Aimée Iacobescu - gânduri

„Cred că m-am născut pentru actorie.

Pe partea profesională mă consider norocoasă, pentru că întotdeauna am avut publicul lângă mine.”

 

„Nu am să renunț niciodată la Național, acolo am început și tot acolo vreau să mor.”

 

„Poate unicul lucru care te consolează ca actor în România este modul în care te privesc oamenii pe stradă.”

 

„Mă doare că teatrul și-a pierdut magia. Când intrai în teatru, uitai tot. (...)

În ceea ce mă privește, mi-am iubit toate rolurile și am încercat să fiu cât se poate de sinceră, pentru că sinceritatea, naturalețea reprezintă cheia fiecărui rol. (...)

Am căpătat maturitatea, experiența și energia care ar fi fost păcat să se piardă în așteptări inutile.”

 

„Dacă în teatru convenția este acceptată de spectator, la film el se așteaptă să vadă viață netrucată.”

 

„Am avut întâlniri frumoase de-a lungul timpului cu oameni frumoşi, am fost o norocoasă din punctul acesta de vedere, dar nu pot să spun că sunt prietenă cu cineva în mod deosebit, pentru că este greu să ai prieteni din aceeaşi breaslă.

Prieteniile durabile sunt cu oameni care nu au aceeaşi profesie ca tine. ”

 

„Pământul românesc înseamnă locul unde m-am născut.

Cred că este imposibil să nu-ţi iubeşti ţara.”

 

„Este una dintre marile doamne ale teatrului românesc şi cu rolul Domniţei Ralu, din pelicula lui Dinu Cocea, a cucerit generaţie după generaţie.

Aimee Iacobescu face parte din categoria actorilor care se dăruiesc scenei, luminând-o cu harul său. Şi-a păstrat prospeţimea din tinereţe, eleganţa, rafinamentul şi frumuseţea.

A rămas în memoria românilor cu rolurile din filme, dar şi cu cele din teatru, acolo unde talentul său este răsplătit pe loc de public, cu aplauze, cu căldură, cu iubire necondiţionată.”

Loreta Popa, Jurnalul Naţional, 2014

In Memoriam: Aimée Iacobescu

Aimée Iacobescu, una dintre cele mai mari actriţe ale României, s-a născut în localitatea Unguriu (judeţul Buzău), la data de 1 iulie 1946 – după cum apare în acte (dar pe 23 iunie 1946, în realitate, după cum singură a declarat într-un interviu), şi s-a stins la Bucureşti, la 27 martie 2018, în urma unei grele suferinţe.

A debutat în teatru la 16 ani, când a jucat în spectacolele „Alizuna” şi „Adam şi Eva”, după ce fusese remarcată de regizorul Sică Alexandrescu, la un festival şcolar de poezie.

Debutul în film s-a produs în 1966, în pelicula „Şapte băieţi şi o ştrengăriţă”.

În 1968 a absolvit - ca şefă de promoţie - Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”.

În timpul facultăţii a jucat în „Jocul adevărului”.

După absolvire, s-a angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde a activat până în 2008.

Cele mai importante piese din distribuţia cărora a făcut parte, sunt: „Ulciorul sfărâmat” (Teatrul Naţional din Craiova), „Acolo, departe”, „Menajeria de sticlă”, „Troienele”, „Furtuna”, „Apus de soare”, „Richard al III-lea”, „Coana Chiriţa”, „Vlaicu Vodă”, „Titanic Vals”, „Marea”, „Regele şi cadavrul”, „Cinci femei de tranziţie” etc.

A jucat în zeci de filme, cele mai cunoscute fiind: „De-aș fi... Harap Alb”, „Haiducii”, „Răpirea fecioarelor”, „Haiducii lui Șaptecai”, „Zestrea domniței Ralu”, „Săptămâna nebunilor” (în ultimele trei interpretând rolul domniței Ralu, cu care publicul a identificat-o), „Cu mâinile curate”, „Nu filmăm să ne-amuzăm”, „Osânda”, „Revanșa”, „Ultima noapte de dragoste”, „Dumbrava minunată”, „Cuibul de viespi”, „Detectiv fără voie” etc.

A primit titlul de Societar de Onoare al Teatrului Naţional din Bucureşti, iar în 2004 a fost distinsă cu Ordinul „Meritul Cultural” în Grad de Comandor, Categoria D – „Arta Spectacolului”.

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Viorica Macovei!

Viorica Macovei, una dintre cele mai apreciate şi iubite interprete de muzică populară, s-a născut la 26 martie 1985, în localitatea Mănăstirea Humorului (judeţul Suceava).

A absolvit Facultatea de Istorie – Geografie (Specializare Geografia turismului) şi un Master al Facultăţii de Ştiinţe Economice (Specializare Management), ambele în cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava.

A urmat şi cursurile de perfecţionare: „Protocol şi etichetă în diplomaţie” şi „Politică externă şi diplomaţie”, organizate de Institutul Diplomatic Român.

Primele apariţii pe scenă au avut loc pe când Viorica avea aproximativ 11 ani, fiind descoperită de profesor Ica Popovici şi pregătită, ulterior, de profesor Maria Macovei.

A participat la numeroase festivaluri şi concursuri naţionale şi internaţionale de folclor, obţinând diverse premii şi trofee.

Debutul oficial la televiziune a avut loc la vârsta de 16 ani, în cadrul emisiunii „O vedetă populară”, realizată de Elise Stan, după care au urmat sute de apariţii în diverse emisiuni radio-tv.

A cântat pe scenele din întreaga ţară, precum şi în Republica Moldova sau în alte state (Italia, Belgia, Cipru, Irlanda, Germania, Maroc, Marea Britanie, Irlanda etc).

A lansat mai multe albume, la realizarea cărora a colaborat cu maestrul Nicolae Botgros şi Orchestra „Lăutarii”, dar şi cu Orchestra „Rapsozii Botoşanilor”.

În paralel cu activitatea de interpretă, Viorica Macovei a fost moderator al unor producţii tv folclorice, precum şi prezentator al unor evenimente din acelaşi domeniu.

Este membru fondator al Uniunii Artiştilor Interpreţi de Folclor Muzical din România.

Dintre premiile şi distincţiile primite, amintim:

- Premiul I – Festivalul „Doină, doină, cântec dulce” – Gura Humorului;

- Premiul I – Festivalul „Narcisa de Aur” – Piteşti;

- Trofeul – Festivalul „Cântecele românilor de pretutindeni” – Turnu Severin;

- Trofeul – Festivalul „Strugurele de Aur” – Jidvei;

- Trofeul – Festivalul „Maria Lătăreţu” – Târgu Jiu;

- „Diplomă de Excelenţă – pentru 10 ani de la debut” – Consiliul Judeţean Sibiu;

- Titlul de „Cel mai bun interpret din Bucovina” – Gala Folclorului Românesc – 2011;

- „Cetăţean de Onoare al localităţii Sălciua” (judeţul Alba).

Este căsătorită şi are o fetiţă.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Aretha Franklin

Motto:

„Nu pot să mă definesc singură ca fiind o legendă, dar dacă o fac alţii mă onorează, este evident. Ceea ce contează este ca oamenii să fie mulţumiţi de ceea ce fac. Abia atunci sunt mulţumită şi eu.

Tatăl meu mi-a spus să nu mă las influenţată de discurile de platină, de succes sau de bani. Să răspund mereu cu căldură umană şi gratitudine. Şi să nu permit niciodată ca succesul să mă schimbe, crezând că sunt mai bună decât alţii.”

Aretha Franklin

 Aretha Louise Franklin – cea supranumită „Regina muzicii soul” – s-a născut la 25 martie 1942, la Memphis (Tennessee, Comitatul Shelby, SUA), şi s-a stins la 16 august 2018, la Detroit (Michigan, SUA).

 Încă din copilărie a început să cânte muzică gospel în corul bisericii baptiste al cărei pastor era chiar tatăl său.

În jurul vârstei de 18 ani, a renunţat la cor, alegând să interpreteze şi să înregistreze la „Columbia Records” o serie de cântece populare, dar care nu s-au bucurat de succesul aşteptat.

După semnarea contractului cu „Atlantic Records”, în 1967, vine şi succesul, Aretha bucurându-se de o largă apreciere din partea criticii, pentru interpretarea hiturilor: „Respect”, „(You Make Me Feel Like) A Natural Woman”, „Spanish Harlem”, „Think”, fiind numită „Regina muzicii soul”.

În perioada 1967 – 1972 a lansat o serie de albume foarte bine primite de public: „I never loved a man the way I love you”, „Lady Soul”, „Young, Gifted and Black”, „Amazing Grace”.

A urmat apoi o dispută cu casa de discuri, în urma căreia, succesul artistei începe să scadă, astfel încât, în 1979 alege să semneze un contract cu „Arista Records”.

Albumele lansate în 1982 – „Jump to It” şi 1985 – „Who’s Zoomin’ Who?”, precum şi primul său film – „Fraţii Blues” (1980) o aduc din nou în atenţia publicului şi a criticilor muzicali.

Un moment important al carierei l-a reprezentat interpretarea ariei „Nessun dorma”, în 1998, la Gala Premiilor Grammy, în locul tenorului Luciano Pavarotti.

Tot în 1998 a lansat şi ultimul său hit – „A rose is still a rose”.

În 2010 a fost diagnosticată cu cancer, iar în 2017 a anunţat că se retrage din muzică, ultima apariţie publică fiind în cadrul Galei anuale a Fundaţiei Anti-SIDA înfiinţată de Elton John.

112 cântece din repertoriul Arethei Franklin au fost incluse, de-a lungul anilor, în clasamentele „Billboard”, 77 – în topul „Hot 100” şi a avut numeroase prezenţe în alte topuri şi clasamente.

A primit 18 Premii Grammy şi a vândut peste 75 de milioane de albume.

În 1987 a fost prima femeie inclusă în „Rock and Roll Hall of Fame”, în 2005 – în „UK Music Hall of Fame”, iar în 2012 – în „Gospel Music Hall of Fame”.

În 2005 i s-a acordat „Medalia Prezidenţială a Libertăţii”.

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: Wikipedia

"Ziua Cucului" - tradiţii şi obiceiuri

Popular, sărbătoarea Bunei Vestiri mai este cunoscută şi sub numele de „Ziua Cucului”, despre care se spune că în această perioadă, ajungând pe meleagurile noastre, îşi începe cântul, vestind sosirea primăverii.

Se consideră că acum este auzit pentru prima dată, iar pe 24 iunie, de Sânzâiene, cântecul său se opreşte brusc, căci, conform tradiţiei, atunci cucul s-ar îneca înghiţind un bob de orz.

 Se spune că este un semn rău, prevestitor chiar de moarte, pentru cel care aude primul cântec al cucului în spatele său şi are stomacul gol în acel moment:

„Cucu-n spate mi-a cântat

Şi moartea m-a săgetat!”.

Cine aude cucul cântând, trebuie să numere de câte ori acesta îşi strigă numele şi atâţia ani va mai avea de trăit.

Tinerii care urmau a se căsători, rosteau următoarea zicere:

„Cucule, voinicule,

Câţi ani îmi vei da

Pân’ m-oi însura / mărita?”.

În cazul în care cucul se auzea cântând imediat, urma să treacă un an până la nuntă. Dacă nu se auzea, căsătoria se va înfăptui în scurtă vreme.

Creanga pe care cânta cucul, era tăiată şi pusă în scăldătoarea fetelor, pentru a nu fi ocolite de flăcăi.

Când cântă cucul, e bine să ai bani în buzunar, ca să nu duci lipsă de aceştia tot anul.

În această zi, firul de iarbă se dezleagă şi prinde a creşte, pământul şi muştele se dezmorţesc, iar păsările călătoare încep să revină din ţările calde.

În unele zone ale ţării, la rădăcina prunilor se toarnă ţuică şi toţi pomii fructiferi sunt ameninţaţi cu securea că vor fi tăiaţi dacă nu vor avea rod îmbelşugat.

În alte zone, în această zi nu se pun cloştile pe ouă. Totodată, ouăle ouate astăzi nu se pun nici la cloşcă, nici nu se mănâncă, nefiind bune.

În timp ce în Moldova şi Bucovina, acum nu se seamănă porumbul, în partea de vest a ţării – se altoiesc copacii, iar în nord – se scot stupii de la iernat.

Toată lumea trebuie să mănânce peşte pe 25 martie, pentru ca tot anul să fie „ca peştele în apă”.

În curţi se aprinde un foc, lângă care oamenii pun: pâine, sare şi apă, astfel încât îngerii să se încălzească, să îşi potolească setea şi foamea, veghind tot anul asupra acelei case.

Se mai aprind şi focuri în care se ard lucruri nefolositoare de prin gospodărie.

Azi, oamenii nu trebuie să se certe cu nimeni şi este indicat să se trezească devreme, pentru a nu fi somnoroşi tot restul anului.

Dacă vremea este frumoasă, va fi un an bun.

Dacă până la amiază plouă, apoi norii se risipesc, va fi o toamnă lungă şi bogată.

Dacă ploaia şi soarele se amestecă, nu va fi un an bun.

Iar dacă întreaga zi e însorită, va fi un an mănos.

Pentru ca vrăjile făcute în această zi să nu aibă efect, locuinţele se afumă cu tămâie de la Paştele anterior (sau de la o altă mare sărbătoare), iar lenjeria se poartă pe dos.

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: Radio Oltenia

25 martie - Sărbătoarea Bunei Vestiri

De ziua Bunei Vestiri (numită popular şi „Blagoveştenie”, „Ziua Cucului” sau „Ziua Păsărilor”), Biserica creştină sărbătoreşte vestea pe care Arhanghelul Gavriil i-a adus-o Fecioarei Maria, aceea a purtării în pântec şi a naşterii Domnului Iisus Hristos:

„Bucură-te, ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei... Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu, şi vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele său.”

Totodată, Arhanghelul i-a vestit şi lui Iosif:

„Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt!”.

Buna Vestire este o sărbătoare – iniţial cu dată variabilă, dar în zilele noastre – cu dată fixă, respectiv pe 25 martie.

În această zi din Postul Mare, este dezlegare la peşte.

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: Ziarul "Lumina"

La mulţi ani, Nicolae Datcu!

 

Îndrăgitul interpret de muzică populară – Nicolae Datcu – s-a născut la 25 martie 1977, la Pietroasele (judeţul Buzău).

Pe când avea vârsta de 7 ani, familia s-a mutat la Bucureşti, dar Nicolae şi-a petrecut vacanţele la bunicii de pe meleagurile buzoiene, păstrând astfel legătura cu viaţa rurală şi îndrăgind folclorul.

Deşi îşi dorea să devină artist, a urmat Liceul Economic.

În paralel, a studiat la Şcoala Populară de Artă, apoi a absolvit Facultatea de Arte (Specializarea Pedagogie muzicală) din cadrul Universităţii „Spiru Haret”.

De la vârsta de 17 ani, a început să participe la diverse festivaluri şi concursuri folclorice, obţinând numeroase premii.

În 1996 a debutat pe micul ecran, în cadrul emisiunii „Telediscul muzicii populare” – de la TVR 1.

Au urmat apoi înregistrări realizate cu Orchestra Radio, dirijată de Paraschiv Oprea şi Marius Olmazu, şi debutul la Radio România.

În urma susţinerii unui concurs, în 2001 a fost angajat ca solist al Ansamblului Artistic „Ciocârlia” al M.A.I.

De-a lungul anilor, a lansat mai multe materiale discografice, a susţinut concerte în întreaga ţară, dar şi peste hotare, în: Republica Moldova, China etc, a apărut în numeroase emisiuni radio-tv de folclor.

Dintre premiile şi distincţiile obţinute, amintim:

- Premiul I – Festivalul „Toamna buzoiană” – Nehoiu (Buzău);

- Premiul I – Concursul de romanţe şi cântece de petrecere „Îţi mai aduci aminte, doamnă?” – Bucureşti;

- Premiul I – Festivalul „Plai românesc” – Bucureşti;

- Premiul I – Festivalul „Narcisa de Aur” – Piteşti;

- Premiul al II-lea – Festivalul „Ghiocel de primăvară” – Ploieşti;

- Premiul I şi Premiul al III-lea – Festivalul „La fântâna dorului” – Călăraşi

- Premiul al II-lea – Festivalul „Pe marginea Dunării” – Giurgiu;

- „Diplomă de Onoare” – Festivalul „Focul viu” – Andrieşul de Sus (Vrancea);

- Trofeul Festivalului de Folclor – Beijing (China) – alături de Ansamblul „Ciocârlia”;

- Trofeul „Unu’ şi bun” (Secţiunea Muzică populară) – Antena 1 etc.

Printre cele mai cunoscute melodii ale repertoriului său se numără: „Sunt băiat de la Buzău”, „Murguleţ de la Buzău”, „Ce e omul pe pământ”, „Ce frumoasă este viaţa!”, „Sârba buzoienilor”, „Maica mea, măicuţă bună”, „Bea omul de supărare”, „Din Ploieşti pân’ la Buzău”, „Viaţă, viaţă trecătoare”, „Foaie verde, măr domnesc”, „Foaie verde, flori mărunte”, „Am fost la mine în sat”, „Câte flori sunt pe pământ”, „Mândra mea-i de la Buzău”, „Am un dor şi nu mă lasă”, „Seara bună, dragii mei!” şi multe altele.

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: FB Nicolae Datcu

In Memoriam: Henry Mălineanu

 In Memoriam: HENRY MĂLINEANU

 

Henry Mălineanu, unul dintre cei mai mari compozitori şi textieri români de muzică uşoară şi romanţe, s-a născut la Bucureşti, la 25 martie 1920, şi s-a stins la 12 noiembrie 2000.

În paralel cu liceul, a studiat la Conservatorul Regal de Muzică.

La numai 16 ani a înfiinţat propria formaţie de jazz, iniţial sub numele de „Tango”, apoi „Metropol”, cu care a cântat în direct la radio.

A făcut parte din trupa Teatrului „Nou” din Capitală.

A fost remarcat de compozitorul Ion Vasilescu, cel care i-a oferit postul de pianist, la numai 18 ani, în orchestra Teatrului „Alhambra”. Aici a realizat – împreună cu Vasilescu – mai multe cântece şi numere muzicale pentru spectacole.

Apoi, şi-a adus aportul la comedia muzicală „Suflet candriu de papugiu”, la Teatrul „Ion Vasilescu”.

În 1938 a făcut primele înregistrări pe discuri ale unor melodii proprii, la Casele „Columbia” şi „Electrecord”, şi a devenit membru al Societăţii Compozitorilor Români, în urma succeselor obţinute cu piesele: „Iubeşte-mă aşa cum sunt” şi „Întoarce-te curând”.

A fost dirijor la:

- Teatrul Evreiesc „Baraşeum” - unde a creat împreună cu prietenul său, textierul Eugen Mirea, spectacolele: „Primăvara în Do major”, „Dai un ban, dar face”, „Baraşeum ‘42”, „Alo, Baraşeum!”;

- Teatrul „Gioconda” (şi co-director muzical) – unde, alături de Ion Vasilescu, a colaborat la: „Gioconda Palace”, „Răpirea Giocondei”, „Gioconda iubeşte”, „Giocondita”, „Aliaţii Giocondei”, „Gioconda la Savoy”, „Giocondele vesele” etc;

- Teatrul de Stat de Revistă din Bucureşti (ulterior Teatrul de Estradă) şi Ansamblul de Estradă – pe care le-a înfiinţat împreună cu alţii şi unde a fost şi director muzical, realizând spectacolele: „Spectacolul No. 1”, „Concertul popoarelor” etc.

A mai colaborat cu:

- Teatrul „Boema” - la spectacolul „Dragoste pe puncte”;

- Teatrul de Revistă „Fantasio” din Constanţa - la producţiile: „Revelion în iulie”, „Super Fantasio”, „Veselia n-are vârstă”, „Revista de aur”, „Fantasiada”, „Fantasiorama”, „Nunta la Fantasio”, „Cioc, boc, hai la joc!”, „Avioane de hârtie;

- Teatrul „Nottara” – la „Lady X”, „Au fost odată... două orfeline”, „Bună seara, domnule Wilde!”;

- Teatrul de Operetă din Bucureşti – opereta „Suflet de artist”.

Henry Mălineanu a compus muzica pentru numeroase:

- filme: „Marinică”, „Şurubul lui Marinică”, „Portretul unui necunoscut”, „O zi pierdută”, „Lada cu zestre”, „Post rămas”, „Deci, hai!”, „Şeful sectorului suflete”, „De trei ori Bucureşti”, „Pantoful Cenuşăresei”, „Răutăciosul adolescent”;

- piese de teatru la „Nottara”, „Bulandra”, „Ţăndărică” şi la Naţionalul din Bucureşti: „Căruţa cu paiaţe”, „Comedie de modă veche”, „Micul infern”, „Drumul singurătăţii, „Infernalul mecanism”, „Autorul e în sală”, „Act veneţian”, „Livada de vişini”, „Amintirile Sarei Bernhardt”, „Citadela sfărâmată”, „Sentimente şi naftalină”, „Mizerie şi nobleţe”, „Infidelitate conjugală”, „Umor pe sfori”, „2-0 pentru noi”, „Milioanele lui Arlechin”, „Mica sirenă”, „Eu sunt tatăl copiilor”, „Şcoala calomniei” etc.

A făcut parte din juriile festivalurilor de muzică uşoară de la: Mamaia, Praga, Moscova, Sopot, Geneva, Havana, Atena, Budapesta.

A scris sute de melodii, dintre care aproximativ sunt înregistrate la U.C.M.R.

Dintre şlagărele sale, amintim: „Ce să fac dacă-mi placi?”, „Cum am ajuns să te iubesc?”, „Dac-ajung la inima ta”, „Nicio dragoste nu e ca a noastră”, „Nimeni”, „Dacă n-oi trăi acum”, „Femei”, „Aş vrea iar anii tinereţii”, „Primul nostru tango”, „Mai dă-mi un telefon”, „Fericirea mea e-n mâinile tale”, „Ce cauţi tu în viaţa mea?”, „Adevărata mea dragoste”, „Valsul nostru”, „Dragi mi-s cântecele mele”, „Cine n-a iubit măcar o dată?”, „Signorina Musica”, „E de necrezut”, „Garofiţa”, „Cele mai frumoase fete”, „Zi-i una mai săltăreaţă!” etc.

Premii şi distincţii:

- 1953 – „Premiul de Stat”;

- 1962 – „Artist Emerit”;

- numeroase premii la Festivalul de la Mamaia (1963, 1964, 1969, 1971, 1984);

- premiu la Festivalul „Crizantema de Aur” (1980);

- premii ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (1971, 1977, 1978, 1991 – pentru întreaga activitate muzicală).

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: Fundaţia "Henry Mălineanu"

Film recomandat: "Evim Sensin" ("Tu eşti căminul meu!")

"Evim Sensin"

"Tu eşti căminul meu!" - Turcia, 2012

    

"- Ce sens mai are dragostea, când toate amintirile se pierd?

Nu voi mai şti niciodată cine eşti tu...

     - Dar eu voi şti întotdeauna

cine eşti tu!"

Urmăriţi-ne şi pe Facebook:

Facebook Pe o aripa de cant

Nat King Cole

Motto:

„Suntem săraci, săraci?... Lasă, mamă, că numele meu va străluci!”

Nat King Cole (nume real: Nathaniel Adams Coles) – pianist, compozitor, interpret de jazz şi actor, multiplu câştigător al Premiilor Grammy, primul artist afro-american care a avut propriul show radio (ulterior şi de televiziune) – a venit pe lume la Montgomery (Alabama, SUA), în ziua de 17 martie 1919, şi s-a stins la 15 februarie 1965, la Santa Monica (California, SUA).

A văzut lumina zilei în mijlocul unei familii cu o situaţie materială precară, care provenea din Sudul Africii, iar în drumul său către succes, Nat King Cole a întâmpinat numeroase dificultăţi.

Trăiau în cartierul Bronzeville din Douglas, tatăl fiind pastor, în timp ce mama conducea corul bisericii. Ea a fost cea care l-a ajutat – pe când copilul avea doar patru ani – să înveţe să cânte la pian muzică religioasă.

Dorindu-şi să se poată dedica în totalitate pasiunilor sale (blues-ul şi jazz-ul), copilul a renunţat – pentru o vreme – la studii.

În adolescenţă a studiat pianul clasic, dar a renunţat în cele din urmă, dedicându-se jazz-ului.

La numai 15 ani, părăseşte definitiv cursurile şcolii, pentru a deveni pianist de jazz.

La 17 ani a făcut prima înregistrare profesionistă, împreună cu Eddie, fratele său, după care a întreprins un turneu naţional cu musicalul „Shuffle Along”.

În 1937 s-a căsătorit cu o dansatoare – Nadine Robinson, dar mariajul lor a durat doar până în martie 1948.

Între timp, mai exact în 1941, Nat King Cole îşi făcea debutul în pelicula „Citizen Kane”, jucând rolul unui pianist, iar doi ani mai târziu, juca propriul personaj în producţia „Here Comes Elmer”.

În aceeaşi perioadă a înfiinţat „King Cole Trio”, care a intrat în topurile anului 1943 cu melodia „That Ain’t Right”, iar în 1944 – cu „Straighten Up and Fly Right”.

Totodată, formaţia susţinea numeroase turnee, bucurându-se de succes şi prin interpretarea cântecelor de sărbători, cum ar fi: „The Christmas Song” şi „(I Love You) For Sentimental Reasons”.

Nat King Cole s-a căsătorit din nou, de această dată cu interpreta Marrie Ellington.

După 1950, el a început să fie tot mai apreciat şi ca artist solo, lansând o serie de melodii care au rămas de referinţă pentru repertoriul său: „Unforgettable” (reluată peste ani, în 1991, de fiica – Nathalie Cole), „Mona Lisa”, „Nature Boy”, „When I Fall In Love”, „Too Young” etc.

A imprimat cu artişti de top – Louis Armstrong, Ella Fitzgerald, Frank Sinatra şi alţii.

În perioada noiembrie 1956 – decembrie 1957, la postul TV NBC, a avut propriul spectacol de varietăţi, în paralel fiind invitat şi în cadrul altor show-uri populare.

În 1957 a apărut în producţiile cinematografice: „Istanbul” şi „China Gate”, dar, cel mai important rol al carierei sale de actor rămâne cel din drama „St. Louis Blues”.

După o perioadă în care muzica sa nu a mai fost în prim-plan, în 1962 a revenit în topurile de specialitate, cu melodia „Rambin’ Rose”, iar în 1963, cu: „Those Lazy-Hazy-Crazy Days of Summer”, „I Don’t Want To Hurt Anymore”, „I Don’t Want To See Tomorrow”.

Din nefericire, în vara lui 1964, a primit o veste cruntă – a aflat că suferă de cancer la plămâni.

De altfel, artistul fuma foarte mult (spre finalul vieţii chiar şi câte trei pachete pe zi), considerând că tutunul îi păstrează vocea răguşită şi acordurile cât mai joase.

În 1965 a apărut – pentru ultima dată, într-un film: „Cat Ballou” şi a făcut ultimele înregistrări pentru albumul „L-O-V-E”.

A murit la numai 45 de ani, fiind condus pe ultimul drum de peste 30 de milioane de oameni, în acordurile cântecului „Stardust”.

De-a lungul scurtei sale vieţi, Nat King Cole a primit numeroase „Discuri de Aur” pentru melodiile sale, iar post-mortem, i s-au acordat mai multe premii şi distincţii:

-         menţionarea în „Grammy Hall Of Fame”;

-         Premiul „Grammy Lifetime Achievement Award”;

-         includerea în „Alabama Music Hall Of Fame”, „Alabama Jazz Hall Of Fame”, „Down Beat Jazz Hall Of Fame”, „Rock and Roll Hall Of Fame”, „Hit Parade Hall Of Fame”, „Latin Songwriters Hall Of Fame”.

"Se numea Sarah"

„Se numea Sarah”
Autor: Tatiana de Rosnay
Editura Litera - 2016

Paris, iulie 1942

Sarah, o fetiţă evreică în vârstă de zece ani, este arestată în toiul nopţii, împreună cu părinţii ei, de poliţia franceză, dar nu înainte de a-şi încuia fratele în ascunzătoarea lor secretă, convinsă fiind că se va întoarce după numai câteva ore pentru a-l elibera.

Paris, mai 2002

Julia, o jurnalistă americană, stabilită de mulţi ani la Paris şi măritată cu un francez, trebuie să scrie un articol despre razia de la Vel’ d’Hiv, cu ocazia comemorării a şaizeci de ani de la acest eveniment de tristă amintire în istoria Franţei.

În timpul investigaţiei sale, Julia descoperă întâmplător o serie de secrete de familie adânc îngropate, care o leagă de Sarah, şi simte nevoia de a reconstitui destinul tragic al fetei.

Pe măsură ce se adânceşte în trecutul ei, lucrurile pe care le află o tulbură şi o fac să-şi pună întrebări cu privire la propria existenţă.

„Se numea Sarah” este povestea înduioşătoare a două familii unite de un secret teribil, dar şi o tulburătoare pagină de istorie.

Tatiana de Rosnay descrie o întâmplare reală din Franţa aflată sub ocupaţie şi rupe tăcerea care înconjoară un subiect dureros, uneori chiar tabu, din istoria francezilor.

„O lectură tulburătoare...

O carte care-ţi merge la suflet încă de la primul capitol, iar scenele şi personajele descrise îţi rămân în minte mult timp după ce ai terminat de citit.”

Publishers Weekly

Filme recomandate...

"If I Stay" - 2014

"Wish I Was Here" - 2014

"Left Behind" - 2014

"And So It Goes" - 2014

La mulţi ani, Vlad Zamfirescu!

Într-un interviu acordat cotidianului "Adevărul" în 2015, Vlad Zamfirescu spunea:
"(...) Cred în lucrurile care se fac cu plăcere şi fără chin. Mie îmi place să lucrez aşa, cu drag, cu relaxare şi cu oameni cu care mă înţeleg.
Să râdem, să glumim şi să... creăm ceva.
Eu cred că aşa se nasc lucrurile frumoase."
Şi cred că mare dreptate avea când făcea respectiva afirmaţie.
Găsiţi interviul integral (şi chiar vi-l recomand cu drag) accesând:
Vlad Zamfirescu: "Eu nu cred în talent."
Îl admiram pe Vlad Zamfirescu de ceva vreme, dar am avut şansa de a-l urmări pe scenă, pentru prima dată, abia în 2015, într-o piesă de senzaţie - "Maitreyi" (alături de Maia Morgenstern), pe care v-o recomand din tot sufletul, şi pe care am revăzut-o de 3 ori în luna octombrie a lui 2017.

Mi-a plăcut mult de tot şi în "All Inclusive" (pentru care semnează şi regia), unde joacă alături de Medeea Marinescu​, Mirela Oprişor, Marius Manole, Diana Roman, dar şi în "Dumnezeul de a doua zi" (despre care puteţi citi AICI ), având ca parteneră pe Mirela Oprişor, sau în "Secretul fericirii".

Farmecul său... pur şi simplu nu-ţi permite să părăseşti sala fără a-l îndrăgi şi a-ţi dori să-l reîntâlneşti.

Cu siguranţă mulţi dintre voi şi-l amintesc din serialele tv ("Inimă de ţigan", "Doctori de mame", "În derivă"), din filmele artistice ("Orient Express", "Restul e tăcere" sau recentul "Poveste de dragoste") ori piesele de teatru în care a jucat.

Astăzi îşi sărbătoreşte ziua de naştere, aşa că-i dorim şi noi...

La mulţi ani,

VLAD ZAMFIRESCU!