In Memoriam: Elena Roizen

Elena Roizen, voce emblematică a folclorului dobrogean, una dintre cele mai cunoscute şi îndrăgite interprete de muzică populară, s-a născut la 1 februarie 1945, în localitatea Ovidiu (judeţul Constanţa), într-o familie numeroasă (a mai avut nouă fraţi), şi s-a stins la 25 septembrie 2007, în urma unei grele suferinţe.

A urmat şcoala primară la Ovidiu, apoi Şcoala Medie nr. 3 din Constanţa.

Talentul muzical l-ar fi moştenit din familie, mama cântând deseori în timp ce muncea în gospodărie. Părinţilor le-a datorat decizia de a urma calea muzicii, aceştia, ţărani harnici, cinstiţi şi cu frică de Dumnezeu, crescând-o într-o atmosferă în care predominau cântecul şi erau păstrate tradiţiile autentice.

Deşi dorinţa Elenei era aceea de a deveni profesoară, în 1965 şi-a început activitatea artistică, debutând la Radiodifuziunea Română cu melodia: „Hai, Dunărea mea!” şi începând colaborarea cu „Electrecord”, un an mai târziu.

A fost angajată a ansamblurilor „Brâuleţul” (Constanţa) şi „Nunta Zamfirei” (Eforie), a colaborat cu „Dor transilvan” (Bistriţa), precum şi cu numeroase alte orchestre din întreaga ţară.

A participat la numeroase festivaluri naţionale şi internaţionale şi a susţinut turnee atât în România, cât şi peste hotare, fiind apreciată pentru glasul inconfundabil şi ţinuta scenică desăvârşită.

În 2002 i s-a conferit Medalia Naţională „Serviciul Credincios”.

În 2006, la Callatis, a primit Trofeul şi diploma „Steaua de Mare”, iar în 2007 - Premiul VIP la Secţiunea Folclor.

După moartea sa, Festivalul Naţional al Cântecului Popular de la Ovidiu îi poartă numele, iar în faţa Centrului Cultural din localitate, în 2008, a fost dezvelit bustul din bronz al artistei.

Tot atunci s-a lansat şi volumul „Cântecul unei amintiri”.

În 2014, post-mortem, Casa de discuri „Eurostar” i-a oferit „Discul de Aur”, pe care l-a primit soţul.

A fost căsătorită cu profesorul Marcel Roizen şi împreună au avut doi copii.

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Sofia Vicoveanca!

Îndrăgita interpretă de muzică populară - Sofia Vicoveanca (nume real: Sofia Fusa, căsătorită Micu) - s-a născut la 23 septembrie 1941, în localitatea Toporăuţi (Noua Suliţă, Cernăuţi, în prezent în Ucraina), într-o familie cu patru copii, destul de bine situată din punct de vedere material.

Însă, după ce Bucovina de Nord a fost anexată de Uniunea Sovietică, iar tatăl a fost luat prizonier, restul familiei s-a refugiat la o mătuşă din zona Vicovului de Sus.

Aici, Sofia a urmat şcoala primară, după care, familia s-a mutat din nou, de data aceasta în comuna Vicovu de Jos.

Din dragoste pentru satul copilăriei sale, artista i-a împrumutat mai apoi numele, devenind Sofia Vicoveanca.

A absolvit Şcoala Populară de Artă din Suceava.

În 1959, în urma unui concurs, a fost angajată ca solistă de muzică populară la Ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava.

În 1965 a lansat primul material discografic, căruia i-au urmat multe altele.

Din 1998 este solistă a Ansamblului „Rapsozii Botoşanilor”.

A cântat alături de diferite orchestre, împreună cu care a mers în turnee prin ţară şi peste hotare (Israel, SUA, Franţa, Portugalia, Danemarca, Iugoslavia, Germania, Republica Moldova etc).

Repertoriul Sofiei Vicoveanca este vast şi cuprinde cântece de leagăn, de nuntă, satirice, dar şi cântece de dragoste şi dor, de joc şi voie bună, precum şi doine, balade, bocete sau melodii specifice sărbătorilor de iarnă.

A publicat câteva volume de versuri: „Dureri ascunse”, „Cu inima-n palme”, „Taine în adânc păstrate” şi „Din culisele sufletului”.

A jucat în filmele: „Baltagul”, „Ciprian Porumbescu”, „Dimitrie Cantemir”, „Oraşul văzut de sus”, „Urgia”, „Cântarea României”, „Vânătoarea de vulpi”, „Ochi de urs”, „Sarea în bucate”, „Casa din vis”, precum şi în scurt-metrajele: „Omule, pomule!”, „De dor de frumos pe lume”, „Lumini şi umbre”, „Povestea lemnului care cântă”, „Să învăţăm să cântăm româneşte”.

În Vicovul de Jos a ridicat o casă în stil tradiţional, unde a amenajat un muzeu etnografic.

Distincţii primite:

- 1973 - Ordinul „Meritul Cultural” clasa a IV-a;

- 1975 - Medalia „Tudor Vladimirescu” clasa I;

- 1976 - Medalia „Meritul Cultural” clasa I;

- 2002 - Crucea Naţională „Serviciul Credincios” clasa a III-a;

- 2004 - Ordinul Naţional „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofiţer, Categoria D - „Arta Spectacolului”;

- 2014 - Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler - Casa Regală a României;

- „Cetăţean de Onoare” al localităţilor: Suceava, Rădăuţi, Siret, Pojorâta, Ciocăneşti, Vicov (jud. Suceava), Ion Creangă (jud. Neamţ) şi Cicârlău (jud. Maramureş).

A fost căsătorită cu ziaristul sucevean Victor Micu (decedat în 2001), împreună având un fiu.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Şerban Ionescu

Actorul Şerban Ionescu s-a născut la 23 septembrie 1950, în localitatea Corabia (judeţul Olt), şi s-a stins la 21 noiembrie 2012, în Bucureşti.

A urmat cursurile Şcolii Populare de Artă şi, după patru încercări, a intrat la Teatru.

În 1978 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti, la clasa profesorului Amza Pellea.

După absolvire a fost repartizat la Teatrul din Petroşani, unde a jucat în: „Locţiitorul”, „Pluta Meduzei” şi „În căutarea sensului pierdut”.

A jucat apoi la Teatrul Mic din Bucureşti, în piesele: „Nişte ţărani”, „Moartea mănâncă banane” şi „Inelul dragostei”, precum şi la Teatrul din Sibiu, în: „Dirijorul” şi „Camino real”.

Între 1982 - 1992, a activat la Teatrul de Comedie din Capitală, unde a făcut parte din distribuţia pieselor: „Comedia erorilor”, „Cârtiţele”, „3 x Havel”, „Procesul”, „Slugă la doi stăpâni”, „Avea două pistoare cu doi ochi albi şi negri”, „Sfântul Mitică Blajinu”, „Troilus şi Cresida”, „Visul unei nopţi de vară”, „Regele Ioan”, „Doi tineri din Verona”.

Între 1992 - 2002, a jucat la Teatrul „Odeon”, în piesele: „Comedii de Cehov”, „Richard III”, „Demonul meschin”, „La ţigănci”, „Platonov”, „Lulu”, „Fraţii”, „Saragosa 666 zile”, „Cartofi prăjiţi cu orice”.

Din 2002 a fost angajat al Teatrului Naţional din Bucureşti, pe scena căruia a jucat în: „Crimă pentru pământ”, „Revizorul”, „O scrisoare pierdută”, „Apus de soare”, „Gândirea”, „Inimă de câine”, „Comedie roşie”, „Eduard al III-lea”, „Molto, gran’ impressione”, „Livada de vişini” şi „Dineu cu proşti”.

În film a debutat cu rolul memorabil din „Ion - Blestemul pământului, blestemul iubirii”, din 1979.

Au urmat apoi alte producţii din distribuţia cărora a făcut parte: „Capcana mercenarilor”, „Burebista”, „Porţile dimineţii”, „Imposibila iubire”, „Ţapinarii”, „Horea”, „Acasă”, „Marele Premiu”, „Furtună în Pacific”, „Salutări de la Agigea”, „Bătălia din umbră”, „Martori dispăruţi”, „Pădureanca”, „Cantonul părăsit”, „Umbrele soarelui”, „Mircea”, „Miracolul”, „Începutul adevărului”, „Oglinda”, „Chira Chiralina”, „Prea târziu”, „Maria”, „Sindromul Timişoara”, „15”, „Visuri otrăvite”, „Păcală se întoarce”, „Beyond America”, „Umilinţă” etc.

De asemeni, a jucat în producţiile TV: „Om sărac, om bogat”, „Al Matale, Caragiale”, „Valsul lebedelor”, „Tandreţea lăcustelor”, „Roberta”, „Lumini şi umbre”, „Misiunea”, „Cuscrele”, „Fetele marinarului”, „Narcisa sălbatică” etc.

În 2002 a fost distins cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler şi a primit Premiul de Excelenţă UCIN.

De asemeni, a fost premiat la Festivalul de Film de la Costineşti.

A fost căsătorit cu actriţa Magda Catone şi împreună au avut un fiu.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Geo Saizescu

Regizor, scenarist şi actor român, profesor şi mentor pentru mulţi tineri care au ales calea cinematografiei, Gheorghe (Geo) Saizescu s-a născut în localitatea Prisăceaua (judeţul Mehedinţi), la 14 noiembrie 1932, şi s-a stins la Bucureşti, la 23 septembrie 2013.

A absolvit Liceul „Traian” din Drobeta-Turnu Severin şi Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti (1957).

În calitate de regizor, a lucrat la producţiile: „Doi vecini”, „Un surâs în plină vară”, „Dragoste la zero grade”, „La porţile pământului”, „Balul de sâmbătă seara”, „Astă seară dansăm în familie”, „Păcală”, „Eu, tu, şi... Ovidiu”, „Şantaj”, „Jocul de-a vacanţa” (teatru TV), „Grăbeşte-te încet!”, „Secretul lui Bachus”, „Sosesc păsările călătoare”, „Secretul lui Nemesis”, „Harababura”, „Călătorie de neuitat” (serial TV), „Ciuta” (film TV), „Păcală se întoarce”, „Iubire elenă”, „The Adventure of the Good Soldier Schweik”.

A semnat scenariul pentru filmele: „Doi vecini”, „Astă seară dansăm în familie”, „Păcală”, „Eu, tu, şi... Ovidiu”, „Şantaj”, „Harababura”, „Păcală se întoarce”.

Ca actor, a fost distribuit în peliculele: „S-a furat o bombă”, „Partea ta de vină”, „Asediul”, „Astă seară dansăm în familie”, „Păcală”, „Eu, tu, şi... Ovidiu”, „Lumina palidă a durerii”, „Şantaj”, „Saltimbancii”, „Am o idee”, „Grăbeşte-te încet!”, „Buletin de Bucureşti”, „Pe malul stâng al Dunării albastre”, „Fram”, „Căruţa cu mere”, „Secretul lui Bachus”, „Sosesc păsările călătoare”, „Căsătorie cu repetiţie”, „Secretul lui Nemesis”, „Figuranţii”, „Harababura”, „Telefonul”, „A doua cădere a Constantinopolului”, „Milionari de weekend”, „Păcală se întoarce”.

A fost profesor şi prodecan al Facultăţii de Arte din cadrul Universităţii „Hyperion”.

A fost director al Studioului de film TV, în perioada 1972 - 1976.

Este autorul cărţilor: „Jurnalul unui bătrân lup de cinema”, „Istoria dramatică a unui film comic - Păcală”, „Un surâs la... Balul de sâmbătă seara”, „Astă seară dansăm cu... Bachus”, „Mascatul din Santa Fe”, „Păcală se întoarce şi... rămâne!”, „Svejk - scenariu cinematografic după Jaroslav Hasek tradus de Jean Grosu”.

A fost preşedintele fondator al Festivalului Internaţional de Teatru şi Film „Hyperion Stud-Fest”, fondatorul publicaţiei de haz „Harababura” şi al Societăţii Umoristice „Păcală”.

Premii şi distincţii primite:

- 1964 - Premiul „Mamaia” (pentru „Un surâs în plină vară”);

- 1974 - Premiul ACIN - „pentru contribuţia la dezvoltarea comediei cinematografice”;

- 1981 - Premiul ACIN (pentru „Şantaj”);

- 1984 - Premiul ACIN (pentru „Delta de ici... de colo”);

- 2002 - Premiul de Excelenţă în Cinematografia Românească;

- 2002 - Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler;

- 2005 - „Cetăţean de Onoare al Severinului”;

- 2010 - Premiul de Excelenţă pentru întreaga carieră - Festivalul Internaţional de Film Comedy - Cluj Napoca.

Din 2013, Cinematograful „Ostroveni” din Râmnicu Vâlcea îi poartă numele.

Fiul său, Cătălin Saizescu, îi calcă pe urme, fiind un cunoscut regizor.

Autor: Pe o aripă de cânt