In Memoriam: Aurel Vlaicu

Aurel Vlaicu, inginer, pilot, inventator, pionier al aviaţiei, s-a născut la 6 / 19 noiembrie 1882, în localitatea Binţiţi (azi îi poartă numele, judeţul Hunedoara), şi s-a stins la 13 septembrie 1913, în localitatea Băneşti (lângă Câmpina).

Când avea câţiva ani, în şura din curte şi-a făcut un fel de atelier, unde încerca să meşterească diverse jucării împreună cu fratele său, pe care le dăruia apoi altor copii, cu speranţa că pentru el va construi altele mai bune.

A urmat şcoala primară în sat, apoi a făcut studiile secundare la Orăştie (Liceul Reformat „Kocsard Kun”) şi Sibiu (actualul Colegiu Naţional „Gheorghe Lazăr”), în 1902 susţinând examenul de bacalaureat.

Între 1902 - 1903 a urmat Şcoala Politehnică din Budapesta, apoi cursuri tehnice superioare la Viena şi Munchen.

În 1907 a absolvit Politehnica din Munchen, obţinând diploma de inginer.

În următorul an, pentru scurt timp, a lucrat ca inginer la Fabrica de automobile Opel (din Russelheim), când a patentat şi două invenţii.

Întors în ţară, ajutat de fratele său şi cu mijloace proprii, în aceeaşi şură din curtea casei părinteşti, a construit aeroplanul fără motor „A. Vlaicu - 1909”, făcând primele încercări de zbor în primăvară, pe o păşune a satului şi pe un deal de la marginea Orăştiei. A adus îmbunătăţiri aparatului, după care a realizat mai multe zboruri în Binţiţi şi Orăştie.

Beneficiind de sprijinul Asociaţiunii „Astra” şi îndemnul prietenului său - Octavian Goga, Aurel Vlaicu, la Arsenalul Armatei din Bucureşti, a proiectat şi a construit două tipuri de avioane monoplane - „Vlaicu I” (1910) şi „Vlaicu II” (1911), învăţând singur să piloteze, astfel încât, la scurtă vreme, îi întrecea pe mulţi dintre cei mai buni acrobaţi.

La 17 iunie 1910, la Cotroceni, a zburat cu „Vlaicu I”, la o înălţime de 3-4 metri şi pe o distanţă de 50 de metri.

În perioada 1910 - 1912, cu „Vlaicu II” a făcut mai multe zboruri demonstrative la: Bucureşti, Sibiu, Blaj, Iaşi, Braşov, Lugoj, Ploieşti, Alba Iulia, Orăştie, Târgu Mureş).

În iunie 1912, la concursul aviatic de la Aspen (lângă Viena), cu aparatul „Vlaicu II” a obţinut un Premiu I pentru aruncarea la ţintă a unui proiectil şi patru Premii II (unul fiind pentru aterizare la punct fix).

În perioada 1912 - 1913, a proiectat „Vlaicu III” - primul avion din lume de construcţie metalică, profilat aerodinamic.

Nu a reuşit să-l construiască, întrucât, la 31 august / 13 septembrie 1913, în timp ce încerca să treacă munţii cu avionul „Vlaicu II”, s-a prăbuşit lângă Câmpina.

Încerca să-şi realizeze marele vis: acela de a traversa Carpaţii în zbor, decolând de la Bucureşti, pentru a ajunge la Serbările „Astrei” de la Orăştie.

Nici până în prezent nu se cunosc cauzele exacte ale acestui accident, una dintre presupuneri făcând referire la un atac de cord al pilotului.

Aurel Vlaicu este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Post-mortem, la 28 octombrie 1948, a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Aeroportul Internaţional Băneasa îi poartă numele, la fel ca şi satul natal şi o localitate din judeţul Mureş.

În 1977 a apărut filmul „Aurel Vlaicu”, regizat de Mircea Drăgan.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Titiana Mihali

Titiana Mihali, cea supranumită „Privighetoarea Maramureşului”, s-a născut în localitatea Borşa, la 29 noiembrie 1950, fiind prima dintre cei zece copii ai familiei, şi a trecut la cele veşnice la 11 septembrie 1991, în Sighetul Marmaţiei.

Talentul i-a fost descoperit de timpuriu şi se pare că ar fi fost moştenit de la tatăl său. Când era micuţă, părinţii o duceau să cânte pe la nunţi.

La 17 ani, a fost angajată la Ansamblul „Maramureşul” din Baia Mare şi a colaborat cu Ansamblul „Cercănelul” din Borşa.

În 1968 a făcut primele înregistrări la Radio România.

La 27 de ani s-a căsătorit cu un căpitan de vas, împreună având o fiică. În 1981, la întoarcerea dintr-un turneu în străinătate, Titiana a aflat că fetiţa ei - de doar 3 ani - decedase şi era înmormântată de două săptămâni. Ulterior, au mai avut doi copii.

Din acel moment, muzica ei plină de veselie s-a transformat într-una de tristeţe.

La un an după moartea fetiţei, în timp ce se afla pe platourile de filmare, invitată de către Tudor Vornicu, a suferit un preinfarct, fiind operată de urgenţă pe cord deschis.

În 1989, Titiana a divorţat şi a revenit în Maramureş, devenind profesoară de canto la Şcoala Populară de Artă din Sighetu Marmaţiei.

Dintre melodiile repertoriului său, amintim: „Mireasă, cununa ta”, „Cobor oile la vale”, „Cine bea apă din vad”, „Du-te, dorule, în lume!”, „Coborâi din deal în vale”, „La Sfântă Măria Mare”, „N-am crezut că pot ajunge” etc.

Titiana Mihali a avut o voce unică şi un stil autentic de interpretare, care au fost recompensate cu numeroase premii naţionale şi internaţionale:

- 1963 - „Colierul de Aur” (trofeu înmânat chiar de Charles de Gaulle, pe atunci preşedintele Franţei) - Festivalul Internaţional de Folclor de la Dijon;

- „Cheia de Aur” şi „Cupa de Cristal” - la un festival din Polonia;

- diverse premii la concursuri din Spania, Iugoslavia, Elveţia etc.

A participat la turnee în Macedonia, Bulgaria, Suedia, Libia, Sudan, Egipt, Norvegia etc.

Post-mortem, i s-a acordat titlul de „Cetăţean de Onoare al oraşului Borşa”, aici organizându-se un festival de muzică populară care îi poartă numele.

Autor: Pe o aripă de cânt

„Unicul dor e să-mi văd Naţiunea mea fericită...”

„Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica.

Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur.

Voiesc dar şi hotărât dispun ca, după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi; tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele...”

Avram Iancu

In Memoriam: Avram Iancu

Avram Iancu, avocat transilvănean şi revoluţionar paşoptist, conducător al Ţării Moţilor în 1849, s-a născut în 1824, în localitatea Vidra de Sus (care în prezent îi poartă numele), şi s-a stins la 10 septembrie 1872, la Baia de Criş (Hunedoara).

Provenea dintr-o familie de ţărani moţi înstăriţi. Tatăl său - Alisandru, a fost pădurar şi apoi jude domenial, mama se numea Maria şi împreună au avut doi băieţi.

Avram a urmat şcoala în satul natal, apoi la Poiana Vadului şi Câmpeni. Gimnaziul l-a făcut la Zlatna, urmând apoi Liceul Piarist şi Facultatea de Drept din Cluj.

A fost un elev eminent, simpatizat de colegi şi profesori, şi ale cărui materii preferate erau matematica şi istoria.

După finalizarea studiilor, a cerut să fie primit într-o slujbă de practicant fără salariu, dar a fost respins, întrucât provenea dintr-o familie de iobagi.

S-a înscris apoi cancelist la Tabla Regească (Curtea de Apel a Transilvaniei) de la Târgu Mureş.

În 1848 şi-a luat examenul de avocat, dar nu a mai apucat să profeseze.

În preajma izbucnirii Revoluţiei, făcea parte din elita intelectualităţii româneşti din Transilvania, care lupta pentru emanciparea socială şi naţională, exprimându-şi dezacordul faţă de politicile din acele timpuri, care-i nedreptăţeau pe români.

A militat pentru desfiinţarea iobăgiei din Transilvania şi pentru respectarea libertăţilor naţionale ale românilor, fiind cel mai iubit dintre conducătorii de aici ai Revoluţiei de la 1848, dovedindu-se un strălucit conducător militar şi un important om politic.

Astfel şi-a câştigat şi numele de „Craiul munţilor”.

După înfrângerea Revoluţiei, bolnav şi trist că nu şi-a văzut îndeplinită dorinţa de a-i scăpa pe ţărani de abuzurile habsburgilor, s-a retras în Munţii Apuseni, alături de moţii pe care-i iubea.

În 1850, şi-a scris testamentul: „Ultima mea voinţă”, în aceeaşi seară fiind arestat la Hălmagiu, închis la Alba Iulia, bătut şi umilit.

După eliberare, şi-a petrecut vremea rătăcind pe Valea Arieşului, prin munţi, după care s-a adăpostit în casa covrigarului Ioan Stupină, din Baia de Criş, serile cântând - acompaniat de fluier - celor care veneau să-l asculte.

Se spune că în ultimele două decenii ale vieţii, Avram Iancu ar fi suferit de o boală psihică. Însă, medicul specialist Ovidiu Vuia susţine că nu ar fi fost nebun, ci doar că suferea de „alterări provocate de împrejurări externe, care însă, nu depăşesc domeniul normalului, nu intră în sfera patologicului”.

A fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872, cu privirea încremenită spre cer, pe prispa brutăriei lui Ioan Stupină.

Pentru a anunţa moartea sa, clopotele au tras în munţi timp de trei zile şi trei nopţi, iar comitetul de înmormântare l-a declarat „Erou al naţiunii”.

A fost înmormântat cu funeralii naţionale, la 13 septembrie, în Panteonul Moţilor de la Ţebea (judeţul Hunedoara), lângă „Gorunul lui Horea”, la slujbă participând 36 de preoţi, foştii comandanţi militari ai românilor, precum şi aproximativ 10.000 de moţi.

Ceremonialul a început la ora 14, în Baia de Criş, după care, convoiul de peste 2km, având în frunte un tânăr cu un drapel în culorile româneşti roşu - galben - albastru, drapate în negru, a pornit spre Ţebea, pe drum cântându-se „Marşul lui Iancu” şi „Deşteaptă-te, române!”.

Când sicriul a fost coborât în groapă, s-au tras salve de puşcă.

Necrologul din „Telegraful român” spunea:

„... viaţa lui în totalitatea ei va rămâne o oglindă sinceră a vieţii noastre naţionale”.

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Gina Gogean!

Celebra gimnastă - Gina Gogean (în prezent Gina Groza), s-a născut la 9 septembrie 1977, în localitatea Câmpuri (judeţul Vrancea).

A absolvit Liceul cu Program Sportiv „Cetate” din Deva, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.

A urmat un Master în Ştiinţa Sportului, la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din cadrul Universităţii „Vasile Goldiş” din Arad.

Este Doctor, titlu obţinut la Universitatea din Piteşti, cu lucrarea: „Optimizarea strategiei de învăţare şi perfecţionare a săriturilor din gimnastica artistică de performanţă”.

A început gimnastica îndrumată de antrenorii Tatiana şi Sergiu Popa, iar la lotul naţional, a fost antrenată de: Octavian Bellu, Mariana Bitang, Nicolae Forminte, Toma Ponoran.

A intrat în circuitul competiţional la vârsta de 9 ani.

În 1999 a debutat în concursurile din afara ţării, obţinând medalia de aur la sol, la Campionatele Internaţionale ale Japoniei, de la Yokohama.

Între 1992 - 1997 a participat la două ediţii ale Jocurilor Olimpice, şase ale Campionatelor Mondiale şi trei ale Campionatelor Europene, obţinând 30 de medalii, dintre care 14 - de aur:

- 1992 - Campionatele Europene de la Nantes - primul său titlu continental, la sol şi 2 medalii de argint (individual compus şi sărituri);

- 1992 - Jocurile Olimpice de la Barcelona - medalie de argint (cu echipa);

- 1993 - Campionatele Mondiale de la Birmingham - 2 medalii de argint (individual compus şi sol) şi 1 de bronz (bârnă);

- 1994 - Campionatele Europene de la Stockholm - 3 medalii de aur (echipe, individual compus şi bârnă) şi 1 de bronz (sol);

- 1994 - Dortmund - campioană mondială cu echipa;

- 1994 - Campionatul Mondial individual de la Brisbane - medalie de aur (sărituri) şi de bronz (sol);

- 1995 - Campionatul Mondial de la Sabae (Japonia) - 2 medalii de aur (cu echipa şi la sol) şi 1 de bronz (sărituri);

- 1996 - Campionatele Europene de la Birmingham - titlul continental pe echipe şi 2 medalii de argint (bârnă şi sărituri);

- 1996 - Campionatul Mondial de la San Juan (Porto Rico) - dublă campioană mondială (sol şi sărituri);

- 1996 - Jocurile Olimpice de la Atlanta - 1 medalie de argint (individual compus) şi 3 de bronz (sărituri, bârnă şi pe echipe);

- 1997 - Campionatul Mondial de la Lausanne - 3 medalii de aur (cu echipa, la bârnă şi la sol) şi 1 de bronz (sărituri).

Ultimul concurs oficial la care a participat a fost finala Cupei Mondiale din mai 1998, de la Sabae, unde s-a clasat pe locul 2 la sărituri şi pe 3 - la bârnă.

În 1994 a fost declarată cea mai valoroasă sportivă a României.

În 1995, Asociaţia Presei Sportive a desemnat-o „Sportiva anului”.

În 2000 i-a fost conferită Crucea Naţională „Serviciul Credincios” clasa I, pentru obţinerea unor rezultate sportive.

În 2004 a primit Ordinul „Meritul Sportiv” clasa I, în semn de apreciere deosebită pentru întreaga activitate şi pentru performanţele sportive, pentru contribuţia la imaginea ţării noastre, precum şi Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a II-a cu două barete, în semn de apreciere deosebită pentru întreaga activitate sportivă şi pentru rolul important în popularizarea şi încurajarea performanţelor olimpice româneşti şi promovarea  imaginii României peste hotare.

În 2007, a primit „Diploma de Merit” din partea Direcţiei de Sport a Judeţului Hunedoara, pentru „Cel mai bun proiect sportiv al anului”.

În 2008, la Simpozionul Naţional „Olimpiada tinerilor doctoranzi” (Piteşti) a primit Premiul III pentru lucrarea „Optimizarea metodologiei de alegere şi pregătire a săriturilor de mare dificultate în gimnastica artistică.

Tot în 2008, Academia Olimpică Română - Filiala Judeţului Hunedoara i-a acordat Diploma pentru sprijinul acordat mişcării olimpice din acest judeţ.

În 2013, a fost inclusă în „International Gymnastics Hall of Fame” - Oklahoma (S.U.A.).

S-a retras din activitatea competiţională în toamna lui 1998, devenind antrenoare.

A activat la C.S. de Gimnastică din Focşani, iar în prezent pregăteşte tinerele de la Colegiul Naţional Sportiv „Cetate Deva”, fiind şi antrenoare implicată în programul „Ţară, ţară, vrem campioane!”.

Totodată, este şi conf. univ. dr. la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, precum şi la Universitatea „Vasile Goldiş” din Arad.

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Ion Suruceanu!

Ion Suruceanu, unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi interpreţi de muzică uşoară din Republica Moldova, s-a născut la 9 septembrie 1949, în satul Suruceni (Ialoveni).

În 1964 a fost admis la Colegiul de Cultură Fizică şi Sport, pe care l-a abandonat pentru a studia pianul şi fagotul la Colegiul de Muzică „Ştefan Neaga”.

În 1968 a început să cânte cu formaţia „Noroc”, condusă de Mihai Dolgan.

În 1986 a devenit solist al Filarmonicii din Chişinău, al orchestrei de muzică simfonică şi de estradă a Radioteleviziunii din Capitală.

În 1985 i s-a conferit titlul de „Artist Emerit”, în 1990 - cel de „Artist al Poporului”, în 1993 - i s-a decernat „Meritul Civic”, iar în 2004 - „Ordinul Republicii”.

De-a lungul carierei, a lansat mai multe materiale discografice, a cântat pe scenele din Basarabia, România şi din alte ţări, a participat la numeroase emisiuni radio-tv, iar cele mai multe dintre melodiile pe care le-a cântat au ajuns şlagăre.

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Lupu Rednic!

Lupu Rednic, interpret de muzică populară din zona Maramureşului, s-a născut la Sighetu Marmaţiei, în ziua de 9 septembrie 1969.

Şi-a petrecut copilăria în comuna Şieu, pe Valea Izei, unde a urmat clasele primare şi gimnaziale.

De la 14 ani a început să-şi câştige existenţa, mergând la munci agricole prin ţară.

Şi tot atunci a început să cânte la vioară, astfel manifestându-şi dragostea pentru arta şi tradiţia populară.

Între 1989 - 1990 şi-a satisfăcut stagiul militar la Timişoara, după care s-a stabilit în Sighetu Marmaţiei, într-un cămin de nefamilişti, seara urmând la seral cursurile Liceului „Dragoş Vodă”, iar ziua lucrând ca bucătar - ospătar la Restaurantul Astoria. Acolo era coleg cu viitoarea soacră şi în aceeaşi perioadă a devenit prieten cu Cornelia, căsătoria lor având loc în 1992.

La un an după nuntă, au format şi un cuplu muzical, specific zonei Maramureşului, şi au participat la Festivalul de Folclor „Alină-te, dor, alină!”, la Cicârlău, obţinând premiul special al juriului.

În 1992 au înregistrat primul album - „Care frunză pică jos”, după titlul cântecului cu care s-au lansat şi care le-a adus un mare succes.

În următorul an au participat la alte festivaluri şi concursuri şi au făcut primele imprimări la Radiodifuziunea Română şi la TVR1.

În 1995, Lupu a început cursurile Şcolii de subofiţeri „Nicolae Golescu” Slatina (Olt), după care a fost repartizat la Poliţia Municipiului Sighetu Marmaţiei.

Autor: Pe o aripă de cânt

9 septembrie - Sfinţii şi Drepţii Părinţi Ioachim şi Ana

Sfântul Ioachim, fiul lui Barpatir, se trăgea din neamul regelui David, căruia Dumnezeu i-a rânduit ca Mântuitorul să se nască din urmaşii lui.

Sfânta Ana, fiica lui Matan, era din tribul lui Levi, iar dinspre mamă - se trăgea din tribul lui Iuda.

Ioachim, un om foarte bogat şi evlavios, ducea mereu daruri la Templu.

Într-o astfel de împrejurare, un anume Ruben l-a mustrat, reproşându-i că nu ar trebui să fie cel dintâi care să aducă daruri, atâta timp cât nu a fost binecuvântat cu copii.

Auzind acestea, Ioachim s-a întristat foarte mult şi de la Templu, a plecat direct în pustietate, unde a postit vreme de 40 de zile, spunând:

„Nu voi coborî în casa mea după mâncare şi băutură până când Domnul şi Dumnezeul meu nu se va uita la mine; până atunci rugăciunea îmi va ţine de foame şi de sete.”.

Fără a şti ce s-a întâmplat cu soţul său, Ana a început să-şi plângă văduvia şi pântecele sterp:

„Vai, mie, nefericita, cu cine aş putea să mă asemăn? Nu sunt ca păsările cerului, fiindcă şi păsările cerului aduc pe lume pui, în vreme ce eu nu, Doamne!”...

Auzindu-le rugăciunile, Dumnezeu a trimis un înger pentru a vesti Anei:

„Ana, Ana, Domnul a împlinit ruga ta: vei prinde sămânţă în pântec şi vei naşte prunc, iar despre neamul tău se va vorbi în toată lumea!”.

Un alt înger a coborât la Ioachim spunându-i:

„Ioachim, Ioachim, Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea; coboară cu turmele din pustie, căci femeia ta, Ana, va rămâne grea!”.

Când Ioachim a sosit cu turmele, Ana îl aştepta la poartă:

„Acum ştiu că Domnul Dumnezeu m-a binecuvântat din plin. Iată, cea care a fost văduvă nu mai este şi cea care n-a avut copii va zămisli.”

După nouă luni, Ana a născut-o pe Fecioara Maria, pe care au dus-o la Templu, aşa cum au făgăduit.

Ioachim a murit la vârsta de 80 de ani, iar Ana la 70 de ani, trecând la Domnul binecuvântaţi de bucuria împlinirii rugăciunii lor: Fecioara Maria.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Dan Spătaru

Dan George Spătaru, unul dintre cei mai iubiţi artişti români, s-a născut la 2 octombrie 1939, în localitatea Aliman (judeţul Constanţa), într-o familie de învăţători, şi a trecut la cele veşnice la 8 septembrie 2004, în Bucureşti.

A moştenit talentul muzical de la tatăl său, care cânta foarte bine la vioară.

Dan şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în comuna natală, apoi în localitatea Ion Corvin şi la Medgidia (unde s-a mutat împreună cu sora sa, la o mătuşă, după ce şi-au pierdut mama).

În anii copilăriei a fost pasionat de cai, iar mai apoi, de fotbal.

A absolvit liceul la Medgidia, aici începând şi cariera de fotbalist, pentru ca mai apoi să joace la echipele Progresul şi Ştiinţa Bucureşti.

Între 1959 - 1963 a studiat la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, dar, după ce în anul III s-a descoperit că suferă de hernie de disc, a fost nevoit să renunţe la sportul de performanţă.

În perioada studenţiei, în 1962, susţinea concerte la Casa Studenţilor din Capitală, alături de brigada artistică a instituţiei, interpretând în special melodii în limba italiană.

Regizorul TV Sorin Georgescu l-a descoperit în 1965 şi i-a propus să participe la o emisiune de varietăţi cu public.

Talentul său a fost remarcat apoi de compozitoarea Camelia Dăscălescu, în timp ce Dan Spătaru susţinea un recital la localul „Mon Jardin”.

Aceasta i-a compus melodia „Nu-ţi fie teamă de-un sărut”, cu care Dan a debutat la radio, în 1965.

Au urmat alte piese scrise de Camelia Dăscălescu, după care, Temistocle Popa a fost cel care a compus aproape toate melodiile (majoritatea devenite şlagăre) pe care le-a cântat Dan Spătaru.

Primul mare succes a fost „Măicuţa mea”, care i-a adus consacrarea, fiind invitat să cânte pe scene din întreaga ţară şi să participe la festivaluri de muzică din străinătate.

În 1966 a fost prezent la Festivalul „Mamaia” pentru prima dată, cu cântecul „Te-aşteaptă un om” (compusă de Ion Cristinoiu) şi a apărut pe coloana sonoră a filmului muzical „Omul şi camera”.

În 1967, la Festivalul Internaţional de Muzică de la Varadero (Cuba), a obţinut „Discul de Aur” şi a stabilit un nou record mondial la aplauze, fiind ovaţionat timp de 16 minute şi 19 secunde, performanţă pe care o regăsim în „Guiness Book”.

În 1969, la „Mamaia”, a câştigat Premiul de interpretare, cu melodiile „Ţărăncuţă, ţărăncuţă” şi „Cu cine semeni dumneata?”.

În 1971 a făcut parte din distribuţia coproducţiei muzicale România - URSS: „Cântecele mării”.

În 1972, participarea la Secţiunea Creaţie de la „Mamaia” i-a adus Premiul al II-lea pentru cântecul „În rândul patru” (compozitor: Temistocle Popa).

În acelaşi an a cunoscut-o pe Sida, balerină în trupa Teatrului Fantasio din Constanţa, cea care-i va deveni soţie după doi ani. Împreună au avut o fiică - Dana.

În 1983, la Festivalul de la Mamaia, a obţinut Premiul Publicului, pentru melodiile „La cinci şi jumătate, la Universitate” şi „Nu m-am gândit la despărţire”.

În 1986, la malul mării, a obţinut Premiul de Popularitate - pentru melodia „Toamna se numără bobocii” şi Marele Trofeu - pentru „De vrei să ştii ce înseamnă român”.

În 2002, a lansat albumul „Drumurile tinereţii”, iar după moartea sa, au mai apărut „Pe drumul meu” (2005), „Raza mea de soare” (2005) şi „In Memoriam” (2007, 2 volume).

Anual, la Medgidia are loc un festival de muzică uşoară românească în memoria lui Dan Spătaru.

În 2012 a fost publicat volumul de amintiri şi evocări - „Dan Spătaru, regele aplauzelor”.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Mia Braia

Mia Braia (nume real: Maria Braia), cunoscută solistă de muzică uşoară, cântece în stil popular şi romanţe, sora celebrei Ioana Radu, s-a născut în Craiova, la 8 septembrie 1911, şi s-a stins la New York, în ziua de 3 iulie 1996.

Vocea deosebită a surorilor a fost descoperită pe când acestea cântau la cârciuma bunicului, în special la toate pomenile de după înmormântări.

La un moment dat, pe acolo a trecut marele compozitor Ion Vasilescu, a ascultat-o şi apoi a invitat-o la Bucureşti.

Mia Braia a urmat studii muzicale la Conservatorul „Cornetti” din Craiova, apoi la Conservatorul din Bucureşti.

În particular a luat lecţii de canto.

A terminat şi Facultatea de Drept.

Debutul artistic a avut loc la restaurantul „Minerva” din Craiova, acolo unde cânta muzică uşoară în trupa actorului Manu Nedeianu.

Între 1925 - 1929, a fost solistă a Corului „Armonia” din Craiova, iar între 1929 - 1934, a început să cânte în Societatea corală „Carmen” din Bucureşti.

În 1936 a debutat la Radio Bucureşti, interpretând un program de muzică uşoară.

În 1936 a lansat şi compoziţia lui Ion Vasilescu: „Nu-ţi pare rău când vezi să plâng”, pentru care a fost premiată în acelaşi an.

În acelaşi an s-a şi căsătorit.

Între 1936 - 1940, a făcut numeroase imprimări la Casa de discuri „Cristal” („Electrecord”).

Între 1937 - 1945 a cântat cu cele mai importante formaţii ale acelor vremuri, în restaurante din Bucureşti, Neptun şi la cinematograful „Marna”.

După 1948 a colaborat cu orchestrele: „Barbu Lăutarul” şi „Periniţa” (Bucureşti), „Lazăr Cernescu” - Caransebeş, „Taraful Gorjului” - Târgu Jiu, „Doina Olteniei” - Craiova şi cu Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”.

A întreprins numeroase turnee în țară și în străinătate: Israel, Germania, SUA.

Fiind în mare vogă şi, probabil, din raţiuni financiare, a ajuns să cânte la câteva reuniuni ale unor membri ai mişcării legionare, motiv pentru care şi-a atras antipatia regimului comunist, fiind interzisă pentru aproximativ 15 ani, până pe la jumătatea anilor ’60.

Pentru bogata activitate de solistă de muzică populară şi romanţe, în 1968 i s-a acordat medalia Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a.

La sfârşitul anilor ’80 s-a stabilit la New York.

A fost căsătorită cu interpretul de muzică ușoară și romanțe - Petre Alexandru (între 1936 - 1950), apoi cu nepotul poetului Lucian Blaga (Emanuel Blaga).

Din păcate, între Mia Braia şi Ioana Radu a existat mereu o rivalitate, iar relaţiile dintre cele două surori nu au fost tocmai dintre cele mai bune, deşi apropiaţii au încercat, ani în şir, să le apropie.

Autor: Pe o aripă de cânt

Tradiţii şi obiceiuri de Sfânta Maria Mică

Se spune că acum, mai mult ca oricând, Maica Domnului îl roagă pe Dumnezeu să asculte rugăciunile şi să dăruiască prunci celor care şi-i doresc, aşa cum a făcut cu părinţii Ioachim şi Ana.

Se dau de pomană prune şi struguri pentru sufletele celor adormiţi.

În tradiţia populară, se consideră că această sărbătoare reprezintă hotarul dintre vară şi toamnă, ziua în care rândunelele şi alte păsări pornesc în călătoria către ţările calde, iar insectele încep să se ascundă în pământ.

De acum începe culesul viilor, se bat nucii pentru a avea şi anul următor un rod bogat, se culeg unele fructe şi plante medicinale (adunate ulterior, îşi pierd puterile), se adună recoltele şi se fac semănăturile de toamnă.

Vremea începe să devină capricioasă, mai răcoroasă, motiv pentru care, de acum nu se mai poartă pălărie, de aici şi expresia: „O trecut Sântămăria, leapădă şi pălăria...”.

O veche superstiţie românească spune că cei care astăzi mănâncă gătit la foc pot atrage asupra lor boli grave.

Pe 8 septembrie, bărbaţii nu au voie să meşterească sau să facă treburi prin gospodărie, iar femeile nu au voie să spele rufe sau să coasă, pentru a nu atrage răul asupra familiilor.

O altă superstiţie din bătrâni spune că dacă găteşti înainte sau după Sfânta Maria Mică, oala cu mâncare fie se va arde, fie se va răsturna şi-i va arde pe copii, iar cei care lucrează ceva - se vor lovi.

În unele zone, se spune că dacă astăzi plouă, va fi o toamnă urâtă, cu multe precipitaţii; dacă înfloresc merii şi perii, va fi o toamnă plăcută.

Autor: Pe o aripă de cânt

8 septembrie - Naşterea Maicii Domnului

În ziua de 8 septembrie, este sărbătorită Naşterea Maicii Domnului (popular: Sfânta Măria Mică) sau Naşterea Sfintei Fecioare Maria - în calendarul romano - catolic, cifra 8 simbolizând viaţa fără de sfârşit, veşnicia.

Este prima sărbătoare a Noului An Bisericesc, care a început la 1 septembrie, şi una dintre cele patru mari sărbători închinate Născătoarei de Dumnezeu, alături de: Intrarea în biserică - 21 noiembrie, Buna Vestire - 25 martie, Adormirea Maicii Domnului - 15 august.

Totodată, în calendarul ortodox, pentru Maica Domnului mai sunt şi alte zile de pomenire: Acoperământul Maicii Domnului - 1 octombrie, Zămislirea Sfintei Fecioare de către Sfânta Ana - 9 decembrie, Soborul Maicii Domnului - 26 decembrie, Aşezarea veşmântului Născătoarei de Dumnezeu în Vlaherne - 2 iulie şi Punerea în raclă a Brâului Maicii Domnului - 31 august.

Sfânta Fecioară Maria s-a născut din Sfinţii şi Drepţii Părinţi Ioachim şi Ana, fiind unicul lor copil, venit la bătrâneţe, după îndelungate rugăciuni.

Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului a început să fie prăznuită prin secolul al V-lea, între Sinodul Ecumenic III (431) şi Sinodul Ecumenic IV (451).

Hotărârea datei de 8 septembrie pentru această prăznuire este direct legată de ziua sfinţirii unei biserici închinate Maicii Domnului, la Ierusalim, de către împărăteasa Eudoxia, la începutul secolului al V-lea.

Autor: Pe o aripă de cânt