Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă

Sfântul Gheorghe s-a născut în Capadocia, din părinţi creştini.

A trăit în secolul al IV-lea, în timpul împăratului Diocleţian şi, datorită curajului său, a fost numit conducător al armatelor.

În anul 303, Diocleţian a început, însă, lupta împotriva creştinilor: au fost dărâmate lăcaşuri de cult, au fost arse cărţile sfinte şi interzise adunările creştinilor, iar cei care nu aduceau jertfă zeilor, erau ucişi.

Sfântul Gheorghe nu s-a sfiit în a-şi mărturisi credinţa în Hristos, motiv pentru care a ajuns în temniţă, unde a fost supus la tot felul de chinuri: lovit cu suliţa, tras pe roată, îngropat în var, pieptul acoperit cu lespezi de piatră.

În ciuda acestor torturi, nu a renunţat la credinţă.

A rămas nevătămat şi a înviat un mort, ceea ce i-a uimit pe cei prezenţi şi i-a determinat să renunţe la credinţa păgână, primind credinţa în Hristos. Ba mai mult, până şi împărăteasa Alexandra (soţia lui Diocleţian) a trecut la creştinism.

Încercările de a-l ispiti cu onoruri, pentru a părăsi credinţa în Hristos, au fost sortite eşecului, iar Sfântul Gheorghe a fost condamnat la moarte prin decapitare, în ziua de 23 aprilie 304.

În icoane, Sfântul Gheorghe apare călare pe un cal, străpungând un balaur cu suliţa.

La baza acestei reprezentări stă legenda conform căreia Sfântul a salvat cetatea Silena (din provincia Libiei), terorizată de un balaur, fiind un model de curaj în lupta cu diavolul.

Este prezentat acoperit cu o mantie roşie - culoare tradiţională pentru martiri, dar şi ca războinic pedestru, sau ca tribun militar în veşminte patriciene, cu o diademă metalică pe cap, cu o platoşă sub mantie, ţinând o cruce în mâna dreaptă şi o sabie în stânga.

 

În România, Sfântul Gheorghe este considerat ocrotitorul armatei, precum şi patronul spiritual al Statului Major al Forţelor Terestre.

Autor: Pe o aripă de cânt

Sfântul Gheorghe pe steagurile Moldovei

În anul 1500, domnitorul Ștefan cel Mare a dăruit mănăstirii Zografu (din Sfântul Munte Athos) două steaguri.

Primul dintre acestea măsoară 1,2/0,9 metri şi are fundalul de culoare roşie.

Îl reprezintă pe Sfântul Gheorghe în lupta cu balaurul.

Icoana este brodată pe atlas roșu, cu fire de aur, argint și mătase albă, verde și roșie.

Sfântul Gheorghe este înfăţişat stând pe tron, pe o perină roşie, trăgând spada din teacă şi zdrobind sub picioarele lui balaurul cu trei capete, care se încolăcește pe sub tron.

Doi îngeri coboară din Cer, îi aduc: unul o sabie, iar celălalt - un scut, şi îi pun pe cap o coroană împodobită cu două rânduri de pietre scumpe.

În jurul capului Sfântului și pe marginea icoanei se află o inscripţie în limba greacă:

„Sfântul Gheorghe din Capadocia”.

Pe margini, steagul este încadrat de o inscripţie în slavonă, cu litere de aur:

„O, îndelung răbdătorule și de biruinți purtătorule, mare mucenice Gheorghe, cela ce la nevoi și în năpaste ești grabnic apărător și fierbinte ajutător, și celor întristați bucurie nespusă, primește de la noi și această rugăminte a smeritului robului tău a domnului Io Ștefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn Țării Moldovei, și-l păzește pe el neatins în acest veac și în cel viitor, cu rugăciunile celor ce te cinstesc pe tine, ca să te proslăvim pe tine în veci, amin! Şi s-a făcut în anul 7008, iar al domniei lui anul al 43-lea”.

 

Al doilea steag, cu lungimea de 1 metru şi aproximativ aceeaşi lăţime, are forma prapurilor bisericești şi în partea de jos se prelungește cu trei colțuri.

Câmpul pânzei este din atlas roșu, iar pe faţa steagului este reprezentat Sfântul Gheorghe, de data aceasta călare pe un cal alb, omorând cu sulița balaurul.

Icoana este bogat lucrată cu fir de argint, aur și mătase albă, roșie și verde.

Mantia Sfântului este roșie.

Icoana este încadrată cu litere de aur în limba slavonă:

„Ca un izbăvitor al celor robiți și săraci folositor, neputincioșilor doctor, împăraților ajutor, purtătorilor de biruință mare mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre”.

Cealaltă față a steagului prezintă scena botezului Domnului, încadrată de o altă inscripție în slavonă.

Autor: Pe o aripă de cânt

Film recomandat: "Benim Dünyam"

"Benim Dünyam"

"Lumea mea" - 2013

O incredibilă lecţie de viaţă, pur şi simplu... tulburătoare...

O poveste care ne-arată ca...

"Viaţa este ca o îngheţată şi trebuie să o savurăm  înainte de a se topi..."

O lecţie care ne învaţă...

"... cât de măreţ este să trăieşti pentru altcineva...",

ne învaţă să credem în frumuseţea şi-n puterea viselor noastre, pentru că...

"Nimic nu este imposibil pe această lume..."

In Memoriam: Edmond Deda

Edmond Deda, cunoscut compozitor, pianist, vocalist, textier, dirijor, profesor şi fondator al primului Conservator de Muzică Uşoară şi Jazz din ţara noastră, s-a născut la Bucureşti, la 23 aprilie 1920, şi s-a stins la 29 septembrie 2006.

A urmat – timp de doi ani, Facultatea de Medicină.

A absolvit Conservatorul „Alberto della Pergolla” din Capitală, a urmat cursuri de perfecţionare (pian şi canto – specialitatea jazz) la „The Billy Mayerl School of Modern Syncopation” din Londra.

În calitate de compozitor, a debutat în 1937, cu melodia „Rodica”, interpretată de Gică Petrescu în cadrul unui spectacol la Cazinoul din Sinaia.

Următoarea piesă a fost „N-am crezut”, cântată mai ales în limba franceză, cu titlul „Quand la pluie tombe”.

Între 1942 – 1944, a fost  profesor de jazz (pian şi canto) la Conservatorul „Lira” din Brăila.

Între 1945 – 1948 a condus Conservatorului de Muzică Uşoară şi Jazz, pe care îl înfiinţase în 1941.

În 1945 a înfiinţat o trupă care-i purta numele şi care a activat până în 1981.

Între 1960 – 1966, a fost dirijor de orchestră la Teatrul „Constantin Tănase”.

Între 1961 – 1962 şi 1966 – 1969, a fost profesor de canto la Şcoala Populară de Artă din Bucureşti.

În 1965 a devenit membru al Uniunii Compozitorilor.

Între 1954 – 1958 a fost pianist, iar între 1968 – 1972 – dirijor şi director muzical al Teatrului „Ion Vasilescu” din Capitală.

În perioada 1972 – 1980, a fost profesor şi şef al Catedrei de pian şi canto de la Şcoala Populară de Artă din Braşov.

A fost iniţiatorul seriei de concerte „Medalioane, portrete componistice”, care s-au bucurat de un imens succes, precum şi creator al stagiunilor muzicale de la Sala Dalles, în cadrul cărora evolua şi el (pianist, solist vocal).

Cu Sile Dinicu a format un duo pianistic, foarte bine primit de public.

Edmond Deda a activat, ca pianist, în peste 3000 de concerte – spectacol desfăşurate la Teatrele „Constantin Tănase” şi „Ion Vasilescu”.

Premii şi distincţii:

- cinci premii – Festivalul Internaţional „Cerbul de Aur” (Premiul I – 1969, Premiul I şi II – 1971);

- două premii – Festivalul de la Mamaia;

- menţiuni la Festivalurile Internaţionale de la Split – 1971 şi Sopot;

- Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor – 1992 etc.

Dintre cele mai cunoscute şlagăre pe care le-a compus, amintim: „Of, inimioară!”, „Inimă, nu fi de piatră!”, „Îmi place un cântec vesel”, „Mă mai gândesc la dumneata”, „Bun venit, rază de soare!”, „Suflet de copil”, „Îndrăgostiţii n-au nevoie de cuvinte”, „Ştiu adevărul”, „Dulce pasăre a tinereţii”, „N-am nicio vină” etc.

A scris 43 de partituri pentru spectacole scenice, cum ar fi: „De la Bach la Tom Jones”, „Mini jazz cu maxi haz”, „Jocul de-a vacanţa”, „Corina” etc.

A compus muzică corală: „Patria”, „Azi la noi”, „Măr de aur”, „Vom fi şi vom dura” etc.

Coloana sonoră a filmelor – „Caravana prieteniei”, „Nu vreau să mă însor”, „Mini-Tehnicus”, „Agentul straniu” – poartă semnătura lui Edmond Deda.

Este autor al dicţionarelor muzicale – „Întâlnire cu jazzul” şi „Parada muzicii uşoare româneşti”, precum şi al volumului „Euterpe în vacanţă”, sau al unor articole publicate în „Spectacolul muzicii” şi „Actualitatea muzicală”.

Autor: Pe o aripă de cânt

Casa Memorială „Veronica Micle” - Târgu Neamţ

Veronica Micle şi-a petrecut o parte a vieţii într-o casă din Târgu Neamţ, construită în 1834, declarată monument istoric în 1934 şi situată pe strada Ştefan cel Mare nr. 28 (fosta Uliţă Mare, vis-a-vis de Şcoala Domnească), pe drumul către Cetatea Neamţ.

Casa - ridicată din iniţiativa Mănăstirii Neamţ, cu scopul de a fi folosită drept mitoc şi şcoală pentru călugări, era construită din lemn şi zid, acoperită cu draniţă, având prispă, patru camere, trei sobe cu horn, iar în curte: fântână, beci, adăpost pentru animale.

În 1850, la 10 august, a fost cumpărată – cu 100 de galbeni – de către Ana Câmpeanu (mama poetei), care, după moartea soţului, a venit de la Năsăud şi s-a stabilit la Târgu Neamţ, împreună cu cei doi copii, până în 1853.

După ce familia s-a mutat la Iaşi, nu a renunţat la casă, iar după căsătoria cu profesorul Ştefan Micle, în 1864, imobilul i-a fost dăruit ca zestre Veronicăi.

Aceasta revenea deseori aici, mai ales vara, organizând întruniri literare la care nu lipseau personalităţile acelor ani.

În 1886, cu trei ani înainte de a muri, Veronica a donat casa Mănăstirii Văratec, unde s-a retras pentru a-şi trăi ultima parte a vieţii, cu condiţia ca pe un perete să fie pusă o placă de marmură, pe care să scrie: „Casa Memorială Veronica Micle”.

Datorită poziţiei - peste drum de Spital - casa era folosită de maicile bolnave, care veneau să se trateze aici.

Înainte de Primul Război Mondial, Liga Culturală a amplasat o placă de marmură.

La un moment dat, reprezentanţii Mănăstirii au vândut casa unui locuitor al oraşului, acesta având intenţia de a o dărâma.

În 1939 însă, intervenţia lui Nicolae Iorga - pe atunci preşedinte al Comisiunii Monumentelor Istorice - a făcut ca imobilul să fie recunoscut drept monument şi astfel, salvat.

La iniţiativa protopopului Constantin Matasă, casa a fost declarată monument istoric, iar din 1982 a intrat în administrarea Complexului Muzeal Judeţean Neamţ.

A fost refăcută după planul original, dar suferind mici modificări: a fost construită la 2m distanţă de stradă, este mai înaltă, are cerdac.

Din vechea construcţie se mai păstrează o singură fereastră.

Din 1983, a devenit Muzeul Memorial „Veronica Micle”.

În interior este amenajată o expoziţie care cuprinde: fotocopii, manuscrise, cărţi (printre care şi prima ediţie a singurului volum de poezii publicat), obiecte personale care au aparţinut poetei (oglinzi, cufărul de călătorie, călimara, un scrin etc), o copie din ipsos a măştii mortuare a lui Mihai Eminescu.

În faţa muzeului este amplasat, din 1998, un bust de bronz al Veronicăi, autor fiind sculptorul Damian Popa. Acesta a mai realizat şi două portrete în creion – unul al poetei, celălalt al lui Eminescu, care pot fi văzute în interior.

Autor: Pe o aripă de cânt 

Foto: Monumente Neamţ 

In Memoriam: Veronica Micle

Poeta Veronica Micle s-a născut la 22 aprilie 1850, la Năsăud (fiind al doilea copil al lui Ilie şi al Anei Câmpeanu), şi s-a stins la Mănăstirea Văratec (jud. Neamţ), în casa maicii Fevronia Sârbu, în noaptea de 3 spre 4 august 1889, după ce ar fi băut o sticluţă cu arsenic.

A rămas orfană de tată înainte de a împlini un an, astfel că, din cauza situaţiei grele în care se afla familia, casa de la Năsăud a fost vândută şi, cu banii obţinuţi plus nişte împrumuturi, s-a cumpărat o casă în Târgu Neamţ.

Mai apoi, familia s-a mutat la Iaşi.

În 1863, Veronica a absolvit Şcoala Centrală de fete din Iaşi (cu diplomă de eminenţă), iar un an mai târziu, la Biserica Bob din Cluj, s-a căsătorit cu profesorul universitar Ştefan Micle (viitor rector al Universităţii din Iaşi) - impresionat de frumuseţea şi inteligenţa tinerei, deşi între ei era o diferenţă de 30 de ani.

Tânăra soţie a luat lecţii de franceză, canto, pian şi literatură universală.

În 1866 s-a născut prima lor fiică, iar în 1868 – cea de-a doua.

Din 1869, Veronica a început să se implice în îndrumarea unor şcoli de fete din Iaşi şi să fie activă în viaţa literară a oraşului.

În primăvara lui 1872, a făcut o călătorie la Viena pentru un tratament medical şi acolo l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. Împreună au făcut lungi plimbări prin parcuri, muzee, pe bulevardele oraşului.

În 1872, Veronica a debutat în „Noul curier român” cu două nuvele, apoi a publicat versuri în „Columna lui Traian” şi în „Convorbiri literare”.

Din 1879 a colaborat şi cu: „Familia”, „Revista nouă” şi „Revista literară”.

În 1887 a apărut placheta „Poezii”, care cuprindea creaţiile publicate anterior în revistele de mai sus.

Între 1877 - 1878 a fost soră de caritate şi a făcut parte din Comitetul central pentru ajutorul ostaşilor români răniţi.

A organizat serate literare la Iaşi, unde veneau artiştii şi scriitorii vremii.

La 4 august 1879, soţul - profesorul Micle - a decedat.

Povestea de iubire dintre Veronica şi Eminescu ar fi început la Viena, în 1872.

După ce la 1 septembrie 1874, a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, poetul a mers des în casa familiei Micle, luând parte la seratele literare, până în 1877, când a plecat la Bucureşti.

Din 1879, şi Veronica a făcut tot mai des deplasări la Bucureşti. Conform biografului acesteia, Octav Minar, se pare că în 1883, odată cu declanşarea bolii lui Eminescu, a început şi suferinţa Veronicăi.

În 1886, Veronica s-a mutat la Bucureşti, obligată de studiile la Conservator ale fiicei sale.

Cei doi iubiţi au încercat - fără însă a reuşi - să întemeieze o familie.

La sfârşitul lui 1888, ea a venit la Botoşani, pentru a-i fi aproape poetului tot mai bolnav.

La moartea lui Eminescu, 15 iunie 1889, Veronica se afla la Bucureşti şi, printr-o stranie coincidenţă, cu puţin timp înainte ca el să treacă la cele veşnice, în numai 20 de minute, a scris poezia „Raze de lună”.

După decesul acestuia, Veronica s-a retras la Mănăstirea Văratec, unde a mai trăit foarte puţin.

A fost înmormântată în ziua de 6 august 1889, lângă bisericuţa „Sfântul Ioan” de la Văratec.

Înainte de a muri, Veronica a donat Mănăstirii Văratec casa de la Târgu Neamţ, pe care o moştenise de la mama sa.

În prezent, acolo funcţionează un muzeu dedicat poetei.

Autor: Pe o aripă de cânt

TATIANA STEPA - o nesfârşită armonie...

"Armonia pentru mine este puterea de a merge mai departe şi de a nu renunţa.

Atunci când simt că în balanţă înclină mai mult disperarea decât speranţa, îmi revin prin muzică, prin apropierea oamenilor care îmi sunt dragi.

Depinde cu cine compari disperarea ta şi eu cred că în suferinţă trebuie să te compari cu cei mai nefericiţi ca tine.

Întotdeauna există nenorociri mai mari decât cea proprie."

"Mai târziu am înţeles că muzica mă poate bucura, mă poate întrista, mă poate alina.
Pentru mine, de cele mai multe ori un cântec poate face mai mult decât toate cuvintele."

Tatiana Stepa

In Memoriam: Geo Costiniu

Geo Costiniu, cunoscut actor român, idol al tinerilor în anii ‘70, s-a născut la Bucureşti, la 23 aprilie 1950, şi s-a stins la 12 noiembrie 2013.

La 8 ani a debutat în televiziune, fiind considerat un „copil - minune”, iar pe la 14 ani, juca alături de studenţii la Teatru, pe scena Casei de Cultură a Studenţilor din Capitală.

În cel de-al patrulea an de studenţie, a debutat la Teatrul „Bulandra”, sub îndrumarea regizorului Liviu Ciulei.

În 1973 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, Secţia Actorie, la clasa profesorilor Dem Rădulescu şi Octavian Cotescu, după care a fost repartizat la Teatrul Naţional din Iaşi.

La Iaşi a jucat în „Poveste de iarnă” şi „Istoria hieroglifică”.

Din 1974 a jucat pe scena Teatrului Giuleşti (ulterior denumit „Odeon”), în piesele: „Marchizul de Sade”, „Cartofi prăjiţi cu orice”, „Astă seară se joacă fără piesă”, „Carlo contra Carlo”, „Iarna când au murit cangurii”, „Bărbierul din Sevilla”, „Omul care a văzut moartea”, „Hotel Zodia Gemenilor”, „Patima roşie”, „Parola”, „Aşteptarea începe în zori”, „7 martori”, „Nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă”, „Războiul vacii”, „Zamolxe”, „Caractere”, „Fotbal”, „Paharul cu apă”, „Copacii mor în picioare”, „Pălăria florentină”.

Filme în care a fost distribuit: „Paraşutiştii”, „Nemuritorii”, „Septembrie”, „Ciocolata cu alune”, „Ora zero”, „Un oaspete la cină”, „Nişte băieţi grozavi”, „Întâmplări cu Alexandra”, „De ce are vulpea coadă?”, „Capul de răţoi”, „Patul conjugal”, „Neînvinsă-i dragostea”, „Aştept provincia”, „Haina de piele”, „Barieră pentru cocori”.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Nelu Bălăşoiu

Originar din Câmpia Blahniţei, interpretul de muzică populară – Nelu Bălăşoiu – s-a născut la 25 iulie 1948, în localitatea Rogova (judeţul Mehedinţi), şi s-a stins la Suceava, în ziua de 21 aprilie 2020.

A copilărit într-o familie pasionată de muzica tradiţională.

Și-a petrecut copilăria în satul natal și încă din tinerețe și-a manifestat înclinația către muzică, îndrumat fiind de tatăl său, dar şi de îndrăgita Maria Lătăreţu.

A făcut parte din Taraful din Vânju Mare, apoi a activat la Casa de Cultură şi la Casa Armatei din Drobeta Turnu Severin, precum şi în cadrul „Rapsodiei Române”.

Este incontestabil succesul pe care l-a avut pe plan artistic, cântând în duet cu Maria Cornescu (ulterior, aceasta devenindu-i şi soţie).

Printre cele mai cunoscute melodii din repertoriul lui Nelu Bălăşoiu, se numără: „Pentru măicuța bătrână”, „Leliță cu flori pe conci”, „Mân­druța cu ochii verzi”, „Mândra mea din deal de șură”, „Dra­gostea-i un lucru mare”, „Te caut, mândro, de mult”, „Când oi fi, mamă, plecat”, „Stau pe malul Blahniţei”, „Leliță de la Tismana”, „Tu, mamă, când m-ai făcut”, „Dusei calul pe islaz”, „Plecai să mă plimb pe luncă” și „Aseară fusei la moară”.

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Oana Tomoiagă!

Cunoscuta şi îndrăgita interpretă de muzică populară - Oana Tomoiagă - s-a născut într-o zi de 21 aprilie, în localitatea Moisei (judeţul Maramureş).

A moştenit de la bunica sa dragostea pentru cântecul popular şi a urmat studii de canto popular la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti” din Bucureşti, acolo unde a fost remarcată, încă de la examenul de admitere, de către profesorul Gavril Prunoiu.

A participat la numeroase concursuri de folclor şi a câştigat mai multe premii, dintre care amintim:

- Premiul I - la categoria 12 - 16 ani -Festivalul „Cântec şi joc la Hârtibaciu”;

- Premiul de Popularitate - Festivalul „Vară, vară, primăvară”;

- Marele Premiu - Festivalul „Felician Fărcaşu”.

A fost şi este mereu prezentă în emisiuni de folclor, a colaborat cu mai multe ansambluri renumite din ţară şi, în mod deosebit, cu Ansamblul profesionist „Junii Sibiului”, a luat parte la turnee în Europa, America şi Asia, cântându-le românilor stabiliţi acolo.

Autor: Pe o aripă de cânt

Bocet pentru Tatiana

Bocet pentru Tatiana

Adrian Păunescu

 

Se-aliniază ştirile atroce,

Sub care omul bâjbâie înfrânt,

Şi, Doamne, cum peste această voce

Accepţi să pună un gropar pământ?

 

Neverosimil se întâmplă toate...

Furtunile au rupt pe străzi copaci,

În toate casele de sănătate,

Nu mai există loc pentru săraci.

 

Asfixiaţi de epoca mizeră,

Ne amăgim că vom scăpa în cer,

Dar moartea, zilnic, printre noi prosperă

Şi taxe pentru ea ni se şi cer.

 

De-a-ndoaselea e rânduit destinul,

E greu şi pe pământ, şi sub pământ

Şi între noi ne măcinăm continuu

Şi nimenea nu e de neînfrânt.

 

De-un timp încoace, farsa ne îngână,

În permanenta stare de război,

Purtăm în palme propria ţărână

Şi ne mirăm că seamănă cu noi.

 

Şi, Doamne, se acutizează rana

Şi te-am ruga, ai grijă, dacă vrei,

S-o ţii în preajma Ta pe Tatiana,

Punând pământ de flori pe vocea ei.

 

Pe-aici, e o dezordine cumplită,

Mor tineri mulţi şi îi petrec bătrâni,

E, poate, cea din urmă reuşită

A Mioriţei scăpătând la stâni.

 

Şi, totuşi, ce delir de ştiri atroce,

Furtunile au dărâmat păduri

Şi merge în pământ această voce.

De ce de ea nu vrei să te înduri?

 

Învaţă însăşi ploaia să murmure

Un cântec trist, dar moartea-i spune: „Taci!”,

Copacii rătăcesc fără pădure,

Pădurea moare fără de copaci.

07.08.2009