"Umbra din vocea mea"

Patricia Kaas - "Umbra din vocea mea"

- Autobiografie, Editura "Litera", 2011 -

"Mi-a fost foarte frică să scriu această carte. Pentru că un text nu e ca o scenă. Nu există lumini, totul e negru pe alb.

În curgerea cuvintelor încercăm să ne amintim partitura vieţii.

Nu e sigur şi eşti singur pe scena amintirilor care ezită să se arate.

Trebuie să ieşi din culisele uitării, să-ţi depăşeşti tracul, să înfrunţi întunericul sălii. (...) Cuvintele mele n-au acoperit nimic, ci mi-au scos la lumină visele, îndoielile, suferinţele. (...)

Merit acum puţină fericire, seninătate. Nu o fur, o cer cu umilinţă. De la mine însămi.

Povestea mea este nebunească, pentru că urmează o traiectorie puţin obişnuită.

Vin de departe, am ajuns departe. Acest parcurs mă hrăneşte, mă îmbogăţeşte..."

"Nu sunt ranchiunoasă, cu toate că nu uit.

Am prea mult noţiunea timpului, a fragilităţii lucrurilor şi a fiinţelor, ca să-l pierd detestându-i pe cei care mi-au făcut rău..."

"Rezist stresului scenei, călătoriilor, rutinei hotelurilor, pentru că sunt susţinută de publicul pe care îl întâlnesc.

Alerg într-o cursă fără sfârşit. Mă duc unde mă cheamă iubirea oamenilor.

Îmi depăşesc durerea, îmi alin arsura rănilor cu balsamul luminii, cu iubirea efemeră şi impresionantă a mulţimilor.

Mă intoxic cu concertele, mă lansez în cel mai viu dintre paradisurile artificiale, care sunt spectacolul şi scena.

O parte din mine este anesteziată. Sunt în stare să nu mai simt durerea.

În loc să încerc s-o îmblânzesc, o domin, o controlez şi o ascund..."

"Nu este întotdeauna uşor să nu le dai fanilor ceea ce vor, ceea ce pretind chiar.

Când mă aşteaptă seara, la ieşirea de la concerte, ca să mă vadă, să-mi vorbească, să le dau autografe, să fac o fotografie cu ei, sunt fericită.

Dar nu sunt mereu în formă.

Înţeleg că aşteaptă de la mine un zâmbet, un mulţumesc, prietenie, îmbrăţişări.

Ei nu pot înţelege să nu mă simt bine în seara aceea, pentru că m-am certat cu iubitul, pentru că sunt epuizată. Că n-am niciun chef să zâmbesc în fotografii sau că am probleme personale, independente de ei.

Şi atunci îmi controlez pornirile, întind mâna, le ofer chipul, zâmbetul.

Mă stăpânesc, pentru că îi iubesc.

Sunt mai importanţi decât Patricia. Fac tot ce-mi stă în puteri..."

"Mi-am imaginat întotdeauna că pot depăşi durerile, dacă mă concentrez total asupra spectacolului. Mi s-a întâmplat să cânt cu o durere de cap sau cu un picior rupt, cu o hernie cervicală, sau chiar suferind din dragoste - am reuşit, dar cu ce preţ?

Când eşti artist, cu greu poţi renunţa. E prea multă lume implicată, pentru a putea să-ţi arăţi slăbiciunea. Nu se pune problema să trimiţi publicul acasă, instrumentiştii, tehnicienii. Nu e numai o chestiune de bani. E vorba de etică.

Câtă vreme eşti în stare să te ţii pe picioare, chiar suferind, urci pe scenă... Pentru noi, într-o zi anume, oamenii au cumpărat bilet pentru seara respectivă, şi-au făcut un program. Din respect pentru ei, te duci la spectacol orice ar fi! Cu toată durerea, depăşindu-te.

Efortul devine supraomenesc, dar răsplătit... Entuziasmul publicului te alină ca un balsam, atenuează puţin infernul."

"Suntem apropiaţi în pofida distanţei, a vârstei, a experienţei

(relaţia cu Alain Delon - n.r.).

Îmi dă sfaturi, mă pune în gardă în legătură cu capcanele celebrităţii. Cele peste care dai din imprudenţă şi celelalte, obligatorii, de care n-ai cum să scapi. Cum sunt singurătatea, izolarea la care te obligă gloria.

Cuvintele lui despre preţul notorietăţii mă îngrozesc. Găsesc că preţul e mare, eu, care cunosc senzaţia de vid, hora tăcută a obiectelor, vocea mamei care nu se mai aude la telefon.

Îl las să-mi vorbească despre răceală, absenţă.

Chiar dacă presimt că are dreptate.

Lovitura dată de relaţiile false, pentru că eşti celebru, îndepărtarea de cei apropiaţi, posibila paranoia din cauză că eşti prea normal.

Admiratorii şi fotografii îţi pot fura o mare parte din viaţă..."

"Bogăţia şi notorietatea nu m-au făcut să uit de unde vin -

acelaşi sânge curge în venele noastre.

La început, când începi să câştigi bani, ai tendinţa să trăieşti în lux. Am petrecut aşa o perioadă frenetică. De recuperare. (...)

Tot ce-mi imaginam că face un om bogat făceam şi eu. Şi-apoi, mai târziu, am înţeles că asta nu mă făcea mai fericită, că banul este doar un supliment al fericirii, care face viaţa mai uşoară."

"De fapt, niciodată nu ne obişnuim cu moartea, nici cu boala.

Când fiinţa iubită este încă printre noi, îi negăm plecarea, iar când deja a plecat, forţăm prezentul, refuzându-i absenţa. Cum să ne resemnăm cu ceva care ne depăşeşte, cu ceva atât de puţin omenesc?..."

Pe o aripă de cânt

www.pearipadecant.blogspot.ro