Castanii

Pe sub castani cu frunza mare, eu mi-am purtat ades tristetea,
Când parasita, sta de vorba cu sine însasi tineretea,
Si miscatoarea lor cupola deasupra-si clatina verdeata,
Parea ca-n jurul meu, prin ramuri, în mii de palme bate viata;
Iar câteodata, crengi uscate pareau cadelnitând un mort.
Pe sub castani cu frunza mare si azi tristetea mea mi-o port.
În dupa-amiezi de primavara, subt umbra lor racoritoare,
Pândeam speranta cum se joaca în jucausi banuti de soare,
Si ma-ncercam a lor comoara s-o prind în suflet si s-o strâng,
Sa port în mine-un strop de soare, când va fi iarasi ca sa plâng.
(Demostene Botez)