Sunt atat de obisnuita cu pierderile de tot felul, incat aproape pot spune ca devin imuna atunci cand le vine randul in viata mea. Recunosc, ma consum pe moment, dar imi trece mai apoi. Nu stiu daca e o simpla amagire sau chiar realitatea, dar mereu imi spun: "Asta e, asa a fost sa fie si de data aceasta!"
Dupa unele dintre ele, cu un strop de noroc, mai poti recupera cate ceva, mai mult sau mai putin, chiar daca, ulterior, intregul initial nu va mai fi intreg pe deplin. Altele insa... sunt ireversibile, nimeni si nimic nu le mai poate aduce inapoi.
Mi s-a intamplat (si nu o singura data!) sa am senzatia ca intreaga lume s-a prabusit in jurul meu, ca niciodata nu voi mai reusi sa ma ridic si sa pasesc mai departe. Asteptam doar sa treaca zilele si noptile, rand pe rand, monoton, intr-o tacere apasatoare, refuzand orice venea din afara universului meu.
Cu greu am reusit, intr-un final, sa ma mobilizez, sa redevin treptat cea dinainte, desi numai eu stiam ce-i in sufletul meu.
Da, stiu, sunt simple cuvinte cele insiruite acum, aici. Dar am simtit nevoia sa le scriu, ca urmare a unui vis din noaptea trecuta. Cu siguranta nu un vis intamplator. Un vis care mi-a amintit ca 12 iulie era ziua in care, candva, aniversam pe cineva drag, atat de drag...
Si anii au trecut, acum... cineva-ul este mult prea departe si imposibil de sarbatorit... Trist, groaznic de trist... Si totusi... atat de adevarat, atat de adevarat...
Au ramas doar sunetele... sunetele care au legat, sunetele care au dezlegat...
