Regina - mamă ELENA a României

"Regina - mamă ELENA a României"

Autor: Arthur Gould Lee

Editura Humanitas, 2011

"În adolescenţă părea să fie absolut sigur că, având atâtea rude încoronate, ea era sortită unei vieţi strălucite şi senine de regină, soţie de rege. Dar Destinul a decis altfel. O dată cu sfârşitul adolescenţei, viaţa ei a devenit o lungă succesiune de necazuri, atât în privinţa averii, cât şi a sentimentelor. Zborul ei printre nori a fost întrerupt brutal de prăbuşiri ameţitoare, urmate mult mai târziu de întoarceri neaşteptate pe culmile gloriei.

A devenit regină, dar n-a domnit niciodată. A fost martoră la abdicarea forţată a tatălui, a soţului şi a fiului ei. A simţit gustul fericirii, aventurii, pericolului, triumfului, dar a suferit şi nenorociri şi umilinţe atât publice, cât şi personale, cum puţinor femei le este dat să îndure. Întotdeauna, exceptând perioadele de exil, ea s-a aflat lângă treptele unui tron. Odată i s-a spus că viaţa ei seamănă cu povestea Cenuşăresei, dar inversată şi repetată întruna. Pentru că, în cazul ei, povestea nu s-a sfârşit, ci a început cu fericirea, când mica prinţesă din palatul părinţilor ei adoraţi, prinţul moştenitor şi prinţesa moştenitoare ai Greciei, petrecea ore fericite, jucându-se fără griji, sub cerul însorit al Atenei."

Arthur Gould Lee

Mica prinţesă Elena (alintată "Sitta") a avut o copilărie fericită, dar cu o educaţie strictă, în reşedinţa oficială din Atena sau în casa de la ţară, alături de părinţii ei (prinţul Constantin şi prinţesa Sofia), blânzi, veseli, cu inimi deschise, de fraţii - George, Alexandru, Paul, Irina şi Caterina, de bunicii - regele George I şi regina Olga, de guvernanta - dra. Nicholls şi camerista - Rosa.

Părinţii "considerau că e bine ca odraslele lor să se poarte ca şi alţi copii, cu ghiduşiile şi poznele lor", dar, totodată, s-au ocupat îndeaproape de educaţia lor, i-au învăţat ce înseamnă autocontrolul, respectul faţă de sine şi faţă de alţii, responsabilităţile datorate rangului, disponibilitatea de a ajuta, modul de a conduce o casă şi o Curte Regală.

Între cele trei generaţii ale familiei, legăturile sufleteşti erau strânse, fiecare "a învăţat să-i înţeleagă şi să-i aprecieze pe ceilalţi".

Prinţesa avea puţine îndatoriri oficiale, mergea la teatru şi la concerte, făcea vizite anuale în străinătate. Deşi timidă din fire, "în relaţia cu publicul era prietenoasă, chiar plină de căldură", "veselă, impulsivă şi sinceră", ştia "să se bucure de fiecare clipă, fără să-i pese de ziua de mâine", era "complet străină de realităţile dure ale vieţii obişnuite", pentru că "în viaţa ei perfect orânduită, nu era loc decât pentru bunătate şi înţelegere".

Înainte de a împlini 17 ani, bunicul a fost asasinat, ceea ce a dus la anularea balului său de debut în societate.

Într-o vizită în Macedonia, cu tatăl său şi cu unul dintre fraţi, cunoaşte "viaţa ţăranilor, cu sărăcia şi demnitatea lor".

Începe Primul Război Mondial şi urmează o lungă perioadă în care conflictul dintre regele Constantin (care susţinea neutralitatea) şi prim-ministrul Venizelos se accentuează pe fondul crizei internaţionale, ajungându-se la acuzaţii absurde, o intensă campanie de denigrare, ameninţări şi chiar atentate la adresa familiei regale.

În urma izbucnirii unui război civil, instituirii blocadei totale şi bombardării Atenei de către trupele franceze, regele este nevoit să abdice, "pentru a scuti Grecia de nenorociri şi mai mari", susţinând că: "N-am de ales, nu vreau să se mai facă vărsare de sânge din cauza mea. Nici un rege nu are dreptul să pună sentimentele lui mai presus de binele poporului."

Deşi susţinută de masele populare, familia este silită să părăsească Grecia, stabilindu-se în Elveţia, la Zurich. În lumea liberă, campania antimonarhică a avut drept efect acumularea a "prea mult venin împotriva regelui Constantin", "considerat a fi un mare ticălos".

În perioada următoare, familia încearcă să se adapteze la viaţa nouă. "Deşi uneori Elena era copleşită de o tristeţe pe care încerca să o ascundă, tot mai des era cuprinsă de veselie şi optimism. Această capacitate a ei de a se scutura brusc de tristeţe şi de a se înveseli fără motiv o va caracteriza toată viaţa." şi "o va ajuta să depăşească cele mai grele momente din viaţa ei".

În ciuda dificultăţilor financiare tot mai accentuate, "Elena aproape se obişnuise cu noua ei viaţă, deşi niciodată nu o putuse accepta", iar "viitorul însemna întoarcerea în Grecia", spre care "se întorceau veşnic gândurile şi sentimentele".

Fratele ei, prinţul moştenitor George s-a logodit cu prinţesa Elisabeta a României (fata Reginei Maria şi sora prinţului moştenitor Carol). Elena şi sora ei, Irina, vizitează Pelişorul, la invitaţia Reginei Maria, care spera ca prinţul Carol să se simtă atras de Elena.

După moartea regelui Alexandru (fratele Elenei) şi a mamei Reginei Maria, prinţul cere mâna Elenei. "Mă simţeam atrasă de el" şi "în timp, eram sigură că m-aş fi putut îndrăgosti", afirma prinţesa, completând: "Căsătoria cu Carol şi stabilirea în România, şi nu într-o ţară care m-ar fi rănit întruna prin amintirile ei, păreau, în acele zile pline de durere, un fel de eliberare".

Regele Constantin nu se opune căsătoriei, dar soţia sa a încercat să-i deschidă ochii tinerei, "mai ales din cauza diferenţelor de educaţie şi mediu". "Pe atunci, nu mi-am dat seama câtă dreptate avea. Dacă aş fi ascultat-o pe mama, aş fi fost cruţată de mulţi ani de nefericire.", spunea Elena. Se anunţă logodna.

În Grecia, au loc alegeri, oamenii optând, în mod covârşitor, evident, pentru regele Constantin, "o dovadă incontestabilă că marea majoritate a poporului nu se îndoise nici o clipă de el".

Regele revine acasă, în mijlocul unei atmosfere de "entuziasm dezlănţuit", "o experienţă tulburătoare pentru Elena", care "a simţit că i se umple inima de bucurie la gândul că aparţinea acestui popor bun şi iubitor".

Au început pregătirile pentru nuntă, dar, tot mai des, Elena "se simţea cuprinsă de o ciudată nesiguranţă în privinţa pasului pe care urma să-l facă şi de care depindea toată fericirea ei viitoare", dar spera că "O să fie bine!".

Nunta a avut loc pe 10 martie 1921.

"În sinea ei, Elena a promis că nu-şi va dedica viaţa numai căsătoriei, ci şi unui ideal - acela de a fi devotată unui popor pe care deocamdată nu-l cunoştea". "Elena a pus din nou piciorul pe pământ românesc, de data aceasta ca viitoare regină. De-abia împlinise douăzeci şi cinci de ani."

La Bucureşti are loc o ceremonie grandioasă de primire, "o nouă şi obositoare experienţă" pentru tânăra soţie, urmată de "primele îndatoriri oficiale, recepţii, banchete". "La Cotroceni, viaţa cotidiană se desfăşura cu mult mai mult fast şi bogăţie decât la Atena, unde atmosfera noastră era simplă.",

sesizează viitoarea regină.

Deşi i s-a pus la dispoziţie un apartament în Palatul Cotroceni, cuplul alege să locuiască la Foişor, pe domeniul Castelului Peleş, "un loc minunat", pe care Elena a început să-l placă tot mai mult, "pe măsură ce îl decora după gustul ei".

Treptat, armonia "a început să se destrame încet, încet", Elena bănuind că "temperamentele noastre nu erau aşa de potrivite cum crezusem la început".

Pe 25 octombrie 1921, Elena devine mamă, băiatul fiind botezat Mihai, "după numele celui mai mare erou din istoria României". În decembrie, familia se mută la Bucureşti, pe şoseaua Kiseleff. Urmează o vizită în Grecia, pentru 4 luni. "Elena nu a regretat niciodată această scurtă regăsire a afecţiunii din familia ei, căci avea să fie ultima oară când se vor reuni cu toţii, dar, după cum avea să afle mai târziu, lunga despărţire de soţul ei a marcat începutul unei rupturi care îi va distruge viaţa."

Din cauza situaţiei politice, regele Constantin abdică în 1922, în favoarea fiului său, George, şi pleacă la Palermo. În România are lor încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria, moment în care "Elena şi-a jucat rolul în spectacolul fastuos din marea catedrală recent construită la Alba Iulia, dar cu preţul unui efort supraomenesc." Apoi merge la Palermo, unde se stinge tatăl, ceea ce înseamna "prăbuşirea a jumătate din universul ei", înţelegând că a ajuns la "o răscruce între trecut şi viitor".

Cu un mare gol în suflet, accentuat de destrămarea tot mai vizibilă a căsniciei, prinţesa Elena revine la Bucureşti, încercând "să prezinte lumii o aparenţă de armonie conjugală", participând la întâlniri oficiale, implicându-se în activităţi sociale, manifestând interes pentru activitatea Bisericii. Aprecia foarte mult armata, ea însăşi fiind colonel onorific al Regimentului 9 de Cavalerie Roşiori. Relaţiile cu socrii erau "armonioase şi stabile", iar rudele sale de sânge o vizitau deseori.

Se ocupă cu decoratul casei şi urmăreşte "cu bucurie, schimbările de la o zi la alta în procesul creşterii" lui Mihai, "în întunericul vieţii, dragostea pentru el era singurul element de certitudine şi forţă"; "să fie lângă el - acesta era gândul ei permanent". Şi totuşi, "anii treceau, ruptura din căsnicia ei se menţinea şi se adâncea".

După trei ani, "era evident că se vorbea pe faţă despre aventura lui Carol", "circulau o mulţime de zvonuri şi multe poveşti extravagante făceau înconjurul oraşului". Legătura lui cu doamna Lupescu nu era bine văzută nici de popor, nici de Biserică, nici de unii politicieni. Amanta părăseşte ţara, însă, la scurt timp, regina Alexandra moare şi Carol este trimis la înmormântare, în noiembrie 1925. De acolo, prinţul pleacă la Milano, la d-na Lupescu, "informându-şi soţia, tatăl şi guvernul că nu se mai întoarce în România", iar Mihai (4 ani) este desemnat prinţ moştenitor al Tronului.

Toată lumea din ţară este şocată.

Concentrându-se pe pregătirea lui Mihai pentru a deveni rege, Elena se gândeşte "mai puţin la obstacolele din trecut, cât la problemele care se întrevedeau în viitor".

I se conferă titlul de "Prinţesa Elena de România, prinţesa - mamă" şi i se stabilesc anumite privilegii.

Pleacă în Italia, cu scopul de a-l convinge pe Carol să revină asupra deciziei lui, dar întâlnirea lor nu mai are loc. Participă la înmormântarea bunicii sale, regina Olga, revine la Bucureşti unde regele Ferdinand începe să prezinte simptome de boală. Se stinge pe 27 iulie 1927, din cauza cancerului. Imediat, Mihai (5 ani şi 9 luni) este declarat rege şi, la Parlament, Regenţa depune jurământul din partea lui.

"Presa a prezentat descrieri înduioşătoare ale copilului conştient de marele destin care i se rezervase" şi, într-o fotografie, "încruntarea lui a fost interpretată drept îngrijorare în faţa noilor sale responsabilităţi".

Prinţesa Elena nu avea niciun cuvânt de spus în conducerea ţării, trebuind să se asigure doar de sănătatea şi educaţia micului Rege. Totuşi, a vegheat ca "Mihai să nu-şi piardă inocenţa copilăriei".

După moartea lui Ion Brătianu, spre sfârşitul lui 1927, Carol îi cere de mai multe ori divorţul, dar este refuzat. Într-un final, acesta se pronunţă pe 21 iunie 1928, din cauza "nepotrivirii".

După 3 luni de absenţă din viaţa publică, Elena îşi reia ocupaţiile, călătoreşte des în provincie, pentru a cunoaşte ţara, "încântătoarele meleaguri româneşti" şi oamenii "simpli şi demni". Este impresionată în special de mănăstirile din Bucovina, îi plăcea foarte mult la Sovata şi vara se refugia pe malul Mării Negre.

În timp, "popularitatea lui Mihai a crescut şi, odată cu a lui, şi a Elenei", fiind primiţi cu multă căldură de popor, cu un entuziasm de nedescris.

Regenţa, însă, nu era pe placul oamenilor, guvernul ţărănist se dovedea a fi o mare dezamăgire. Iuliu Maniu negociază cu prinţul Carol revenirea în ţară, un acord şi detalii pentru o lovitură de palat. Carol se întoarce, fără d-na Lupescu, iar Elena este sfătuită să se împace cu el, pentru a-l ajuta să-şi recâştige prestigiul în faţa poporului. Altfel spus, i se cerea "sacrificiu pentru binele ţării". "S-a umplut de amărăciune, de gânduri pe care încercase din răsputeri să le alunge", realizând că "în jurul ei, erau numai comploturi şi oameni în care nu se putea încrede".

Carol este imediat numit Rege. Cei doi foşti soţi se reîntâlnesc, Mihai şi tatăl său apar la balconul Palatului, alături de Elisabeta, pe care oamenii au confundat-o cu Elena. A doua zi, "toată lumea o felicita pentru curajul şi mărinimia de care dăduse dovadă împăcându-se cu Carol", dar prinţesa nu înţelegea ce se întâmplă.

Maniu o vizitează, vorbindu-i despre importanţa anulării divorţului şi a împăcării cu Carol, pentru a fi încoronaţi împreună. Într-un final, asaltată de astfel de mesaje din toate părţile, Elena "s-a lăsat în voia Domnului, care să-i conducă paşii şi aceasta părea să fie calea cea dreaptă, calea datoriei faţă de Mihai, faţă de ţară şi chiar faţă de Carol", o aparentă împăcare, dar cu vieţi separate. 

Regele Carol refuză să semneze decretul prin care i se conferea rangul de Regină, aprobând doar formularea "Majestatea sa, Elena", pentru a evita nemulţumirea poporului. Elena considera această expresie o bătaie de joc, preferând să rămână "prinţesa - mamă". Era tot mai conştientă de tactica de îndepărtare treptată a lui Mihai de lângă ea, căruia i se conferise titlul recent creat de "Mare - voievod de Alba Iulia".

În ţară, erau tot mai multe voci care lansau zvonuri conform cărora Elena era vinovată pentru că împăcarea cu fostul soţ nu a avut loc. În aceeaşi perioadă, şi regina Maria era supărată şi indignată, căzând victimă nemulţumirilor lui Carol, spunând: "Tu şi Carol n-ar fi trebuit să vă cunoaşteţi niciodată. Caracterele voastre sunt diametral opuse. Îmi pare rău pentru tine."

D-na Lupescu revine în ţară şi se instalează la Foişor. Elena primea ordine de la Rege prin intermediari, realizând că el şi-a propus să-i facă viaţa insuportabilă. Este supusă unui tratament nemeritat şi nedrept. Era păzită de poliţie în civil, lista vizitatorilor pe care îi primea ajungea la Carol, i s-a interzis contactul cu oamenii politici, accesul public la festivităţi, i s-a retras titlul de colonel şi altele. Mihai locuia încă cu ea, dar cea mai mare parte a zilei o petrecea la Palat. A urmat primul Crăciun fără copil alături. "Ani de zile a îndurat suferinţe cumplite, numai pentru a fi lângă el."

I se transmite ce declarase Regele: "că el şi ea nu vor putea niciodată să locuiască în aceeaşi ţară şi că ea trebuie să părăsească România". Alături nu avea pe nimeni apropiat, "aşa că a trebuit să se frământe singură", conştientă fiind că Regele avea dreptul de a conduce viaţa lui Mihai, iar ea trebuie să se supună.

Supusă presiunilor din toate direcţiile, a părăsit ţara în cele din urmă, "cu inima zdrobită şi copleşită de sentimentul neputinţei". A stat o vreme la Londra, apoi la Florenţa, la vila mamei, dar "dorul după Mihai era permanent în inima ei". De ziua lui se întoarce în ţară, prelungindu-şi şederea, spre nemulţumirea lui Carol, care a reînceput lupta.

La sfârşitul lui noiembrie, este nevoită să plece în Germania, unde mama sa, cu ultimele puteri, încerca să facă faţă cancerului generalizat. S-a stins pe 13 ianuarie 1932, marcând, din punctul de vedere al fiicei, sfârşitul unei epoci, al unor ani fericiţi din viaţa ei, fiind nevoită "să ia singură viaţa în piept".

Elena nu se mai întoarce în România, urmând - oficial - să primească vizita lui Mihai, câte o lună, de două ori pe an.

De multe ori, aceste vizite erau mult mai scurte.

Întrucât a încălcat ordinul regelui referitor la pantalonii pe care Mihai trebuia să-i poarte, îi este luat copilul după numai 3 zile (din 30) şi i se interzice să mai intre vreodată în România.

Încalcă şi această restricţie, pentru a-i fi alături fiului la aniversare şi se întoarce la Bucureşti, fiind supravegheată, izolată şi insultată în permanenţă, pentru ca în final, nici măcar să nu mai fie lăsat copilul să o viziteze.

Aflând că Mihai este bolnav de gripă, la Foişor, merge să-l vadă împreună cu cumnata sa, în ciuda încercărilor de a fi oprită. Se reîntâlneşte cu regina Maria, care o sfătuieşte să nu-l mai înfrunte pe Carol, pentru că "această rezistenţă continuă împotriva lui îl înrăieşte". Dar Elena merge mai departe şi ajunge la copil, pentru două ore. Acelaşi lucru îl face şi peste două săptămâni. Consecinţa: se înăspresc şi mai mult restricţiile.

Este atacată în permanenţă, inclusiv prin lansarea de zvonuri cum că ar fi încercat să se sinucidă. După trei săptămâni i se ordonă să părăsească ţara imediat, fiind izgonită sub escorta poliţiei.

La 36 de ani, se stabileşte la Florenţa, înţelegând că trebuie să înceapă viaţa pe cont propriu, într-un nou cămin şi cumpără Vila Sparta, unde se mută împreună cu unul din fraţi şi cu două surori.

Primea vizitele fiului, conform acordului stabilit, dar restricţiile impuse pentru aceste întâlniri erau tot mai dure.

Treptat, Elena şi-a dat seama că viaţa trebuie să meargă înainte.
Începe mai apoi cel de-al doilea Război Mondial; Carol abdică, Mihai devine rege. Antonescu o cheamă în ţară pe Elena.
"A mă duce la el (n.r. - Mihai) însemna a-mi părăsi casa pe care ajunsesem s-o iubesc, dar nimic nu mai conta la gândul că fiul meu era singur la Bucureşti. Acum, avea nevoie de mine şi nu-l puteam dezamăgi."
A fost primită cu entuziasm de popor.
"Uimită că de două ori în viaţă a avut parte de contraste atât de puternice, ea s-a rugat să aibă parte de credinţă şi putere pentru a face faţă la ce-i rezerva viitorul."
A urmat o perioadă din ce în ce mai complicată, Elena şi fiul ei fiind nevoiţi să trăiască "într-o lume ireală, neştiind niciodată ce le putea aduce ziua de mâine."
"Tot timpul mă obseda gândul că în cele din urmă vom fi şi noi arestaţi. Vedeam întruna în faţa ochilor intrarea într-o închisoare.", scria regina.
Într-un final, regele a fost silit să abdice, moment în care a spus:
"Nu voi accepta să se verse sânge din cauza mea, ţara trece prin destule suferinţe şi n-am nici un drept să mai adaug eu altele."
Regele Mihai şi Regina Elena au plecat din ţară.
Regina s-a stabilit în Italia. Rudele apropiate şi Vila Sparta "îi ofereau echilibrul exterior care alunga sentimentul singurătăţii".