La mulţi ani, Corina Ţepeş!

Corina Ţepeş, îndrăgită artistă de muzică uşoară şi populară din Republica Moldova, s-a născut la 21 mai 1982, în oraşul Hânceşti, într-o familie de muzicieni.

Încă din copilărie a luat primele lecţii de pian şi a participat la toate serbările şcolare, devenind o mică vedetă.

Fiind înconjurată de muzică la tot pasul, a început să-şi dorească o carieră în acest domeniu. Doar că părinţii nu erau de acord cu această alegere.

Prin urmare, Corina a urmat cursurile Liceului Teoretic „Vasile Alecsandri” din Chişinău şi ale Facultăţii de Limbi Moderne, din cadrul Universităţii de Stat.

A urmat lecţii de canto timp de doi ani şi a făcut primele înregistrări audio, începând să participe la concursuri şi festivaluri muzicale.

În 2003 l-a cunoscut pe Costi Burlacu (cel care acum îi este soţ), ambii participând la Festivalul „Două inimi gemene” şi câştigând Marele Premiu.

Muzica i-a unit, ajungând să formeze o familie şi, în acelaşi timp, un apreciat duet, care activează cu succes pe scenele din Basarabia şi chiar peste hotare.

Autor: Pe o aripă de cânt 

„Nu e destul să fii bun...”

„Puţini sunt oamenii care s-au învăţat să preţuiască prietenia.”

 

„A avea mult înseamnă adesea a stăpâni puţin.”

 

„Viaţa noastră oscilează între două contradicţii: datoria de a spune adevărul şi necesitatea de a-l ascunde.”

 

„Dezvaţă-te să respecţi faţada până ce n-ai văzut interiorul.”

 

„Nu e destul să fii bun. Trebuie să fii bun de ceva.”

 

„Moartea este umbra noastră, care se ţine după noi să ne soarbă.”

 

„Este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil...”

Tudor Arghezi

Foto: MNLR  

In Memoriam: Tudor Arghezi

Numele real al lui Tudor Arghezi – poet, prozator, gazetar, a fost Ion N. Theodorescu.

S-a născut la 21 mai 1880, în Bucureşti, şi a murit la 14 iulie 1967.

A urmat şcoala primară „Petrache Poenaru” şi a avut o copilărie destul de grea şi tristă, din cauza situaţiei financiare precare a familiei fiind nevoit să se întreţină singur încă de la 11 ani, dând meditaţii.

A făcut gimnaziul „Dimitrie Cantemir” şi Liceul „Sfântul Sava”, perioadă în care s-a împrietenit cu Gala Galaction şi N. D. Cocea.

La 16 ani s-a angajat custode la o expoziţie de pictură.

A abandonat liceul la 18 ani, fără a mai susţine bacalaureatul, pentru a fi laborant la o fabrică de zahăr din Chitila.

Debutul literar s-a produs în 1896, în revista „Liga Ortodoxă”, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski şi semnând cu numele „Ion Theo”.

Pe când avea 19 ani, pierzându-şi iubita pe care o avea atunci, a decis să caute alinare îndreptându-se către Dumnezeu, astfel că, în perioada anilor 1900 – 1904, a fost călugăr la Mănăstirea Cernica (sub numele „Iosif”). În acei ani, a dus o viaţă liniştită, desluşind taina folosirii cuvintelor.

Dar, tot atunci, a avut o aventură cu o profesoară - Constanţa Zissu, care, rămânând însărcinată, a fost nevoită să plece la Paris pentru a ascunde acest lucru.

Unele autorităţi bisericeşti au spus că Arghezi a fost un călugăr care a încălcat canoanele, în timp ce alţii considerau că a ajuns diacon doar datorită intervenţiilor unei înalte feţe bisericeşti, care-i era rudă.

1905 este anul în care i s-a născut primul copil - Eliazar Lotar Teodorescu, motiv pentru care a renunţat la călugărie, plecând la Paris, pentru a-l recunoaşte (în acte) pe cel mic.

A ajuns şi în Elveţia, unde, la Mănăstirea Cordelierilor, i s-a propus convertirea la catolicism, idee pe care a refuzat-o.

A mers apoi la Freiburg şi Geneva, unde a scris mai multe poezii şi, totodată, a lucrat într-un atelier de inele şi capace de ceasornice din aur.

A vizitat şi Londra, cu scopul de a învăţa limba engleză, iar în 1909 ştim că era în Italia, muncind din greu pentru a avea din ce trăi.

Un an mai târziu a revenit în ţară alături de copil şi mama acestuia.

Din 1912, a început să publice versuri, pamflete şi articole polemice - folosind pseudonimul „Tudor Arghezi” - în: „Facla”, „Viaţa Românească”, „Rampa” şi „Teatru”.

S-a căsătorit - la 5 noiembrie 1915 - cu Paraschiva Burda.

Odată cu intrarea României în război, s-a pronunţat pentru neutralitatea ţării noastre, motiv pentru care a fost reţinut în 1919, acuzat de trădare şi colaboraţionism, şi închis la Penitenciarul Văcăreşti. A fost eliberat în 1920, prin decret regal.

În 1926, Arghezi a cumpărat terenul pe care şi-a ridicat celebra locuinţă „Mărţişor”, aproape de Penitenciarul unde a fost închis. Aici a plantat pomi, viţă de vie, iar construcţia casei şi a anexelor a durat 15 ani.

Primul volum de poezii - „Cuvinte potrivite” - a apărut când poetul avea deja 47 de ani, iar în 1928 - a devenit director al ziarului „Bilete de papagal”.

Anul 1929 marchează debutul în proză - cu volumul „Icoane de lemn”.

Versurile grupate în volumul „Flori de mucigai” - inspirate din anii detenţiei - apar în 1931, an în care vede lumina tiparului şi volumul pentru copii - „Cartea cu jucării” (urmat ulterior de altele în aceeaşi direcţie: „Cântec de adormit Mitzura”, „Buruieni”, „Mărţişoare”, „Prisaca”, „Zdreanţă” etc).

Arghezi a contribuit în mod esenţial la dezvoltarea patrimoniului cultural românesc, fiind prezent deseori în cadrul emisiunii „Universitatea Radio”, de la postul public.

În toamna lui 1931, având o situaţie materială dezastruoasă, a apelat la preşedintele Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii, rugându-l să intervină la Rege, pentru a-i oferi un ajutor bănesc. Este momentul în care Carol al II-lea ia decizia de a da - din fondurile Casei Regale - întreaga sumă necesară pentru achitarea datoriilor şi finalizarea lucrărilor de la „Mărţişor”.

În 1934 a apărut romanul „Ochii Maicii Domnului”, în 1935 - volumul „Versuri de seară”, iar în 1936 - romanul „Cimitirul Buna-Vestire”.

Arghezi s-a îmbolnăvit subit în 1939 şi, în ciuda suferinţelor care indicau că viaţa îi este pe sfârşite, s-a vindecat în mod miraculos cu ajutorul unui medic. Unii au speculat că ar fi avut cancer şi s-ar fi însănătoşit, alţii credeau că a fost vorba doar de o sciatică şi, de fapt, nu ar fi primit niciun tratament.

În acelaşi an, a apărut volumul „Hore”, iar în 1942 - romanul „Lina”.

În 1943, sub genericul „Bilete de papagal”, au apărut o serie de pamflete acide, ceea ce face să fie vizat de o anchetă a poliţiei. Cu toate acestea, Arghezi nu a renunţat şi a publicat inclusiv un pamflet în care îl ataca pe ambasadorul Germaniei în România, ceea ce a dus din nou la reţinerea şi întemniţarea autorului, pe rând, la Bucureşti şi la Târgu Jiu. Ziarul a fost confiscat.

A fost eliberat în 1944, odată cu instaurarea regimului comunist.

A urmat o perioadă în care abia supravieţuieşte, vânzând cireşele de la „Mărţişor”.

Pentru a-l atrage de partea lor, comuniştii i-au dat Premiul Naţional pentru Poezie în 1946, dar Arghezi nu le-a răspuns, ci, din contră, a criticat starea în care a ajuns viaţa literară.

Opiniile sale, total contradictorii celor ale regimului socialist, au dus la interzicerea oricărei apariţii în presă, începând din 1947, iar în 1948, în „Scânteia”, întreaga sa creaţie literară a fost călcată în picioare, cărţile - retrase din librării, tipografia de la „Mărţişor” - distrusă, ba chiar era să rămână şi fără casă.

Arghezi a scris în continuare - inclusiv pe hârtie igienică, îngropându-şi manuscrisele la rădăcina unui tei, iar mai apoi ascunzându-le în pod. Aşa s-au pierdut - iniţial - multe din textele sale, redescoperite apoi de familie.

Din 1952, la iniţiativa lui Gheorghiu-Dej, a fost reabilitat, a primit titluri, premii şi a fost ales membru al Academiei Române. La 80 şi 85 de ani, a fost sărbătorit cu fast de către autorităţi, drept poet naţional.

Însă, toate acestea s-au datorat faptului că a făcut compromisul de a manifesta înclinaţii socialiste şi de a scrie articole laudative la adresa lui Gheorghiu-Dej.

În 1965, a primit Premiul „Gottfried von Herder” din partea Universităţii din Viena, a fost ales membru al Secţiei de literatură a Academiei Sârbe de Ştiinţe şi a publicat mai multe volume: „1907 - peisaje”, „Cântare omului”, „Stihuri pestriţe”, „Poeme noi” şi „Cu bastonul prin Bucureşti”.

Tot acum a fost nominalizat şi la Premiul Nobel pentru Literatură.

La 14 iulie 1967, Arghezi a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat - cu funeralii naţionale, în grădina casei „Mărţişor”, alături de soţia sa, Paraschiva.

Din 1974, aici este Casă Memorială, conform dorinţei poetului, şi pot fi văzute obiecte de mobilier şi de artă, cărţi, fotografii, documente originale, volume, reviste şi alte lucruri care au aparţinut familiei Arghezi.

Mitzura Arghezi, fiica poetului, balerină, actriţă şi om politic, membru al Consiliului de Administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune, a contribuit în permanenţă la valorificarea și promovarea moștenirii literare și culturale pe care i-a lăsat-o tatăl.

Autor: Pe o aripă de cânt

„Am vrut să calc peste toate tristeţile...”

„Am vrut să las oamenilor o operă plină de dragoste de viață - am vrut să calc peste toate tristețile, peste toate neliniștile sufletului meu, dar n-am putut.”

Ion Ţuculescu

1. Interior la Mangalia

 2. Peisaj din Costineşti

 3. Primăvara la Mangalia

 4. Autoportret cu frunză

 

In Memoriam: Ion Ţuculescu

Ion Ţuculescu, biolog, medic, profesor şi cercetător, dar - mai ales - cunoscut drept unul dintre cei mai importanţi pictori postbelici, s-a născut la Craiova, la 19 mai 1910, într-o familie de intelectuali, şi s-a stins la Bucureşti, la 27 iulie 1962.

Şi-a manifestat încă din copilărie talentul artistic, fiind încurajat de familia sa în această direcţie.

A urmat gimnaziul la Şcoala „I. H. Rădulescu”, apoi Colegiul Naţional „Carol I” din oraşul natal, perioadă în care, prin intermediul profesorului de desen, a făcut cunoştinţă cu unele dintre tainele picturii.

A fost un autodidact – în cea mai mare parte, muncind asiduu. Cu toate acestea, în timpul vieţii, ecourile privitoare la lucrările sale au fost destul de puţine.

A fost remarcat pentru prima dată în 1925, în cadrul unei expoziţii care a avut loc la Palatul Administrativ al Judeţului Dolj.

În cursul anului 1927, a lucrat alături de Gheorghe Teodorrescu – Romanaţi, în atelierul acestuia, dar, considerând că nu este destul de talentat pentru acest domeniu şi fiind sfătuit de tatăl său, Ion Ţuculescu a decis să nu continue studiile superioare pe plan artistic.

Prin urmare, s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe Naturale din cadrul Universităţii bucureştene, pe care a absolvit-o în 1936.

În paralel, a urmat şi Facultatea de Medicină, pe care a finalizat-o în 1935, iar în 1939 a obţinut Doctoratul, cu lucrarea: „Biorefrigerenţa şi cristalele lichide în corticala suprarenalei”.

Între 1936 - 1937 a fost profesor de Ştiinţe Naturale la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica.

În această perioadă a trimis lucrarea „Crapul” pentru a fi expusă la Salonul Oficial de la Bucureşti.

A călătorit în Grecia, Egipt, Elveţia, Italia, Franţa, iar la Paris – în 1937 – a participat la o retrospectivă Van Gogh, organizată în cadrul Expoziţiei Universale.

Ţuculescu a continuat să picteze, iar în 1938, la Ateneul Român din Capitală, a avut prima expoziţie personală, urmată de alte şapte, în acelaşi loc, în perioada 1941 – 1945, prezentând: portrete, peisaje, dar şi lucrări expresioniste şi nonconformiste.

În 1943, ca medic, a fost trimis pe front, o etapă a existenţei sale, în care a impresionat prin devotament.

Din 1950 a început să activeze la Academia Română, în calitate de cercetător ştiinţific în domeniul biologiei.

A lucrat şi în cadrul laboratorului de bacteriologie al Institutului de balneo-fizioterapie din Bucureşti, precum şi la Spitalul Brâncovenesc, unde a fost şef de lucrări.

A studiat compoziţia apei şi a nămolului de la Techirghiol, realizând o comunicare în acest sens, în 1953, post-mortem publicată în 1965.

A colaborat cu publicaţiile: „Bulletin Biologique de la France et de la Belgique” şi „Annales des Sciences Naturelles”.

Între 1943 – 1960, a participat la mai multe expoziţii colective.

Deoarece nu i se permitea să expună unele lucrări din seria folclorică, în 1956 a hotărât să deschidă o expoziţie chiar în propria casă, bucurându-se de multă atenţie.

Până la sfârşitul vieţii, nu a mai avut voie să organizeze expoziţii personale, iar în cadrul unor evenimente colective, a mai fost prezent doar de trei ori – în 1957, 1959 şi 1960.

A trecut la cele veşnice la numai 52 de ani, în urma unei boli incurabile, şi a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica, în cavoul familiei Galaction.

În 1965, postum, a fost organizată o retrospectivă a activităţii sale artistice, iar în următorul an, 80 dintre tablourile sale au fost expuse la Bienala de la Veneţia.

În 1967 a apărut prima monografie dedicată lui Ion Ţuculescu, semnată de Petru Comarnescu, iar în 1973, la Muzeul de Artă din Craiova, a fost inaugurată o secţie care-i poartă numele.

Dintre cele mai importante titluri ale lucrărilor sale, amintim: „Iarna în mahala”, „Noaptea salcâmilor”, „Târgul de afară”, „Portretul soţiei”, „Ţărmul roşu”, „Apus de soare”, „Totem solar”, „A fost odată”, „Mască africană”, „Autoportret cu frunză”, „Copac în soare”, „Eternitate”, „Vas cu flori”, „Ţărm înalt la Balcic”, „Clepsidra”, „Peisaj fantastic”, „Albăstrele de câmp”, „Triplu autoportret”, „Compoziţie cu 2 fazani”, „Peisaj cu lac”, „Turc cu şalvari roz”, „Autoportret pe fond galben”, „Drama folclorică”, „Femei la seceriş”, „Noapte la Ştefăneşti”, „Câmp cu căpiţă”, „Interior cu maramă de borangic”, „Covorul cerului”, ciclul de picturi „Iarna pe strada Lizeanu”, „Păsări enigmatice”, „Metamorfoză”, „Les Coquillages”, „Copilărie (Peisaj din Ştefăneşti)”, „Margine de sat”, „Iarnă la Vasilaţi”, „Portul Pireu”, „Peisaj din Grecia”, „Peisaj la Mangalia”, „Nori albi”, „Peisaj cu arbuşti galbeni”, „Testament plastic”, „Ultimul tablou”, „Portretul bunicului” etc.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Ana Barbu

Ana Barbu, îndrăgită interpretă de muzică uşoară şi populară din Republica Moldova, s-a născut la 30 octombrie 1959, în localitatea Temeleuţi (raionul Floreşti), şi s-a stins la 18 mai 2015, la Chişinău.

A evoluat pentru prima dată pe o scenă când era în clasa a III-a la şcoala medie, interpretând cântecul Sofiei Rotaru - „Oraşul meu”, după care a început să cânte melodii populare, din repertoriul Mariei Drăgan şi al lui Nicolae Sulac.

A absolvit Colegiul de Muzică de la Bălţi (specializarea Canto academic), după care a fost angajată în Capela Corală Academică „Doina”.

În 1993 s-a mutat în Chişinău şi a apărut pentru prima dată pe scena profesionistă.

În acelaşi an a fost angajată în cadrul Orchestrei de muzică populară „Fluieraş”, apoi a trecut la Ansamblul „Mugurel” şi în calitate de solistă - la Orchestra de Muzică Populară a Ministerului Afacerilor Interne: „Plai moldovenesc” (primind şi gradul de căpitan).

A susţinut numeroase concerte pe scenele Basarabiei, dar şi în România, Canada şi în alte ţări.

A primit titlurile de „Artist Emerit al Republicii Moldova” şi
„Artist al Poporului”.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Petre Teodorovici

Petre Teodorovici, cunoscut compozitor şi interpret de muzică uşoară din Republica Moldova, fratele lui Ion Aldea-Teodorovici, s-a născut la 18 mai 1950 (în familia profesorului de muzică Cristofor Teodorovici), la Leova, şi a murit la 5 iulie 1997, în Chişinău.

A absolvit Şcoala medie (muzicală) din localitatea natală (unde a învăţat vioara), apoi a studiat la Colegiul de Muzică „Ştefan Neaga”, secţia Teoria Muzicii (şi facultativ, Compoziţia, cu Eugen Doga), şi la Facultatea de Dirijat Coral a Institutului de Arte „Gavriil Musicescu din” Chişinău (1968 - 1973).

A evoluat pentru prima dată pe scenă în 1967, în cadrul formaţiei de amatori „Fortina”.

A fost angajat ca educator - metodist la Leova, apoi cadru didactic la Institutul Pedagogic din Bălţi, după care a ajuns regizor la Centrul Tineretului din Chişinău.

În 1979 a devenit director artistic al ansamblului „Bucuria” al Filarmonicii Naţionale, al ansamblului „Ceremoş” al Filarmonicii din Cernăuţi, iar mai apoi, al grupului „Ecou” - de la Centrul Tineretului (Chişinău).

În 1987 a înfiinţat formaţia „Teodor” - lider vocal fiind Filip Kirkorov.

A colaborat cu textieri renumiţi - Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion Hadârcă, Anatol Ciocanu, Eugen Rotaru etc şi cu mari interpreţi: Nina Crulicovschi, Anastasia Lazariuc, Ion Suruceanu, Gheorghe Ţopa, Sofia Rotaru, Gabriel Dorobanţu etc, lansând o şerie de şlagăre foarte apreciate: „Melancolie”, „Santa Maria Maggiore”, „Scrisul nostru”, „Veniţi acasă”, „Ultima oră”, „Romantică”, „Amicii mei”, „Seară albastră”, „Basarabia”, „Vin din munţii Latiniei”, „Daţi-le voie flăcăilor basarabeni peste Prut” şi multe altele.

A scris muzică pentru filme şi spectacole (comedia muzicală „Liola”, după piesa lui L. Pirandello).

A lansat 4 discuri de autor.

A obţinut Premiul Special al Presei la Festivalul de Creaţie şi Interpretare „Mamaia ’96”.

Cântecele sale au răsunat în cadrul festivalurilor muzicale din Slovacia, Finlanda, Cuba, Argentina, Rusia şi România.

I s-au acordat titlurile onorifice de „Maestru Emerit al Artei” şi „Cavaler al Ordinului Gloria Muncii”.

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Mariana Anghel!

Îndrăgita interpretă de muzică populară - Mariana Anghel - s-a născut la 16 mai 1966, în localitatea Călanul Mic, pe Valea Streiului (judeţul Hunedoara).

De mică a îmbrăţişat folclorul românesc, astfel că, la vârsta de 12 ani, cânta împreună cu un ansamblu de cântece şi dansuri populare, moment pe care-l consideră un extraordinar exerciţiu pentru un viitor artist. Era prima participare la un concurs, unde a fost înscrisă de fratele ei.

A debutat în 1982, în cadrul primei ediţii a emisiunii „Tezaur Folcloric”, iar în 1983 a participat la concursul „Floarea din grădină”, câştigând Trofeul.

Despre prima înregistrare pentru un program de Revelion, Mariana spune că:

„... a fost în 1982, la 16 ani, când am intrat pe platoul de filmare unde erau numai vârfurile în muzica populară, pentru mine a fost șocant și chiar de neuitat”.

A făcut naveta la Bucureşti, împreună cu mama sa, pentru a lua lecţii de canto.

Tot despre acele vremuri, Mariana Anghel declara într-un interviu:

„Nu știu când s-a produs exact trecerea în branșa interpreților de muzică populară, pentru că din primii ani am fost în marile spectacole ale țării.”

Pe parcursul carierei a realizat numeroase înregistrări radio-tv, a participat la foarte multe emisiuni, a susţinut o multitudine de concerte şi recitaluri alături de orchestre renumite.

Un rol important l-a avut şi îl are în promovarea pricesnelor, organizând mereu astfel de concerte în întreaga ţară.

Este profesoară la Şcoala Populară de Artă din Sibiu, îndrumându-i pe tinerii aspiranţi pe drumul cântecului românesc.

Premii şi distincţii:

- 1996 - Premiul Fundaţiei „Ethnos” pentru culegerea şi valorificarea folclorului de pe Valea Streiului;

- 2007 – „Diploma de Excelenţă” – TVR;

- 2009 – „Diploma de Excelenţă” – Misiunea „Darul nostru”, Ambasada Satului Românesc, Senatul „Chicago România”, precum şi o „GRAMATA” - din partea P.S. Irineu, Episcop de Dearborn Heights și Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române în America, pentru activitatea artistică și de promovare a pricesnei, desfășurată pe Continentul Nord – American;

- 2012 – Ordinul „Sfântului Ierarh Andrei Şaguna” – Mitropolia Ardealului – pentru proiectul - turneu de pricesne: „Hristos a înviat!” (început în 2010);

- 2011 – Premiul pentru „Cel mai bun interpret de folclor din Ardeal” - Gala Muzicii Populare Româneşti;

- 2012 - Premiul Special pentru întreaga activitate (30 de ani) – Gala Muzicii Populare Româneşti;

- 2016 – „Diploma de Excelenţă” – Emisiunea „O dată-n viaţă” – TVR;

- 2016 – „Diploma de Excelenţă” - Consiliul Judeţean Sibiu şi CJCPCT „Cindrelul – Junii Sibiului”;

- 2017 – „Titlul de Excelenţă” – pentru 35 de ani de activitate – Emisiunea „Tezaur Folcloric” – TVR1;

- 2017 – „Diploma de Excelenţă” – Casa de Discuri „Electrecord”;

- 2017 – „Diploma de Excelenţă” - Consiliul Judeţean Hunedoara şi Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Hunedoara;

- 2017 – „Diploma de Excelenţă” - Radio România;

- 2017 – „Diploma de Excelenţă” - Primăria Municipiului Deva.

Piesa de debut a fost „Tare-aș vrea floare să fiu”, după care au urmat alte melodii îndrăgite: „Asta-i bătuta”, „Ce-ai crezut, bade, și crezi”, „Asta-i Lina noastră dragă”, „Bade cireși-s în floare”, „Streiule, pe malul tău”, „Fraţi români, veniţi acasă!”, „Măi, Ardeal, pământ cu dor”, „Veniţi, români, să cerem dreptul!”, „Vin români la Alba iar” etc.

A lansat mai multe materiale discografice, dintre care amintim: 1993 - LP „Tare-aş vrea floare să fiu”, 1995 – LP „Bade, pentru dumneata”, 1996 - LP „Sculaţi, gazde, nu dormiţi!”, 1997 – LP „Dragu’ mi-i să cânt, să joc”, 2003 – „Bade, cireşii-s în floare”, 2007 - Album aniversar cu 4 CD-uri: „Hai la crama din Jidvei!”, „Veniţi, creştini, la rugăciune!”, „Vecina se teme rău”, „Praznic luminos”; 2015 – „Suntem uniţi de Carpaţi”, 2015 – „La mulţi ani, Române!” (împreună cu fiica, Adriana), 2018 – „Mărire Ţie, Doamne Sfinte!” (pricesne şi poezie religioasă, împreună cu Marcel Anghel), „Vin români la Alba, iar!” (cântece patriotice, împreună cu Adriana).

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Puiu Călinescu

Îndrăgitul actor de comedie Puiu Călinescu (nume real: Alexandru Călinescu), s-a născut la 21 iunie 1920, în Bucureşti, şi s-a stins la 16 mai 1997, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu.

A fost fiul Fotinei Călinescu (din Bucureşti), care lucra la o fabrică de ţigarete, şi al actorului Jean Tomescu (din Craiova), dar mama a fost cea care l-a crescut. După moartea acesteia, la numai 23 de ani, copilul - pe atunci în vârstă de 5 ani, a fost luat şi crescut de bunica maternă şi de mătuşi.

A avut o copilărie sumbră, fără jucării, a crescut fără părinţi şi a fost bătut des de mătuşi.

Nu i-a plăcut şcoala şi chiar a repetat un an de studiu, iar în adolescenţă, a fost nevoit să se angajeze, pentru a-şi face un rost în viaţă, unchiul în casa căruia locuia ameninţându-l că nu-i va mai da de mâncare.

Şi-a început cariera jucând în „revistele” de cinematograf ce prefaţau, pe vremuri, proiecţia unui film.

Într-un interviu (Sursă), Puiu Călinescu declara:

„Prima mea muncă de artist a fost mai întâi să lipesc afişe de spectacole în Bucureşti, la cinema. Pe vremea aceea erau filme mute şi în pauză, când se schimbau rolele cu pelicula, eu ieşeam în sală, în faţa ecranului, ca să fac lumea să râdă.

Eu nu am şcoli şi diplome, ce am învăţat am învăţat din acele filme, de pe stradă şi din Viaţă.

Secretul este munca, munca neîntreruptă, cu idei noi, cu veşnice căutări! Păi eu sunt bolnav dacă nu am repetiţii, sau spectacole, sau turnee, trebuie să fac mereu câte ceva. Iar dacă nu am ce, caut până găsesc.”

În 1948 a intrat în trupa Teatrului de Comedie „Constantin Tănase”, căreia i-a rămas credincios până la sfârşitul vieţii.

Perioada de glorie a început prin anii ’70, când biletele se vindeau cu o săptămână înainte de reprezentaţie.

Puiu Călinescu şi-a scris singur partiturile comice pentru spectacolele al căror protagonist a fost ani la rând, dând naştere unui personaj unic, ce declanşa hohote de râs la simpla apariţie pe scenă.

Dintre spectacolele one-man show, amintim: „Sonatul lunii”, „Trăsnitul meu drag”, „Un băiat de zahăr... ars”, „Frumosul din pădurea... zăpăcită”, „Idolul femeilor”, „Eu vă fac să râdeţi!”, „E nemaipomenit!”, „Omul care aduce râsul”, „Bărbatul fatal”, „Superman”, „O seară la Boema”.

A jucat în piese şi scenete: „Azilul MacFerlan”, „Fără mănuşi”, „Și Ilie face sport”, „Cer cuvântul!”, „Un băiat iubește o fată”, „Lupul moralist”, „Ca la Revistă”, „Pagini alese din Revista de altădată”, „Nicuță... la Tănase”, „Femei... femei... femei...”, „Restaurant de lux”, „Uimitoarele aventuri ale lui Spirache”, „Magazin de stat”, „Bimbirică”, „Nu servim în stare de ebrietate!”, „În gară”, „Inspecție”, „Ora de gimnastică”, „Bujor al 12-lea”.

A fost distribuit şi în mai multe filme: „Ilie în luna de miere”, „Şi Ilie face sport”, „Şofer de mare viteză”, „Directorul nostru”, „O poveste obişnuită... o poveste ca în basme”, „O zi pierdută”, „Celebrul 702”, „S-a furat o bombă”, „Sub cupola albastră”, „Vacanţă la mare”, „Un surâs în plină vară”, „De-aş fi... Harap Alb”, „Corigenţa domnului profesor”, „Faust XX”, „Împuşcături pe portativ”, „Balul de sâmbătă seară”, „Brigada Diverse intră în acţiune”, „Brigada Diverse în alertă”, „B.D. la munte şi la mare”, „Informații gară”, „Fraţii Jderi”, „Serenadă pentru etajul XII”, „Nea Mărin miliardar”, „Expresul de Buftea”.

Cu numai o lună înainte de a părăsi această lume, încă mai juca pe scenă.

Când a murit, era internat la Spitalul Floreasca, întrucât nu se simţea bine de ceva timp. S-a stins cu zâmbetul pe buze, în urma unui stop cardio-respirator, în timp ce le spunea bancuri asistentelor.

A fost căsătorit şi a avut două fete, una murind cu doi ani înaintea lui.

Autor: Pe o aripă de cânt

„Dacă dragoste nu e, nimic nu e...”

„Când suntem fericiţi, suntem liberi.”

 

„Dacă dragoste nu e, nimic nu e...”

 

„Puţini oameni au puterea să pună în palma altcuiva emoţii, într-o lume plină de măşti şi suflete goale...”

 

„Inima omului e largă...

De ce unii şi-o poartă strâmtă şi plină de ură?”

 

„Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră.”

 

„Viaţa unui om e un nesfârşit şir de erori.”

 

„A şti să râzi în clipe tragice înseamnă a stăpâni tragicul.”

 

„Nu am şti cât de frumos e cerul, dacă nu ar avea nori pe el.”

 

„Rostul vieţii e să te bucuri că trăieşti.”

 

„Sunt fericit în nefericirea mea.”

Marin Preda

Selecţie realizată de Pe o aripă de cânt 

In Memoriam: Marin Preda

Marin Preda, scriitor postbelic şi director de editură, s-a născut la 5 august 1922, în satul Siliştea Gumeşti (judeţul Teleorman), şi a murit la 16 mai 1980, la Mogoşoaia (Ilfov).

Părinţii săi au fost: Tudor Călăraşu (plugar) şi Joiţa Preda, iar copilul va purta numele mamei. Părinţii nu încheiaseră o căsătorie legală şi doar aşa, Joiţa ar fi primit în continuare pensie ca văduvă de război.

Din primele lor căsnicii, tatăl a venit cu trei băieţi, mama cu două fete şi împreună au avut o fată şi doi băieţi.

În mijlocul acestei numeroase familii, îşi va petrece Marin Preda copilăria marcată de numeroase lipsuri.

În 1929, învăţătorul din sat l-a înscris în clasa I, dar tatăl nu i-a dat voie să meargă la şcoală până în anul următor. În paralel cu şcoala, copilul făcea şi multe treburi gospodăreşti, motiv pentru care va absenta frecvent. În ciuda acestui lucru, se va dovedi un elev silitor, obţinând premiul cu coroniţă.

În clasa a IV-a, tatăl nu i-a mai putut cumpăra cărţile necesare la şcoală. Tot acum, se îmbolnăveşte de malarie. Însă, cu ajutorul învăţătorului, care i-a împrumutat cărţi, a terminat anul şcolar.

Clasa a VII-a a finalizat-o cu media generală 9.78, iar la examenul pentru obţinerea certificatului de absolvire a primit media generală 9.15.

În 1937, s-a prezentat la Şcoala Normală din Câmpulung Muscel, dar, din cauza miopiei, a fost respins la vizita medicală.

Tatăl intenţiona să-l trimită la o şcoală de meserii, dar a intervenit librarul Constantin Păun din Miroşi (de la care Marin îşi lua cărţi), ducându-l la Şcoala Normală de la Abrud, unde a fost admis la examenul de bursă cu nota 10.

A urmat viaţa de normalist internist, fiind mulţumit de profesori şi împăcându-se bine cu ceilalţi colegi, astfel încât, vacanţa de iarnă a lui 1939 şi-a petrecut-o la unul dintre aceştia, la Abrud.

În toamna lui 1939, a fost transferat la Şcoala Normală din Cristur-Odorhei, pentru încă un an, manifestând interes deosebit la istorie, română şi matematici.

A participat la şedinţele Societăţii literare din şcoală, a scris şi a citit câteva schiţe, fiind remarcat de un profesor care i-a prezis că va ajunge un mare scriitor.

În 1940, în urma Dictatului de la Viena, a primit o repartiţie pentru o şcoală similară din Bucureşti.

În 1941 a fost martor al rebeliunii legionare şi al reprimării ei de către Ion Antonescu, şi a luat legătura cu refugiaţii ardeleni şi cu vechi consăteni de-ai săi stabiliţi în Capitală.

La sfârşitul anului şcolar 1940 - 1941, a susţinut examenul de capacitate, dar, din cauza greutăţilor materiale, a decis să renunţe la şcoală.

Nu s-a întors în satul natal, nu a reuşit să publice nimic, nu şi-a găsit nicio slujbă, astfel încât o ducea tot mai greu, umblând mereu cu tramvaiul.

Poezia sa - „Întoarcerea fiului rătăcit” - este inclusă într-un volum colectiv de versuri, dar nu s-a obţinut viza pentru tipărire.

Ajutat de Geo Bogza, a fost angajat corector la ziarul „Timpul”, în 1941, unde a şi debutat în aprilie anul următor, cu schiţa „Părlitu’”, urmată apoi de „Strigoaica”, „Salcâmul”, „Calul”, „Noaptea” şi „La câmp”.

În septembrie a renunţat la corectură şi, pentru scurt timp, a fost funcţionar la Institutul de statistică.

La recomandarea lui Eugen Lovinescu, a fost angajat apoi secretar de redacţie la „Evenimentul zilei”.

În martie 1943, în ziarul „Vremea războiului”, i-a apărut „Colina”, iar în aprilie, în „Evenimentul zilei”, s-a publicat „Rotila”.

A participat la câteva şedinţe ale cenaclului „Sburătorul”, impresionând cu nuvela „Calul” (ce va fi inclusă în volumul de debut - „Întâlnirea din pământuri” - 1948).

Între 1943 – 1945, a fost luat în armată, după care a devenit corector la „România liberă”.

Între 1949 – 1955, a scris primul volum al romanului „Moromeţii”.

Din 1952 a devenit redactor la „Viaţa românească”.

În 1954 s-a căsătorit cu poeta Aurora Cornu, dar au divorţat în 1959.

S-a recăsătorit cu Eta Vexler, care emigrează în Franţa la începutul anilor ’70. Împreună au tradus romanul „Ciuma”, de A. Camus.

S-a căsătorit pentru a treia oară - cu Elena - împreună având doi fii: Nicolae şi Alexandru.

În 1956 a primit Premiul de Stat pentru „Moromeţii”.

În 1957 a făcut o excursie în Vietnam şi Beijing.

În 1968 a fost ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor.

În 1970 a devenit director al Editurii Cartea Românească, pe care a condus-o până la moarte.

În acelaşi an a tradus, împreună cu Nicolae Gane, romanul „Demonii”, al lui F. Dostoievski.

În 1971, romanul lui Marin Preda - „Marele singuratic” - a primit premiul Uniunii Scriitorilor.

Este şi anul în care scriitorul a fost distins cu Ordinul „Steaua Republicii Socialiste România” clasa a II-a.

În 1974 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

În 1977 a publicat „Viaţa ca o pradă”, un roman autobiografic.

În 1980 a publicat „Cel mai iubit dintre pământeni”, considerat o critică violentă a comunismului, motiv pentru care, imediat după lansare, a fost retras din biblioteci şi librării.

În ultimii cinci ani de viaţă a fost mentor şi prieten al lui Cezar Ivănescu.

La 16 mai 1980, a fost găsit mort la vila de creaţie a scriitorilor de la Palatul Mogoşoaia, unul dintre fraţii săi considerând că a fost asasinat de Securitate, dar probele ar fi dispărut.

Familia era convinsă că moartea fulgerătoare a avut o legătură cu publicarea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”.

A fost înmormântat pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu.

La momentul decesului, Marin Preda era deputat în Marea Adunare Naţională.

De-a lungul anilor, a mai scris: „Ana Roşculeţ”, „Desfăşurarea”, „Ferestre întunecate”, „Îndrăzneala”, „Risipitorii”, „Intrusul”, „Imposibila întoarcere”, „Delirul” etc.

Totodată, Marin Preda a fost scenaristul filmului „Porţile albastre ale oraşului”.

În semn de omagiu, câte un liceu din: Bucureşti, Odorheiu Secuiesc şi Turnu Măgurele, o filială a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, precum şi câte o stradă din: Cluj Napoca, Turda, Oradea, Mangalia şi Râmnicu Vâlcea îi poartă numele.

În 2012, cu prilejul împlinirii a 90 de ani de la naşterea scriitorului, Banca Naţională a României a pus în circulaţie o monedă comemorativă din argint, cu valoarea nominală de 10 lei, într-un tiraj de 500 de exemplare.

Autor: Pe o aripă de cânt