea imperioală, dominată de complicate intrigi politice".
"În Japonia secolului al XI-lea, cunoştinţele artistice erau apanajul bărbaţilor de viţă nobilă. Cu o minte ageră, introspectivă şi avidă de cunoaştere, Shikibu Murasaki depăşeşte tiparele convenţionale, studiind arta literară şi scriind poveşti despre iubirile unui prinţ imaginar. Talentul de povestitoare o propulsează în atenţia curţii imperiale, unde este invitată să încânte cu scrierile ei viaţa împărătesei. Murasaki devine astfel doamnă de curte, împlinindu-şi visul din tinereţe. Lumea în care pătrunde este însă pe cât de strălucitoare şi elegantă, pe atât de crudă şi plină de intrigi."
"Autentic şi elegant... Recreează viaţa unei Şeherezade de secol XI."
Entertainment Weekly
Citate din carte:
"Părinţii zămislesc copii şi le dau drumul în lume, rugându-se apoi să capete faimă bună, să ajungă într-o poziţie potrivită sau măcar să nu devină o ruşine. Părinţii pot să-i povăţuiască, astfel încât ei să aibă puterea de a îndura karma cu care s-au născut. Dar până la urmă, copiii fac tot ce vor ei. Înrâurirea vieţii de dinainte se face simţită în feluri pe care nu avem cum să le bănuim. Ca părinţi, ne resemnăm cu acest gând."
"... Ceremonia de incinerare mi-a rămas şi acum vie în minte, căci atunci m-am trezit, din senin, faţă în faţă cu schimbarea.
Priveam cum se înălţa firul de fum de pe catafalc, pe măsură ce zorii se răspândeau încet pe cerul întunecat.
... Mai devreme, catafalcul scosese flăcări stacojii şi nori groşi de fum, dar în ultimele ore nu se mai înălţaseră flăcări, ci doar câteva dâre de fum şi, în cele din urmă, un fir subţirel. L-am ţintuit cu privirea fără întrerupere, respirând uşor, de teamă că, dacă aş fi suflat aerul afară, firul s-ar fi destrămat şi el. dâra aceea de frum era ultima rămăşiţă a mamei. Când urma lui avea să piară, mama avea să se ducă şi ea de tot. Eu îmi ţineam respiraţia, aşa cum o făcusem şi la căpătâiul ei.
Gata. Firava panglică cenuşie se stinse.
... Şi dintr-odată a dispărut. Aşa a încetat şi mama să mai fie mama. Acum era altceva."
"Cu timpul am înţeles că există clipe în viaţă când ne legăm inimile de o anume imagine din natură cu o putere aparte."
"Când te apropii de cineva şi apoi descoperi că sunt multe privinţele în care nu gândiţi la fel, încep să te sâcâie tot felul de lucruri mărunte, pe care înainte nici nu le-ai fi luat în seamă. Obiceiurile care ţi se păreau cândva pline de farmec, acum nu mai sunt decât obositoare."
"Nu ajungem să preţuim lucrurile pe care le avem decât atunci când ele încep să se schimbe şi mor. Umbra de vremelnicie plutind pieritoare pe un cer de vară ne face să privim văzduhul, viaţa scurtă a frunzelor ruginii de arţar ne face să le sărbătorim, iar efemeritatea demnă de milă a vieţii omului ne mişcă."
"Iarna nu este decât un gând întârziat al toamnei."
"Dacă am găsi o persoană care să se potrivească întocmai cu imaginea noastră ideală, sunt încredinţată că ne-am plictisi repede. Cea mai frumoasă parte a unei legături de iubire este putinţa de a descoperi în celălalt înzestrări până atunci neobservate."
"Cu unii oameni nu reuşeşti niciodată să treci dincolo de banalităţi, în vreme ce cu alţii te înţelegi chiar şi dincolo de cuvinte. Nu înseamnă neapărat că te asemeni cu ei."
