La mulţi ani, Lamia Beligan!

Îndrăgita actriţă - Lamia Mihaela Beligan, fiica regretatului actor Radu Beligan, s-a născut în Bucureşti, la 23 august 1966.

Iniţial a dorit să devină balerină, motiv pentru care a şi studiat o perioadă coregrafia la Liceul „George Enescu”, dar apoi a visat să fie actriţă, motiv pentru care a dat de trei ori examenul de admitere la Institut.

Între timp, a lucrat vreme de doi ani în calitate de curier la „Apaca”.

În 1990 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, clasa profesorilor Ion Cojar şi Adriana Popovici, pentru examenul de diplomă jucând în piesa „Bună seara, domnule Wilde!”.

Debutul în teatru a avut loc la numai 12 ani, când a jucat în „Însemnările unui necunoscut”, la Naţionalul bucureştean.

Pe scena acestui teatru a mai fost prezentă în piesele: „Fata din Andros”, „Faleza”, „Drumul singurătăţii”, „Harvey”, „De partea cui eşti”, „Cotletele”, „Generaţia de sacrificiu”, „Mofturi la Union”, „Amanţii însângeraţi”, „Trei surori”, „Anna Karenina”, „Egoistul”, „Gândirea”, „Neînţelegerea”, „Sinucigaşul”, „Purificare, „Vivien Leigh: Ultima conferinţă de presă” (one-woman show), „Două pe faţă, două pe dos”.

A mai jucat la „Excelsior”, „Metropolis”, Teatrul de Comedie, „Odeon”, Teatrul Mic, în piese precum: „Leul deşertului”, „Lecţia de violoncel”, „Spiritul de familie””, „Spovedanie la Tanacu”, „Copiii soarelui” etc.

De asemeni, a jucat pe scena Teatrului Naţional din Craiova, în perioada 1990 - 1996, în: „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, „Ubu Rex cu scene din MacBeth”, „Phaedra”, „Unchiul Vanea”, „Ferma animalelor”.

Debutul în film a avut loc în 1986, în producţia: „Nisipul din urne”.

Au urmat alte roluri, în: „Călător în calea lupilor”, „Hotel de lux”, „Le corps du delit”, „Natures mortes”, „Accords et a cris”, „Une place parmi les vivants”, „Le Pere Goriot”, „Na vlasti nebespeci”.

A jucat în producţiile pentru televiziune: „Ochii care nu se văd”, „Baltagul”, „Vox Maris”, „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, „Poveste imorală”, „Martorii”, „Tandreţea lăcustelor”, „La urgenţă”.

I-a fost conferită Medalia „Meritul Cultural”.

În 1990 a primit Premiul de interpretare pentru rolul din „Bună seara, domnule Wilde!”, la Festivalul Internaţional de la Liverpool.

În 1992 a câştigat „Leul de Argint”, pentru rolul din filmul „Hotel de lux”.

Anul 1999 i-a adus Premiul Fundaţiei „Silvia Popovici” pentru „Cea mai bună actriţă a anului 1998”, iar în 2019, revista „Bussines Arena” i-a acordat „Premiul de Excelenţă în artele performative”, pentru spectacolul „Vivien Leigh: Ultima conferinţă de presă.”

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Maria Drăgan

Maria Drăgan, cunoscută interpretă de muzică populară din Republica Moldova, s-a născut la 23 august 1947, în satul Bălăureşti (raionul Nisporeni), într-o familie cu 6 copii, şi a trecut la cele veşnice la 6 octombrie 1986, în urma unei grele suferinţe.

Încă din copilărie, i-a plăcut să scrie versuri, să picteze, să cânte.

Şi-ar fi dorit să studieze la Şcoala de Pictură din Chişinău, dar destinul i-a purtat paşii către Şcoala de Muzică „Ştefan Neaga”, pe care a absolvit-o în 1965.

La 19 ani, şi-a început cariera ca solistă a Ansamblului de Estradă al Filarmonicii Naţionale din Chişinău, în urma unui concurs, aici activând până în 1973.

În 1971, în Ungaria, a primit Premiul special la Festivalul de Artă al RSS Moldoveneşti.

În 1973 a fost laureată a Festivalului Republican al Tineretului.

A fost solistă a Ansamblului „Mugurel”, impresionând publicul prin ţinuta scenică impecabilă şi prin repertoriul vast (cunoştea aproximativ 500 de cântece).

În urma desfiinţării Ansamblului, în 1975, Maria Drăgan a început colaborarea cu Ansamblul „Bucuria”.

Între 1975 - 1976 a fost solistă a Orchestrei „Lăutarii”.

Repertoriul său cuprindea: melodii de joc, doine, cântece lirice, bocete, strigături, romanţe.

Printre cele mai cunoscute cântece se numără: „Vai, sărmana turturică!”, „Lume, lume, soro lume!”, „Foaie verde, bob năut”, „Eu la joc, mama la joc”, „Vino, bade, vino”, „Măi Ioane!”, „La fereastra casei mele” etc.

Ultimii ani din viaţă şi i-a petrecut în satul natal.

În prezent, străzi din Chişinău, Nisporeni şi Călăraşi, precum şi o filială a Bibliotecii municipale „B. P. Hasdeu” îi poartă numele.

În 1996 a fost înfiinţată Fundaţia „Maria Drăgan”, al cărei scop îl constituie lansarea şi promovarea tinerilor interpreţi de muzică populară.

În 1999 a fost lansată cartea biografică „Vai, sărmana turturică!”.

În 2001 a avut loc, în satul natal, prima ediţie a Festivalului - concurs de interpretare „Vai, sărmana turturică!”.

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Mariana Şura!

Mariana Şura, îndrăgită interpretă din Republica Moldova, s-a născut în Floreşti, la 23 august 1982, într-o familie de artişti, tatăl - absolvent al Colegiului de Muzică „Ştefan Neaga” - fiind trompetist şi percuţionist, iar mama - absolventă a Institutului de Arte Frumoase.

În 1985, familia Şura s-a mutat în Chişinău.

Încă de la vârsta de 7 ani, Mariana a făcut dansuri, apoi a cântat în corul „Lia Ciocârlia” şi astfel a început să se gândească la modul serios către o viitoare carieră muzicală.

A absolvit Liceul „Petru Zadnipru” din Chişinău, a urmat un an de cursuri preuniversitare la Conservator, apoi a studiat la Facultatea de muzică uşoară şi jazz din cadrul Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice „Gavriil Musicescu”.

A obţinut diverse premii la concursurile la care a luat parte, cum ar fi:

- 2002 - Premiul I - „Maluri de Prut”;

- 2003 - Premiul III - Concursul tinerilor interpreţi - Ialta;

- 2003 - Premiul II la secţiunea „Muzică populară” şi „Premiul Tineretului” - Piteşti.

În 2008 a lansat primul album - „Floare de mălin”, cu 14 piese.

A colaborat cu diverşi compozitori, a scris şi singură muzica pentru unele piese, a realizat mai multe videoclipuri.

I s-a decernat titlul de „Artistă Emerită a Republicii Moldova”.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Octavian Cotescu

Cunoscutul actor Octavian Cotescu (nume real: Octavian Coteţ) s-a născut la 14 februarie 1931, în Dorohoi, în familia maistrului ceferist Ilie Coteţ şi al soţiei - Anastasia Lazăr, şi a trecut la cele veşnice la Sinaia, la 22 august 1985, în urma unui atac de cord.

Pe când Octavian avea trei ani, familia s-a mutat la Iaşi, unde a fost transferat tatăl cu serviciul, iar vacanţele şi le petrecea, uneori, la bunicii paterni, în comuna Miroslava (de lângă oraş).

Între 1938 - 1942, a urmat clasele primare la o şcoală din Iaşi.

Între 1942 - 1943, a urmat Liceul Naţional din Iaşi şi tot atunci a început să joace în piesele de teatru puse în scenă de către membrii organizaţiei „Apărarea patriotică”.

Apoi, pentru o scurtă perioadă, a învăţat la Liceul Militar din Iaşi.

În 1943, după divorţul părinţilor, împreună cu mama şi bunicii materni, s-a mutat la Timişoara.

Octavian va studia la licee din Timişoara şi Piteşti, iar în 1945 a revenit la Iaşi şi a reluat cursurile Liceului Naţional.

În 1946 a fost admis la Conservatorul de Artă Dramatică din Iaşi, iar în 1950 a susţinut examenul de diplomă la Institutul de Teatru „Matei Millo” (cum a fost redenumit Conservatorul).

După absolvire, a primit repartiţie la Teatrul Municipal din Bucureşti (viitorul „Bulandra”), jucând la început un rol de figurant în „Vad nou”.

Debutul propriu-zis a avut loc la 12 mai 1951, în piesa „Pădurea”.

Directoarea de atunci - Lucia Sturdza Bulandra - şi-a dat seama de talentul tânărului actor şi s-a decis schimbarea numelui în „Cotescu”.

Principalele piese în care a jucat sunt: „Sfânta Ioana”, „Menajeria de sticlă”, „Proştii sub clar de lună”, „D’ale carnavalului”, „Aceşti nebuni făţarnici”, „O scrisoare pierdută”, „Revizorul”, „Interviu”, „Tartuffe”, „Cabala bigoţilor”.

A colaborat şi cu Teatrul Mic, jucând în piese precum: „Amooor”, „Tango”, „Unchiul Vanea”, „Maestrul şi Margareta”, „Minetti”, precum şi cu teatrele din Satu Mare şi Oradea: „A douăsprezecea cămilă”, „În ale vieţii valuri” etc.

A debutat în film în 1961, în „Portretul unui necunoscut”, după care au urmat alte peste 50 de producţii din distribuţia cărora a făcut parte: „Dimineţile unui băiat cuminte”, „Castelul condamnaţilor”, „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, „Păcală”, „Toamna bobocilor”, „Operaţiunea Monstrul”, „Iarna bobocilor”, „Iarba verde de acasă”, „Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii”, „Eu, tu, şi... Ovidiu”, „Castelul din Carpaţi”, „Buletin de Bucureşti”, „Sosesc păsările călătoare”, „Secretul lui Bachus”, „Căsătorie cu repetiţie”, „O clipă de răgaz”, „Promisiuni”, „Escapada”, „Fram”, „O lebădă, iarna”, „Miezul fierbinte al pâinii”, „Singur de cart”, „Rămân cu tine”, „Un saltimbanc la Polul Nord”, „Înghiţitorul de săbii”, „Saltimbancii”, „Şantaj”, „Bietul Ioanide”, „Vacanţă tragică”, „Din nou împreună”, „Aurel Vlaicu”, „Gloria nu cântă”, „Serenadă pentru etajul XII”, „Cercul magic”, „Capcana”, „Muntele ascuns”, „Drum în penumbră”, „Puterea şi adevărul”, „Asediul”, „Balul de sâmbătă seara”, „Cartierul veseliei” etc.

A jucat în producţii pentru televiziune, cum ar fi: „Un orfelin iubea o orfelină”, „De ochii lumii”, „Iubirea e un lucru foarte mare” etc.

Memorabil rămâne duetul pe care l-a realizat alături de Coca Andronescu, în serialul „Tanţa şi Costel”.

A fost distribuit şi în piese de teatru radiofonic: „Răposatul”, „Comedia banilor”, „Harţă Răzăşul”, „Povestea vorbii” etc.

A fost vocea povestitorului din poveştile şi basmele pentru copii: „Darul spiriduşilor”, „Greuceanu”, „Harap-Alb”, „Motanul încălţat”, „Fetiţa cu chibriturile”, „Familia Chiţ-Chiţ”.

Din anul 1960 a fost profesor la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, iar din 1981 - rector al instituţiei.

Aici i-a fost profesor, între 1960 - 1964, Valeriei Seciu, care, în 1966, i-a devenit soţie, împreună având un fiu (în prezent - călugăr la Muntele Athos).

În 1967 a fost distins cu Ordinul „Meritul Cultural” clasa a III-a - „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice.

În 1985 a primit Premiul ACIN pentru întreaga activitate.

Între 1975 - 1980, a fost deputat în Marea Adunare Naţională.

În 1993 a fost publicat romanul „Octavian Cotescu”, îngrijit de Ileana Berlogea şi Ion Toboşaru.

Numele său este încrustat printre cele 200 de nume de mari artişti de pe soclul „Gongului Thaliei”, simbol amplasat în Piaţa Timpului din Bucureşti, pe Aleea Celebrităţilor.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri, poet, dramaturg, folclorist, om politic (ministru, diplomat), membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc şi al literaturii dramatice în ţara noastră, s-a născut la 21 iulie / 2 august 1821, undeva în zona Bacăului, şi a murit la 22 august / 3 septembrie 1890, la Mirceşti (judeţul Iaşi).

Anul naşterii este incert, cercetătorii afirmând că poate fi vorba de 1821, 1819 sau chiar 1818, la fel ca şi locul venirii pe lume, care s-a petrecut în timp ce familia era în refugiu.

A fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei Alecsandri (născută Cozoni); a mai avut un frate şi o soră.

Şi-a petrecut copilăria la Iaşi şi pe moşia de la Mirceşti, locul unde va reveni de mai multe ori pe parcursul vieţii, pentru a-şi regăsi liniştea.

Primele studii le-a făcut cu un dascăl grec, după care cu dascălul maramureşean - Gherman Vida. Apoi a studiat intern la pensionul lui Victor Cuenim, de la Iaşi (1828 - 1834), împreună cu M. Kogălniceanu şi viitorul actor - Matei Millo (cu care a fost foarte bun prieten, scriind pentru el „Chiriţele” şi mare parte din „Cânticelele comice”).

În 1834, împreună cu viitorul domn Cuza şi alţi tineri boieri, a fost trimis la studii la Paris, unde a dat bacalaureatul în Litere, în 1835.

În 1836 s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care însă a abandonat-o, pentru a pregăti, în 1837, un bacalaureat în Ştiinţe, urmând Facultatea de Inginerie, pe care nu a mai terminat-o.

Primele încercări literare - în limba franceză - apar în 1838.

Între 1839 - 1846, întors în ţară, a ocupat un post în administraţie.

Călătoria în Italia, împreună cu Costache Negruzzi, a devenit motiv de inspiraţie pentru nuvela „Buchetiera de la Florenţa”.

În 1840, împreună cu Kogălniceanu şi Negruzzi, a preluat conducerea teatrului ieşean, începând acum activitatea de dramaturg, opera sa dramatică însumând aproximativ 2000 de pagini şi constituind baza solidă pe care se va dezvolta ulterior dramaturgia românească.

În noiembrie 1840 s-a jucat „Farmazonul din Hârlău”, iar în februarie 1841 - „Cinovnicul şi modista”, ambele preluate după piese străine.

În 1842 a făcut o importantă călătorie în munţii Moldovei, descoperind valoarea artistică a poeziei populare.

A început să scrie primele poezii în limba română, după modelul popular, grupate mai apoi în „Doine”.

În 1844, împreună cu Kogălniceanu şi Ion Ghica, a scos săptămânalul „Propăşirea”, unde-şi va publica versurile din ciclul „Doine şi lăcrimioare”.

Prima poezie din acest ciclu - „Tatarul” - apăruse în 1843, în „Albina românească”.

În 11 ianuarie s-a jucat piesa „Iorgu de la Sadagura”.

În 1845 a participat la seratele literare de la Mânjina, prilej cu care a cunoscut-o pe Elena (sora lui Costache Negri), de care s-a îndrăgostit şi căreia, după moartea din 1847, i-a dedicat poezia „Steluţa”, iar mai apoi ciclul de poezii „Lăcrămioare”.

În 1848 a scris poezia „Către români”, mai târziu intitulată „Deşteptarea României”.

Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848, redactând petiţia în 16 puncte, de la Hotelul Petersburg (Iaşi), către domnitorul Mihail Sturdza.

După înfrângerea mişcării paşoptiste, poetul a fost exilat; a călătorit în Austria, Germania, s-a stabilit la Paris. Împreună cu Alecu Russo şi Nicolae Bălcescu, a înfiinţat revista „România viitoare”

În această perioadă a scris poeziile „Adio Moldovei” şi „Sentinela română”, primele „cântecele comice”: „Şoldan Viteazul”, „Mama Angheluşa” şi câteva scenete comice şi muzicale.

În „Bucovina” a publicat poeziile populare: „Toma Alimoş”, „Blestemul”, „Şerb sărac”, „Mioara”, „Mihu copilul”.

În decembrie 1849, a revenit în ţară, iar noul domnitor - Grigore Alexandru Ghica - l-a numit arhivar al statului (1850) şi membru în Comisia pentru reorganizarea învăţământului public din Moldova (1851). Va ocupa şi funcţia de secretar de stat la Departamentul Trebilor de Afară.

Începe să lucreze la „Chiriţa în Iaşi”, urmată de: „Chiriţa în provincie” - 1852, „Chiriţa în voiagiu” - 1864 şi „Chiriţa în balon” - 1874.

La Naţionalul ieşean s-a jucat „Chiriţa în Iaşi”.

În 1852 a apărut volumul „Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti). Adunate şi îndreptate de d. V. Alecsandri”, urmat de partea a II-a, în anul următor.

A apărut şi primul volum de teatru - „Repertoriul dramatic”.

Între 1852 - 1853 a locuit în Franţa, iar în vara lui 1853, a călătorit spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Maroc, Madrid.

În 1854, sub conducerea sa, a apărut revista „România literară”

În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care, doi ani mai târziu, a avut o fată - Maria. S-au căsătorit la 3 octombrie 1876.

În 1856, în revista „Steaua Dunării”, a apărut poezia „Hora Unirii”.

În 1859 a fost numit ministru al Afacerilor Externe, de către Cuza, şi va fi trimis în Franţa, Anglia şi Piemont, pentru a pleda în scopul recunoaşterii Unirii.

Din 1860, Alecsandri s-a stabilit la Mirceşti, unde va rămâne până la moarte, deşi în anumite perioade, a mai fost plecat din ţară, în misiuni diplomatice.

Din 1863, odată cu înfiinţarea Societăţii „Junimea”, a fost membru onorific al acesteia, până la sfârşitul vieţii.

În 1867 a fost ales membru al Societăţii literare române, devenită Academia Română.

În 1868, în „Convorbiri literare”, a început să publice celebrele sale „Pasteluri”.

Pentru serbările de la Putna, din 1871, a trimis două cântece care au însufleţit masele: „Imn lui Ştefan cel Mare” şi „Imn religios cântat la serbarea junimei academice române”.

În 1874 au apărut: una dintre cele mai importante comedii - „Boieri şi ciocoi” şi nuvela „Călătorie în Africa”.

În 1875 s-a editat volumul „Opere complete” (poezii şi teatru), iar în 1876 - volumul „Proza”.

În 1877, odată cu „Balcanul şi Carpatul”, a început seria poeziilor care vor fi publicate în 1878, în volumul „Ostaşii noştri”, închinat soldaţilor români din Războiul de Independenţă.

Între 1878 - 1879, la Mirceşti, a scris drama istorică „Despot-Vodă”, pe care a citit-o la „Junimea” în data de 8 mai 1879 şi a cărei premieră a avut loc în octombrie, la Teatrul Naţional din Bucureşti.

A fost laureat al premiului „Ginta latină” de la Montpellier pentru poezia „Cântecul gintei latine” şi scrie „Sânziana şi Pepelea”.

În 1881 a primit Premiul Academiei pentru Literatură.

În acelaşi an a apărut ultimul volum din „Opere complete”, iar cu prilejul încoronării lui Carol I, a scris textul: „Imnul regal român”.

În 1882 a fost ales preşedinte al secţiei de literatură a Academiei.

A mers în Franţa pentru a primi premiul şi a fi sărbătorit la Montpellier, apoi l-a vizitat la Londra pe ambasadorul (şi prietenul) Ion Ghica.

În aceeaşi perioadă a început să scrie şi „Fântâna Blanduziei”, care se va juca la Bucureşti, în 1884.

A scris şi apoi a citit la „Junimea” drama „Ovidiu”, care se va juca în 1885.

În 1885 a mers din nou la Paris, în calitate de ministru al României în Franţa.

Dintre operele în proză, mai amintim: „Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florenţa”, „Iaşii în 1844”, „Un salon din Iaşi”, „Românii şi poezia lor”, „O primblare la munţi”, „Borsec”, „Balta-Albă”, „Călătorie în Africa”, „Un episod din anul 1848”.

La 22 august 1890, s-a stins din viaţă la conacul din Mirceşti, în urma unei grele suferinţe.

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Natalia Barbu!

Natalia Barbu, îndrăgită interpretă de muzică uşoară din Republica Moldova (în prezent stabilită în România), fiica regretatei artiste Ana Barbu, s-a născut la 22 august 1979, la Bălţi.

În 2007 a reprezentat Republica Moldova la concursul Eurovision, clasându-se pe locul 10.

A cântat alături de formaţia Trigon, într-un experiment muzical.

Printre cele mai mari succese ale sale se numără melodia „Îngerul meu”, care a ocupat timp de 11 săptămâni poziţia I în Romanian Top 100.

A lansat mai multe materiale discografice, a participat la numeroase spectacole şi emisiuni radio-tv.

Până în prezent, în cariera sa, a abordat muzica uşoară, pop, jazz şi populară.

Îi place să-şi scrie versurile pentru multe dintre melodiile pe care le interpretează.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Marin Moraru

Marin Moraru, unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi actori români, s-a născut în Bucureşti, la 31 ianuarie 1937, într-o familie simplă (tatăl era vopsitor de vagoane la CFR), şi a trecut la cele veşnice la 21 august 2016, în urma unei grele suferinţe.

În copilăria pe care şi-a petrecut-o în cartierul Giuleşti, îşi dorea să devină aviator, dar tatăl l-a îndrumat spre Şcoala de Construcţii Căi Ferate - Întreţinere Drumuri şi Poduri.

În timpul acestei şcoli, a făcut cunoştinţă cu regizorul Mihai Dimiu, care coordona echipa de actori amatori ai instituţiei, şi astfel, Marin Moraru a fost distribuit în primul său rol, în piesa „Steaguri pe tunuri”.

După ce a terminat şcoala, a fost repartizat la Braşov, ca asistent de picher, ceea ce însemna că trebuie să răspundă de întreţinerea unei porţiuni de cale ferată.

După numai un an, s-a transferat la Uzina „Griviţa Roşie” din Capitală, ca agent tehnic.

Îndrumat de familie, s-a înscris şi a fost admis la Politehnică, dar a decis să-şi încerce norocul şi la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, după ce a aflat de la radio detaliile legate de examen.

Nu a fost admis, dar, pentru un an, a participat la cursuri în calitate de „audient” (fără a primi note). În anul următor a trecut examenul de admitere şi a fost înscris direct în anul II, la clasa prof. Dina Cocea.

Pentru examenul de absolvire (1961), a jucat rolul lui Dandanache, din „O scrisoare pierdută”, după care a fost repartizat la Teatrul Tineretului, unde, în perioada 1961 - 1964, a jucat în: „Pigulete plus cinci fete”, „Chiriţa în provincie” şi „Ocolul Pământului”.

Alte piese de teatru în care a jucat:

- 1965 - 1968 - Teatrul de Comedie: „Umbra”, „Troilus şi Cresida” şi „Capul de răţoi”;

- 1968 - 1971, 2000 - Teatrul „L. S. Bulandra”: „D’ale carnavalului”, „Nepotul lui Rameau”, „Transplantarea inimii necunoscute”, „Femeia îndărătnică”;

- 1971 - 1974 - Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”: „Trei fraţi gemeni din Veneţia” sau „Un fluture pe lampă”; din 1980 a revenit pe scena Teatrului Naţional, unde a rămas până la sfârşitul vieţii. După Revoluţia din 1989, aici a jucat în producţii precum: „Azilul de noapte”, „Take, Ianke şi Cadâr”, „Ultima oră” şi „Egoistul”;

- 1998 şi 1999 - Teatrul „Odeon”: „Saragosa” şi „O noapte furtunoasă”.

În 1965 a debutat în film, în producţia „Haiducii”, după care au urmat: „Un film cu o fată fermecătoare”, „Maiorul şi moartea”, „Răzbunarea haiducilor”.

Între 1974 - 1978 a jucat în filmele: „Filip cel Bun”, „Un comisar acuză”, „Un zâmbet pentru mai târziu”, „Actorul şi sălbaticii”, „Toamna bobocilor”, „Iarna bobocilor”, „Elixirul tinereţii”, „Operaţiunea Monstrul”, „Tufă de Veneţia”, „Cianura şi picătura de ploaie”.

Între 1982 - 1988, a participat la filmările pentru: „Faleze de nisip”, „Ringul”, „Zbor periculos”, „Masca de argint”, „Vară sentimentală”, „Cuibul de viespi”, „Chiriţa în Iaşi” şi „În fiecare zi mi-e dor de tine”.

Între 1974 - 1980, a predat în calitate de conferenţiar universitar la I.A.T.C. Bucureşti.

Între 2007 - 2014, a apărut în producţiile tv: „Inimă de ţigan”, „Regina”, „Iubire şi onoare”, „Pariu cu viaţa”, „O nouă viaţă”.

De asemeni, memorabile rămân şi scenetele tv din emisiunile de divertisment, cum ar fi şi „Momentele şi schiţele” lui Caragiale, pe care le-a interpretat magistral.

Premii şi distincţii:

- 2000 - Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofiţer, „pentru realizări artistice remarcabile şi pentru promovarea culturii”;

- 2002 - a fost numit Societar de onoare al Teatrului Naţional din Capitală;

- 2008 - „Doctor Honoris Causa” al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică;

- 2008 - Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Mare Cruce;

- 2009 - Premiul pentru întreaga carieră - Gala Premiilor Gopo;

- 2012 - primeşte o „Stea” - în Piaţa Timpului din Bucureşti, pe Aleea Celebrităţilor - Walk of Fame;

- 2015 - Premiul de Excelenţă - Festivalul Internaţional de Film „Transilvania”.

În 2013 şi-a lansat volumul autobiografic - „Suntem ce sunt amintirile noastre”.

A fost căsătorit cu Lucia Moraru, realizator radio.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Toma Caragiu

Regretatul actor - Toma Caragiu - s-a născut la Hrupişti, în Grecia, la 21 august 1925, într-o familie de aromâni (tatăl - Nicolae Caragio, mama - Athina Papastere), şi s-a stins la 4 martie 1977, sub dărâmăturile produse de cutremur.

Pe când avea trei ani, familia s-a mutat din nordul Greciei la Silistra, în Cadrilater, iar din 1940, s-a stabilit la Ploieşti.

Toma a urmat Şcoala „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, a făcut parte din trupa de teatru a liceului şi a scris în „Frământări” - revista şcolii.

A obţinut diploma de Bacalaureat în 1945.

Deşi părinţii îşi doreau să-l vadă medic veterinar, tânărul s-a înscris la Facultatea de Drept, la care va renunţa în scurt timp, pentru a studia la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, la clasa lui Victor Ion Popa.

În anul III de studenţie, a debutat pe scena Studioului Teatrului Naţional din Piaţa Amzei, în piesa „Toreadorul din Olmado”.

Alături de alţi colegi, a realizat spectacolul „Take, Ianke şi Cadîr”, pe care îl jucau - în special în vacanţe - la cinematograful „Modern” din Ploieşti, precum şi spectacolul „Trandafirii roşii”.

A apărut astfel „Brigada culturală Prahova”, un nucleu teatral care, în 1947 va deveni „Teatrul Sindicatelor Unite”, iar în 1949 - Teatrul de Stat Ploieşti.

În 1948, Toma Caragiu a fost angajat la Teatrul Naţional, iar în 1949 a absolvit I.A.T.C.-ul, după care a urmat Şcoala de Ofiţeri în Rezervă ai Armatei.

În 1951 a fost angajat la Teatrul de Stat din Constanţa, unde a jucat în „O noapte furtunoasă”, „Vocea Americii” şi altele.

În 1953 a fost numit director al Teatrului de Stat din Ploieşti, funcţie pe care o va ocupa vreme de 12 ani.

Pe scena ploieşteană a jucat, în această perioadă, în 34 de roluri, în piese precum: „Slugă la doi stăpâni”, „Nunta lui Figaro”, „Take, Ianke şi Cadîr”, „Înşir-te mărgărite”, „Răzvan şi Vidra”, „Poarta” etc.

În 1955 a debutat în film, în prima peliculă color din România - „Nufărul roşu”.

Alte filme în care a apărut de-a lungul anilor: „Nu vreau să mă-nsor”, „Străzile au amintiri”, „Haiducii”, „B.D. la munte şi la mare”, „Ciprian Porumbescu”, „Actorul şi sălbaticii”, „Operaţiunea Monstrul”, „Serenadă pentru etajul XII”, „Vara romantică”, „Poveste sentimentală”, „Cartierul veseliei”, „Procesul alb”, „Vremea zăpezilor”, „Şeful sectorului suflete”, „Subteranul”, „Răpirea fecioarelor”, „Brigada Diverse intră în acţiune”, „Zestrea domniţei Ralu”, „Săptămâna nebunilor”, „Brigada Diverse în alertă”, „Facerea lumii”, „Bariera”, „Explozia”, „Proprietarii”, „Trei scrisori secrete”, „Tatăl risipitor”, „Mastodontul”, „Singurătatea florilor”, „Marele singuratic”  etc.

Sunt memorabile şi momentele televizate din cadrul emisiunilor de divertisment, unele chiar cu aluzii la regimul comunist.

În 1965 a debutat şi la Teatrul Naţional Radiofonic, în piesa „Douăsprezece lire”, urmată apoi de alte 50 de piese în care a fost distribuit, cum ar fi: „Monopolul alcoolului”, „Femeile care omoară bărbaţii”, „Minunile Sfântului Sisoe”, „Riscurile celebrităţii”, „Comisarul e băiat de treabă” şi altele.

În 1965 s-a transferat la Bucureşti, fiind angajat la Teatrul „Bulandra”, primul rol fiind în „Opera de trei parale”.

Pe scena de la „Bulandra”, precum şi la Teatrul Naţional şi Teatrul de Comedie, a apărut de peste 2000 de ori, în 20 de piese diferite: „Sfântul Mitică Blajinul”, „Ziariştii”, „O scrisoare pierdută”, „Revizorul”, „Simfonia patetică”, „Interesul general”, „Azilul de noapte”, „Lungul drum al zilei către noapte” etc.

În 1975, la „Bulandra”, îl găsim pe Toma Caragiu şi în postura de regizor al piesei „Titanic Vals”.

În 1967 i s-a acordat Ordinul „Meritul Cultural clasa a III-a - „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

În 1969 a primit titlul de „Comic genial”, iar în 1971 - a fost desemnat „Cel mai bun actor român”.

În perioada 1952 - 1962, a fost căsătorit cu o colegă de teatru - Maria Bondar, împreună adoptând o fetiţă, dar, din cauza neînţelegerilor, au divorţat.

În 1963 s-a căsătorit cu actriţa Elena Bichman (şi ea aflată la al doilea mariaj), aceasta părăsind ţara imediat după cutremur, stabilindu-se în America.

S-a stins împreună cu prietenul său, regizorul Alexandru Bocăneţ, în fatidica seară de 4 martie 1977, când sărbătorea acasă finalizarea filmului „Gloria nu cântă”.

Este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

După moartea lui Toma Caragiu, în 1979, au fost publicate postum poeziile pe care le-a scris de-a lungul vieţii, lucru mai puţin cunoscut publicului.

În amintirea actorului, Teatrul din Ploieşti îi poartă numele, la fel ca şi sala de spectacole de la Teatrul „Bulandra”.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, istoric, prozator, filosof, mare cărturar al umanismului românesc, s-a născut în Iaşi (conform altor surse: în localitatea Silişteni, comuna Fălciu - azi purtându-i numele, judeţul Vaslui), la 26 octombrie 1673, şi s-a stins la 21 august 1723, în Dmitrovka (azi Dmitrovsk-Orlovski, Rusia).

A fost fiul lui Constantin Cantemir (venit pe lume într-o familie de răzeşi, dar care, datorită meritelor militare, a ajuns domnitor al Moldovei) şi al Anei Bantâş (care provenea dintr-o familie de mici boieri).

Educaţia lui Dimitrie a început cu un profesor de familie - grecul Ieremia Cacavelas, de la care a învăţat limbile greacă şi latină şi a primit noţiuni de teologie, retorică şi logică.

În 1688, când turcii l-au cerut drept garant pentru fidelitatea tatălui său faţă de otomani, tânărul a fost trimis la Constantinopol, unde a continuat pregătirea de cărturar, urmând cursurile prestigioasei Şcoli înalte a Patriarhiei Ortodoxe, învăţând turceşte şi alte limbi orientale, acumulând cunoştinţe de geografie, istorie, filosofie, logică, retorică, medicină, ştiinţele naturii, etică etc.

Mai bine de două decenii a rămas acolo (cu mici întreruperi), fiind bine primit la curtea sultanului şi printre marii demnitari turci, datorită talentelor sale artistice şi erudiţiei de care dădea dovadă. S-a împrietenit astfel cu trimişii Rusiei, Franţei şi Olandei.

A preluat domnia Moldovei după moartea tatălui său, în 1693, dar, după numai o lună, nu a mai putut-o păstra şi a plecat din nou la Constantinopol.

Prima operă scrisă de Dimitrie Cantemir, în perioada decembrie 1697 - iunie 1698, „Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul”, a fost tipărită la Iaşi şi a fost prima creaţie din literatura română care a avut caracterul unei antologii. Cuprindea texte religioase şi laice, orientale şi apusene, antice şi medievale, citate celebre, maxime etc, fiind, în ansamblul ei, o carte de morală creştină pentru credincioşi.

În 1699 s-a căsătorit cu fiica fostului domnitor al Ţării Româneşti - Şerban Cantacuzino, domniţa Casandra, împreună cu care a avut şase copii (Maria, Smaragda, Matei, Constantin, Şerban şi Antioh).

După anul 1700, şi-a construit un palat după un plan personal, pe malul Bosforului, a devenit mentor cultural al fiilor unor înalţi demnitari turci şi a început să-şi organizeze cunoştinţele, cu scopul de a scrie diferite lucrări.

Totodată, a desfăşurat o amplă activitate politică împotriva domnitorului Constantin Brâncoveanu, care reuşea să impună pe tronul Moldovei, apropiaţi de-ai săi.

Între 1703 - 1705, a scris în româneşte: „Istoria ieroglifică sau lupta dintre inorog şi corb”, tipărită abia în 1883, primul roman alegoric autobiografic. Prezintă evenimentele legate de lupta pentru domnie din ţările române, problemele de conducere a statului, fiind atât un manual politic, cât şi un eseu filosofic.

În 1710, Dimitrie a fost susţinut la conducerea Moldovei de către demnitarii otomani, aceştia neştiind că se plănuia obţinerea independenţei faţă de suzeranitatea Porţii.

În timpul domniei dintre 1710 - 1711, Cantemir a încheiat un tratat secret cu Petru cel Mare al Rusiei, apoi a luat parte la campania antiotomană, alături de ruşi.

A pierdut bătălia de la Stănileşti, din iulie 1711, şi, împreună cu familia şi câţiva apropiaţi, s-a refugiat în Rusia, unde a primit o moşie - Dmitrovka - în ţinutul Harkovului.

În 1714, Dimitrie Cantemir a fost ales membru al Academiei din Berlin şi, la cererea acesteia, va scrie, între 1714 - 1717, „Descriptio Moldaviae”.

„Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae” („Descrierea statului Moldovei vechi şi de astăzi”) - prima monografie a Ţării Moldovei, mult mai complexă decât scrierile lui Miron Costin, pledează pentru dreptul la libertate şi prezintă informaţii geografice, economice, istorice, detalii despre etnogeneză, ocupaţii, legi, moravuri, ritualuri etc.

1716 este anul în care a finalizat, în limba latină, „Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae” („Istoria creşterii şi descreşterii Curţii Otomane”), lucrare tradusă în engleză (şi tipărită între 1734 - 1735), apoi în franceză şi germană.

După ce şi-a pierdut prima soţie, s-a recăsătorit cu Anastasia Trubeţkoi.

Între 1717 - 1722, a scris „Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor” (rămas neterminat), tipărit în două volume (în perioada 1835 - 1836), în care Cantemir a urmărit să clarifice problema originii latine a poporului nostru, demonstrată prin continuitatea pe acest teritoriu.

În 1720, printr-un ucaz al lui Petru cel Mare, a fost numit „consilier secret şi membru al Senatului”, participând la luarea unor decizii istorice şi la orientarea europeană a culturii din Rusiei.

A colaborat la realizarea planurilor de construire a oraşului Sankt Petersburg, a elaborat o colecţie de hărţi în limba latină, a ctitorit o mănăstire grecească la Moscova - după propriile planuri, a făcut prima tipografie mobilă cu caractere persane din Rusia (în prezent se află la Oxford).

În 1722, a participat la campania antiotomană din Caucaz.

În 1722 a apărut lucrarea tipărită la Petersburg, în ruseşte, „Sistema religiei mahomedane”, care cuprinde informaţii despre ceremoniile, obiceiurile şi legendele religioase turceşti.

În 1723 a murit la moşia sa, în urma unui diabet avansat, a fost înmormântat într-o criptă a bisericii „Sf. Nicolae” pe care o ridicase la Moscova, iar în 1935, rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse la Iaşi şi reînhumate în biserica „Sfinţii Trei Ierarhi”.

Pe lespedea mormântului, scrie:

„Aici, întors din lunga şi pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea ţării sale, odihneşte Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei.”

Alte lucrări al căror autor este Dimitrie Cantemir: „Metafizica” (1700), „Logica” (1701), „Fizica universală a lui Van Helmont” (1701), „Tratat de muzică turcească” (1704), „Studiu asupra naturii monarhiilor” (1714), „Viaţa lui Constantin Cantemir” (1718), „Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor” (1718) şi „Despre conştiinţă” (1722).

 

Mai multe instituţii de educaţie şi cultură, precum şi străzi din România şi Republica Moldova poartă numele lui Dimitrie Cantemir, existând chiar şi un raion cu această denumire.

În oraşul Ţariţîno din Rusia există un monument dedicat domnitorului, iar un parc din Istanbul a primit numele acestuia, în 2003, aici aflându-se şi un Muzeu aflat în casa din cartierul Fener, unde a locuit cărturarul.

În 1975, la noi a fost realizat un film artistic - „Cantemir şi Muşchetarul român”, iar în 1973, la Chişinău - pelicula „Cantemir”.

Autor: Pe o aripă de cânt