„Pe noi ne stăpânesc trei stări: jocul, iubirea şi înţelepciunea.
Lucian Blaga a scris că, pentru copii, iubirea şi înţelepciunea sunt jocul.
Pentru tineri, jocul şi înţelepciunea sunt iubirea.
Pentru cei cu barba albă ca mine, jocul şi iubirea sunt înţelepciunea.”
Ernest Maftei
Regretatul actor, poet şi epigramist - Ernest Maftei (supranumit „Bădia”) - s-a născut la 6 martie 1920, în localitatea Prăjeşti (judeţul Bacău), şi a trecut la cele veşnice în Bucureşti, la 19 octombrie 2006.
Şi-a pierdut mama pe când abia împlinise 9 ani.
A urmat Şcoala Normală din Bacău (tatăl său dorindu-şi să-l vadă învăţător), perioadă în care a publicat primele versuri în revista „Liliacul”, a manifestat înclinaţii către pictură, iar din clasa a V-a a început să joace în spectacolele trupei de teatru a şcolii.
A fost repartizat ca învăţător în Basarabia, dar, nefiind atras de o astfel de carieră, nu s-a prezentat la post, visând să urmeze o carieră teologică şi ajungând, în cele din urmă, să studieze Teatrul.
În 1937 a intrat în organizaţia anticomunistă a tineretului naţional - creştin „Frăţia de Cruce” (FDC) şi va deveni liderul acesteia.
În 1938 a fost arestat de autorităţi şi încarcerat în lagărul de la Vaslui, unde va asista la executarea unor membri ai Partidului „Totul pentru Ţară”.
După instaurarea Legiunii Arhanghelului Mihail la putere, Ernest Maftei - numit responsabil pentru patru judeţe, primind ordinul de a ridica 136 de evrei (suspecţi de acţiuni comuniste), îi ascunde pe toţi la Prăjeşti şi-i angajează la cariera de piatră a tatălui său (ca urmare, părintele fiind arestat şi întemniţat mai apoi).
Între 1941 - 1945, a urmat Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi (a studiat şi vioara în aceşti ani), perioadă în care a debutat ca actor în piesa „Zece milionari” a Teatrului „Muncă şi lumină”.
Tot în studenţie a fost iar arestat şi condamnat pentru activitatea din cadrul FDC, fiind închis la Galaţi, Jilava, Văcăreşti. A fost judecat de patru ori pentru apartenenţa la Mişcarea Legionară, dar achitat.
După război, nu a reuşit să mai găsească un loc de muncă din cauza orientărilor politice, apoi a jucat teatru la Iaşi pentru doi ani, iar în 1950 a debutat în film - „Răsună valea”.
A jucat la „Teatrul Poporului” folosind un nume fals - Erman Valahu şi fiind distins cu Meritul Cultural clasa I. Pentru a nu se deconspira, a fost silit să renunţe la acest titlu.
A fost în permanenţă urmărit de Securitate şi, la rândul său, obligat să semneze un angajament (nume „Mateescu”), care însă a încetat pentru că „în toată această perioadă, acest informator nu a furnizat niciun material care să prezinte interes pentru organele de Securitate... A fost necesar să treacă 9 ani de zile ca să constatăm că-l ţinem inutil în reţea.”
În 1966 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti.
A jucat în peste 225 de filme sau producţii tv, cele mai importante fiind: „Nepoţii gornistului”, „Desfăşurarea”, „Meandre”, „Reconstituirea”, „Tudor”, „Răscoala”, „Neamul Şoimăreştilor”, „Haiducii”, serialul TV „Toate pânzele sus!”, „Iarba verde de acasă”, „Drumul oaselor”, „Dumbrava minunată”, „Ultima noapte de dragoste”, „Cireşarii”, „Muşchetarii în vacanţă”, „Castelul condamnaţilor”, „Săptămâna nebunilor”, „Ultimul cartuş”, „Fraţii Jderi”, „Dincolo de nisipuri”, „Ştefan cel Mare – Vaslui 1475”, „Prin cenuşa imperiului”, „Osânda”, „Pentru patrie”, „Vlad Ţepeş”, „Amurgul fântânilor”, „Sosesc păsările călătoare”, „Căsătorie cu repetiţie”, „Brâncuşi” (- „Cioplitorul de suflete”), „Tusea şi junghiul”, „Triunghiul morţii”, „Trahir”, „Drumul câinilor”, „Căutătorii de aur”, „Convoiul”, „Buzduganul cu trei peceţi”, „Cumpăna”, „Mere roşii”, „Misterul lui Herodot”, „Mastodontul”, „Viforniţa”, „Pădurea pierdută”, „Puterea şi adevărul”, „Aşteptarea”, „Baltagul”, „Prea mic pentru un război atât de mare”, „Merii sălbatici”, „Când primăvara e fierbinte”, „Crucea de piatră – ultimul bordel”, „Modigliani”, „Păcală se întoarce” etc.
În decembrie 1989 a participat la manifestaţia anticomunistă din Piaţa Universităţii, dar, mai apoi, a suferit persecuţii de tot felul. De exemplu, în timpul „Mineriadei” din 1990, cinci persoane deghizate în mineri l-au luat de acasă, l-au bătut şi l-au aruncat pe malul Dâmboviţei, unde a zăcut inconştient aproape 7 ore.
În 1994 a publicat volumul de versuri „Autografe”.
În 1995 a intrat în Partidul Pentru Patrie, alături de alţi camarazi din vremea închisorilor comuniste.
Este autorul piesei de teatru „Răzeşii lui Bogdan” şi a fost inclus în „Enciclopedia epigramiştilor români”.
În fiecare duminică, la TVR 2, realiza propria emisiune - „Ferma”.
În 2005 a refuzat premiul „Cel mai bun român”, supărat că printre nominalizaţi erau persoane sumbre din lumea politică şi false vedete ale emisiunilor TV.
A primit Premiul UCIN la aniversarea a 50 de ani de cinematografie, Diploma Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România - „pentru contribuţia la dezvoltarea artei şi culturii naţionale”, distincţia „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofiţer.
A fost căsătorit şi a avut un fiu - artist plastic.
S-a stins în urma unei grele suferinţe (cancer pulmonar) şi este înmormântat la Cimitirul Bellu.
Autor: Pe o aripă de cânt
Mihail Sadoveanu, scriitor, membru al Academiei Române, om politic, s-a născut în Paşcani, la 5 noiembrie 1880, şi s-a stins în Bucureşti, la 19 octombrie 1961.
A făcut studiile primare în orăşelul natal, avându-l ca dascăl pe Mihai Busuioc - „Domnu’ Trandafir”, apoi - gimnaziul la Fălticeni.
A urmat Liceul Naţional din Iaşi şi Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti (pe care a întrerupt-o, însă, în 1901).
A debutat în revista satirică „Dracu” - din Bucureşti, în 1897, cu schiţa „Domnişoara M din Fălticeni”, semnând: „Mihai din Paşcani”.
De altfel, în anii de liceu a colaborat cu „Pagini literare”, „Convorbiri literare”, „Sămănătorul” - publicând schiţe şi versuri.
Din 1898 a început activitatea la foaia „Viaţa nouă”, semnând atât cu numele real, cât şi cu pseudonimul „M. S. Cobuz”.
În 1901 s-a căsătorit cu Ecaterina Bâlu, stabilindu-se la Fălticeni şi începând să lucreze la primele nuvele, fiind decis să trăiască din activitatea de scriitor.
1904 este anul în care are loc debutul efectiv al lui Sadoveanu, cu volumele: „Şoimii”, „Povestiri”, „Dureri înăbuşite”, „Crâşma lui Moş Petcu”, astfel începând o bogată carieră literară, desfăşurată pe o perioadă de peste 50 de ani.
Între 1906 - 1916 a colaborat cu revista „Viaţa românească”.
A ocupat o serie de funcţii publice (de exemplu inspector al căminelor culturale), iar între 1910 - 1919 - a fost director al Teatrului Naţional din Iaşi.
În perioada 23 iunie - 31 august 1913, în calitate de sublocotenent al Regimentului 15 „Războieni”, a participat la campania din Bulgaria a celui de-al doilea război balcanic.
În Primul Război Mondial a fost încadrat în Armata Română, având gradul de locotenent în rezervă, fiind pus să conducă ziarul pentru soldaţi „România - organ al apărării naţionale”. Unele dintre articolele publicate în acest ziar, vor apărea apoi în volumele „File însângerate” (1917) - devenit „Frunze în furtună” şi „Strada Lăpuşneanu” (1932) - ulterior apărut cu titlul „Trenul fantomă”.
În 1919, până în luna decembrie, împreună cu George Topîrceanu, a scos revista „Însemnări literare”.
Între 1924 - 1938, a colaborat la revistele „Lumea” şi „Adevărul literar”, a condus ziarele „Adevărul” şi „Dimineaţa”.
În 1926 începe activitatea politică, fiind ales senator al Partidului Poporului şi devenind un apropiat al lui Constantin Argetoianu, urmându-l îndeaproape în funcţie de opţiunile politice ale acestuia.
Între 1931 - 1932, a fost Preşedinte al Senatului, după care a devenit membru al Uniunii Agrare şi un apropiat al lui Carol al II-lea.
În iunie 1939 a fost unul dintre senatorii numiţi de Carol în Parlament, iar din 1945 - a devenit, din nefericire, un colaborator apropiat al Partidului Comunist.
A fost ales deputat independent de Bucureşti, dar pe listele Blocului Partidelor Democratice, în urma alegerilor falsificate din noiembrie 1946, şi a fost numit Preşedinte al Adunării Deputaţilor.
Din 1948, până la deces, a fost un simplu membru al Marii Adunări Naţionale.
Între 1956 - 1961 a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor.
A primit Premiul de Stat şi Premiul „Lenin” pentru Pace, precum şi titlul de „Erou al Muncii Socialiste”.
În ciuda activităţii politice controversate, pentru care mulţi l-au criticat de-a lungul timpului, Sadoveanu rămâne unul dintre cei mai mari scriitori români.
Din vasta creaţie, amintim titluri precum: „Şoimii”, „Floare ofilită”, „Amintirile căprarului Gheorghiţă”, „Vremuri de bejenie”, „La noi în Viişoara”, „Însemnările lui Neculai Manea”, „Oameni şi locuri”, „O istorie de demult”, „Duduia Margareta”, „Cântecul amintirii”, „Apa morţilor”, „Bordeenii”, „Privelişti dobrogene”, „Neamul Şoimăreştilor”, „Foi de toamnă”, „Printre gene”, „44 de zile în Bulgaria”, „Umbre”, „În amintirea lui Creangă”, „Cocostârcul albastru”, „Strada Lăpuşneanu”, „Neagra Şarului”, „Lacrimile ieromonahului Veniamin”, „Venea o moară pe Siret”, „Ţara de dincolo de negură”, „Dumbrava minunată”, „Demonul tinereţii”, „Hanu-Ancuţei”, „Împărăţia apelor”, „Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă”, „Baltagul”, „Depărtări”, „Măria Sa, puiul pădurii”, „Nunta domniţei Ruxandra”, „Creanga de aur”, „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, „Nopţile de Sânziene”, „Viaţa lui Ştefan cel Mare”, „Paştile blajinilor”, „Istorisiri de vânătoare”, „Ochi de urs”, „Valea Frumoasei”, „Fraţii Jderi”, „Divanul persian”, „Ostrovul lupilor”, „Anii de ucenicie”, „Nada Florilor”, „Nicoară Potcoavă”, „Aventuri în Lunca Dunării”, „Evocări” etc.
Autor: Pe o aripă de cânt
Gheorghe Tattarescu, pionier al neoclasicismului în pictura românească şi cel mai mare pictor religios din perioada sa, s-a născut în octombrie 1820 (se pare că pe data de 19), la Focşani, şi s-a stins la 24 octombrie 1894, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
Şi-a pierdut ambii părinţi (din cauza unei epidemii) pe când avea numai 6 ani, rămânând în îngrijirea unchiului său, Nicolae Teodorescu (zugrav de biserici).
A început să picteze la vârsta de 9 ani, mergând să-l ajute pe unchi, şi a studiat pictura la Şcoala de zugravi înfiinţată de acesta la Buzău.
În 1844, cei doi au pictat Mănăstirea Răteşti.
Între 1845 - 1851, sprijinit de episcopul Buzăului, Gheorghe a plecat cu o bursă pentru a studia la Academia di San Luca din Roma.
În timpul Revoluţiei de la 1848, a realizat portretele revoluţionarilor Gheorghe Magheru şi Ştefan Golescu, care se aflau în exil), iar în 1851 îl va picta pe Nicolae Bălcescu - în trei exemplare aproape identice.
În afară de portrete, a mai pictat compoziţii alegorice, cum ar fi: „Deşteptarea României”, „11 februarie 1866 - România Modernă”, „Unirea Principatelor”, „Mircea cel Bătrân la 1386”, „Neagoe Basarab în faţa Mănăstirii Argeş”, „Lupta lui Preda Buzescu cu hanul tătar” etc, precum şi câteva nuduri.
În 1860 a început lucrul la un „Album naţional” al priveliştilor şi monumentelor din ţara noastră, o cunoscută lucrare în acest sens fiind „Peştera Dâmbovicioara”.
Pe lângă toate aceste realizări, cea mai mare importanţă au avut-o picturile făcute la 58 de biserici, între 1853 - 1892, caracteristica principală a activităţii sale fiind apropierea de arta religioasă, bazându-se pe influenţele academismului italian şi ale iconografiei tradiţionale bizantine.
Dintre acestea, amintim: Biserica Zlătari, Biserica Colţea, Biserica Sf. Spiridon Nou, Biserica Sf. Nicolae Şelari, Biserica Oţetari, Mănăstirea Radu Vodă, Biserica Olteni, Biserica Sf. Ilie, Capela Cimitirului Ghencea (toate din Bucureşti), Biserica Oteteleşanu din Măgurele, biserica nouă de la Mănăstirea Bistriţa, Catedrala Mitropolitană din Iaşi, Biserica Greacă din Brăila, biserica Mănăstirii Ciolanu (judeţul Buzău), Mănăstirea Ghighiu, Biserica Cetăţuia de lângă Râmnicu Vâlcea, biserica de la Târgşorul Nou, biserica de la Brânceni (Teleorman), paraclisul Mănăstirii Antim, paraclisul Sf. Ioan (din curtea Mănăstirii din Câmpulung), Mănăstirea Mărgineni, Biserica Grecească din Giurgiu, Biserica Băleni (Prahova), biserica din Clejani, Biserica Ionaşcu (Slatina), capela generalului Florescu - la Sinaia, Biserica Sfânta Vineri din Ploieşti, Biserica Sf. Ilie din Craiova şi multe altele.
În 1864, împreună cu Theodor Aman, a înfiinţat Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, unde a predat ca profesor şi a fost o vreme director.
Este autorul lucrării „Percepte şi studii folositoare asupra porţiunilor corpului uman şi desene după cei mai celebri pictori”, pe care a scris-o în 1865.
În casa din Bucureşti unde a locuit Gheorghe Tattarescu, în 1951 a fost înfiinţat un muzeu care-i poartă numele şi în care se află multe dintre operele sale - picturi, grafică, artă decorativă, precum şi documente sau piese de mobilier.
Acesta a fost deschis publicului doi ani mai târziu, după ce nepoata pictorului, Georgeta Werthaimer, a donat casa şi o parte a tablourilor.
Autor: Pe o aripă de cânt
Considerată a fi ocrotitoarea Moldovei, Sfânta Parascheva este cinstită în toată Biserica Ortodoxă şi, mai ales, în ţările din sudul Dunării.
Este prăznuită pe 14 octombrie, iar întru cinstirea ei au fost înălţate numeroase edificii bisericeşti.
Viaţa sa pământească - una destul de scurtă, a fost petrecută în rugăciune.
S-a născut în secolul al XI-lea, în satul Epivat din Tracia, fiind botezată şi crescută în credinţa creştină, iar chemarea Mântuitorului a auzit-o pe la vârsta de 10 ani.
Atunci, ieşind de la biserică, a întâlnit un om sărac, căruia i-a dăruit hainele sale şi de la care a luat hainele lui ponosite, îmbrăcându-se ea cu acestea.
Părinţii s-au supărat şi au certat-o, dar acest lucru nu a împiedicat-o de la a mai face astfel de fapte, fiind convinsă că aşa va putea spera la moştenirea vieţii veşnice.
Din dorinţa de a sluji lui Dumnezeu, fuge la Constantinopol, apoi merge pe jos spre Calcedon şi Haracleea Pontului.
A petrecut 5 ani într-o biserică, rugându-se neîncetat, plină de smerenie, cu inima şi cugetul curate.
A ajuns apoi la Ierusalim, dorind să calce pe urmele paşilor Mântuitorului. Prin pustiul Iordanului, întâlneşte nişte călugăriţe pustnice, cărora li se alătură, cu mare dragoste de cele sfinte.
Însă, într-o noapte, în vis i se arată un înger, care-i spune că trebuie să se întoarcă acasă, unde va trece la cele veşnice.
Ajunsă din nou la Constantinopol, se stabileşte în satul Calicraţia, slujind în Biserica „Sfinţii Apostoli”, şi după doi ani, trece la cele veşnice, trupul fiind îngropat aproape de mare.
După câţiva ani, alături este înmormântat un marinar care a dus o viaţă plină de răutăţi, trupul acestuia fiind adus de apele mării la mal.
În următoarea noapte, unuia dintre cei care săpaseră groapa, i se arată în vis Cuvioasa Parascheva poruncindu-i să ia de acolo trupul păcătosului.
Neîndeplinind aceasta, groparului i se arată Cuvioasa încă de două ori, mustrându-l. Până la urmă se apucă de săpat şi descoperă trupul Cuvioasei Parascheva plin de mireasmă şi nestricat.
Se sfătuieşte cu preotul şi decid să o aşeze în Biserica „Sfinţii Apostoli”, unde Cuvioasa va săvârşi nenumărate minuni.
După ce şi-a plătit datoria către Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului şi către Imperiul Otoman, Domnitorul Moldovei - Vasile Lupu - va fi răsplătit cu nepreţuitul dar al sfintelor moaşte ale Cuvioasei Parascheva, acestea ajungând la Iaşi.
Racla a fost aşezată în Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi” (ctitorie a lui Vasile Lupu), pe 13 iunie 1641, fiind mutate apoi în paraclisul mănăstirii, odată cu începerea lucrărilor de consolidare a aşezământului.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, racla este mutată la Bucureşti, pentru a fi ferită de ofensiva duşmanilor. O vreme a stat şi la Mănăstirea Ciorogârla.
După încheierea războiului, racla a fost aşezată în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, pe 26 noiembrie 1944.
A mai fost scoasă - în pelerinaj prin toată Moldova - în vremea secetei şi a foametei din perioada 1946 - 1947, de un sobor condus de Arhim. Teoctist Arăpaşu, viitorul Mitropolit al Moldovei şi Patriarh al României, rugăciunile fiind încununate de o ploaie binefăcătoare.
Veşmântul în care au fost aduse sfintele moaşte de către Vasile Lupu, poartă legământul domnitorului şi al Mitropolitului Varlaam, prin care urmaşilor li se cere să nu împrăştie rămăşiţele pământeşti ale Cuvioasei Parascheva.
Autor: Pe o aripă de cânt
Maria Loga, îndrăgită interpretă de muzică populară, s-a născut în Târgu Jiu, la 14 octombrie 1960.
A urmat Liceul Agroindustrial din Bârseşti, Şcoala Populară de Artă şi Secţia Institutori de muzică, din cadrul Universităţii „Constantin Brâncuşi” - Târgu Jiu.
A îndrăgit cântecul de mic copil, pe la vârsta de 5 ani cântându-le vecinilor care se întorceau de la muncă.
La sfatul interpretei Filofteia Lăcătuşu, la 16 ani, a urcat pe o scenă adevărată, parcurgând toate etapele Festivalului „Cântarea României” şi ocupând locul I la faza republicană, urmat apoi de numeroase alte premii:
- 1976 - Trofeul Festivalului - Concurs „Jiule, pe malul tău”;
- 1979 - locul I – Festivalul cântecului, jocului şi portului popular gorjenesc – Tismana;
- 1980 - Premiul Special al Juriului - Orşova (Mehedinţi);
- 1984 - Premiul de Popularitate - Festivalul „Maria Tănase” - Craiova;
- 1984 - locul III - Festivalul „Toamna culturală băcăuană” - Bacău;
- 1985 - locul I - Festivalul „Flori de cântec românesc” - Vulcan (Hunedoara);
- 1985 - locul III - Festivalul „Maria Lătăreţu” - Târgu Jiu;
- 1985 - locul III - „Toamna culturală buzoiană” - Buzău;
- 1986 - locul III - Festivalul „Maria Tănase” - Craiova;
- 1986 - locul I - Festivalul „Cântec nou în Mehedinţi” - Drobeta Turnu Severin;
- 1986 - locul III - Festivalul „Steaua Litoralului” - Constanţa;
- 1987 - locul III - Festivalul „Maria Lătăreţu” - Târgu Jiu;
- 1987 - Trofeul Festivalului „Steaua Litoralului” - Constanţa;
- 1992 - locul I - „Topul topurilor” - Radio Bucureşti.
La vârsta de 20 de ani a debutat la Televiziunea Naţională, în cadrul emisiunii „De strajă patriei”, iar din 1984 - era prezentă în emisiunea „Tezaur folcloric”.
În aceeaşi perioadă a făcut şi primele înregistrări la Radio România.
Până în 1983, a locuit în Drobeta Turnu Severin şi a fost solistă la Casa Armatei.
În 1995, în urma unui concurs, a devenit angajata Ansamblului Artistic Profesionist „Doina Gorjului”.
Repertoriul său cuprinde peste 150 de cântece, majoritatea editate, de-a lungul anilor, pe numeroase materiale discografice.
În prezent este profesor de Canto la Şcoala Populară de Artă din Târgu Jiu şi coordonează grupul „Măriile Gorjului”.
Autor: Pe o aripă de cânt
„Cântecul, pentru mine, este o stare pornită din lupta dintre lumină şi întuneric, dar şi clipa de vârf a emoţiei, a simţirii sufleteşti.
El exprimă înţelepciune, dragoste de oameni şi de viaţă, tot ce este sublim pe pământ, dar şi dureri ascunse, tristeţi şi nostalgii.
Cântecul este expresia pură a sufletului omenesc.”
Olga Ciolacu
Una dintre cele mai cunoscute şi apreciate artiste din Republica Moldova, interpretă de muzică uşoară şi populară, Olga Ciolacu, s-a născut în localitatea Lozova (raionul Străşeni), la 10 octombrie 1949.
În 1967 a absolvit Şcoala Medie nr. 1 din Chişinău, după care, timp de patru ani, a urmat cursurile Facultăţii de Regie din cadrul Institutului de Arte „Gavriil Musicescu”, pe care le-a finalizat în 1971.
A fost angajată apoi în calitate de conducător artistic la Casa de Cultură din Hânceşti, în paralel activând şi ca solistă în Ansamblul vocal - instrumental „Ritm” şi în Ansamblul de cântece şi dansuri populare „Andrieş”.
În perioada 1973 - 1977, a lucrat ca de regizor la Televiziunea din Chişinău, concomitent cântând în Ansamblul de Muzică Populară „Tinereţea” - de la Centrul Republican al Tineretului.
Între 1977 - 1979, a fost solistă a Ansamblului de cântece şi dansuri cu specific ţigănesc din cadrul Filarmonicii Naţionale, apoi a făcut parte din Orchestra de Muzică Populară „Fluieraş” - condusă de maestrul Seghei Lunchevici (1980 - 1982) şi Orchestra de Estradă a RadioTeleviziunii Naţionale din Chişinău (1982 - 1993).
În anul 1989 a fondat Ansamblul de Muzică Uşoară „Dacii”, alături de care a lansat o serie de cântece, care, prin mesajul lor, au contribuit la trezirea conştiinţei naţionale („Apără-ne, Doamne!”, „Dacii”, „Colindul colindelor”, „Mănăstirea Căpriana” şi altele), şi primul album - „Pe adresa unui neam”, la Casa de Discuri „Melodia” din Moscova.
Împreună cu „Dacii” a susţinut mai multe turnee în România, fiind prima solistă din Basarabia care, la 4 mai 1990 a susţinut un concert la Sala Palatului din Bucureşti şi a primit premiul Revistei „Flacăra”.
La 15 iulie 1994, a fondat şi a devenit director artistic al primului Teatru de Varietăţi din Republica Moldova, teatru care-i poartă numele şi pe scena căruia s-au lansat interpreţi renumiţi, precum: Anişoara Puică, Vitalie Dani, Irina şi Anatol Bivol, Carolina Prepeliţă etc.
A colaborat cu unii dintre cei mai cunoscuţi compozitori: Constantin Rusnac, Tudor Chiriac, Mircea Oţel, Gheorghe Mustea, Gheorghe Banariuc, I. Duca, Oleg Banariuc, Yan Raiburg, Eugen Doga, Ion şi Petru Aldea Teodorovici etc şi textieri: Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Adrian Păunescu, Vasile Romanciuc, Ianoş Ţurcanu etc, lansând peste 300 de melodii, majoritatea ajungând şlagăre iubite şi fredonate chiar şi în prezent.
Multe dintre melodiile din repertoriul său au fost editate pe casete audio, CD-uri şi DVD-uri.
Totodată, a înregistrat cântece populare alături de Orchestra „Folclor” - dirijată de Petre Neamţu şi Orchestra „Mugurel” - condusă de Ion Dascăl.
O colaborare intensă a avut de-a lungul anilor cu maestrul Nicolae Botgros şi Orchestra de Muzică Populară „Lăutarii”.
Este protagonista mai multor filme muzicale: „Monolog”, „Elegie de toamnă”, „Trec zâmbind prin anotimpuri”, „Femeia îndrăgostită”, „Sărut mâna, doamnă!”, „Ce rară sărbătoare-i viaţa!” etc.
De-a lungul carierei, a întreprins numeroase turnee, în România, SUA, Australia, Cuba, Franţa, Suedia, Italia, Finlanda, Austria, Rusia, Turcia, Israel, Ucraina etc.
Dintre premiile şi distincţiile primite, amintim:
- 1988 - „Artistă Emerită a RSSM”;
- 1993 - 1995 - laureată a Festivalului „Crizantema de Aur” de la Târgovişte;
- 1993 - Medalia „Meritul Civic”;
- 1999 - Ordinul „Gloria Muncii”;
- 2009 - „Artistă a Poporului din Republica Moldova”;
- 2018 - „Ordinul Republicii Moldova” - pentru contribuţia la promovarea valorilor culturale.
Este căsătorită cu Valentin Bătrânac, jurnalist, producător, impresar.
Autor: Pe o aripă de cânt
Ion Paladi, reprezentant de seamă al tinerei generaţii, unul dintre cei mai valoroşi şi iubiţi interpreţi de muzică populară din Republica Moldova, s-a născut la 10 octombrie 1984, în satul Chişcăreni (raionul Sîngerei).
De mic copil a îndrăgit muzica populară (moştenind de la părinţii săi dragostea pentru folclor), către care şi-a îndreptat atenţia încă din timpul şcolii, activând în cadrul unui cerc de creaţie muzicală.
A cântat apoi în Corala „Gloria”, alături de care a susţinut spectacole în Spania, Franţa, Polonia, Elveţia.
În perioada anilor 2000 - 2004, a studiat la Colegiul Republican de Muzică „Ştefan Neaga”, iar între 2004 - 2008, a urmat cursurile Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău, specializându-se în „Dirijat cor academic”.
În 2004 a lansat primul album din carieră - „De la inimă la lume”.
În 2007, alături de maestrul Nicolae Botgros şi Orchestra Naţională de Muzică Populară „Lăutarii”, a scos pe piaţă albumul „Bine-i şade mesei mele”.
La 3 martie 2009, acompaniat tot de Orchestra „Lăutarii”, a susţinut primul spectacol solo - „Pe mine mă cheamă Ion”.
În perioada 2012 - 2013, a pus bazele amplului proiect „Dorul Basarabiei”, prin intermediul căruia, Ion Paladi şi „Lăutarii” susţin grandioase spectacole de muzică populară, care se bucură de un imens succes.
Alături de invitaţii lor speciali, atât din Republica Moldova, cât şi din România, au dus „Dorul Basarabiei” pe scenele din Chişinău, Iaşi, Bucureşti, Paris, Madrid, Lisabona, Londra, Dublin, Atena, dar şi din America sau Canada.
Un alt proiect măreţ îl reprezintă turneul „La fraţi nu se pun hotare”, care, la fel, a ajuns în mai multe oraşe din România, dar şi în străinătate.
În 2009, lui Ion Paladi i s-a înmânat Diploma pentru creativitate, măiestrie profesională şi prezenţă constantă în Topul celor 10, în cadrul spectacolului „Potcoava de Aur”, organizat de postul de radio Noroc, din Chişinău.
În acelaşi an, a primit şi titlul onorific de „Artist Emerit” din partea Preşedinţiei Republicii Moldova.
Este „Cetăţean de Onoare” al mai multor localităţi (Vorona, Corlăţeni, George Enescu etc).
Bucurându-se de sute de mii de abonaţi şi de zeci de milioane de vizualizări ale materialelor video postate pe contul său oficial, Ion Paladi a primit de la YouTube, în 2019, premiul „Butonul de argint”.
Repertoriul său cuprinde numeroase cântece care au ajuns la sufletul publicului: „Dorul Basarabiei”, „România mea frumoasă”, „La fraţi nu se pun hotare”, „Măicuţa-i cântec şi iubire”, „Numai tu, cucule, ştii”, „La fântâna lui Gheorghiţă”, „Bună vreme, bun găsit”, „Din lume când vin acasă”, „Sârba asta-i cu noroc”, „Zii, dobaş, aşa!”, „Mama mea, icoană sfântă”, „Bunicii cu vocea caldă”, „Tata-i stâlpul şi puterea”, „Foaie verde şi-un chiper”,, „Să ne cânte o vioară”, „Cine mă strigă Ion”, „Bine-i şade mesei mele”, „La mulţi ani, mamă, îţi spunem!” „Bine-i că m-am însurat” şi multe altele.
Prezenţă constantă şi mult-aşteptată pe scenele de pe cele două maluri ale Prutului, Ion Paladi a susţinut numeroase concerte şi peste hotare, atât singur, cât şi alături de Orchestra „Lăutarii”, din a cărei componenţă face parte, în calitate de solist vocal.
Promovează valorile naţionale, simte şi trăieşte româneşte, duce peste tot în lume costumul tradiţional - pe care-l poartă cu mândrie - şi folclorul autentic, de calitate.
Decis să rămână fidel, până la sfârşitul vieţii, muzicii populare pe care o iubeşte şi o respectă din tot sufletul, Ion Paladi a înţeles că pentru a ajunge un artist de renume, pe lângă talentul primit de la Dumnezeu, este nevoie şi de extrem de multă muncă, de seriozitate şi sacrificii, la nevoie, pe lungul şi anevoiosul drum artistic.
Totodată, ştie că este necesară, ba chiar se impune şi colaborarea cu adevăraţi profesionişti, pe toate planurile, proiectele de succes realizate împreună cu marea familie a „Lăutarilor”, maestrul Nicolae Botgros, fiul acestuia - Corneliu, Vlad Costandoi şi casa de producţie „Sens Music”, regizorii - Oleg şi Ina Butnaru, textiera - Mariana Honceru, stând mărturie în acest sens.
În ciuda recunoaşterii şi aprecierilor de care se bucură în prezent, Ion Paladi a continuat să rămână acelaşi om simplu, modest, înzestrat cu mult bun simţ, care încearcă să-şi împartă viaţa, cât mai bine, între familia sa (soţia - Veronica şi fiul - Lucian) şi activitatea artistică, dorind să nu-şi dezamăgească niciodată publicul.
Autor: Pe o aripă de cânt
„Merită să faci compromisuri ca să salvezi o relaţie cu un om pe care îl iubeşti şi care te iubeşte la rândul lui.
Merită dacă este făcut dintr-un schimb reciproc de dragoste şi respect.
Altfel, nu.”
Laura Stoica
