În "Suflete zbuciumate" (Editura RAO, 2007), Stefan Zweig se opreşte asupra subiectului "dublei compătimiri": cea autentică - "hotărâtă să îndure totul, cu răbdare şi compasiune", şi cea plăsmuită - adică "nerăbdarea inimii de a se elibera cât mai repede de penibila înduioşare în faţa nenorocirii altuia".
Într-o astfel de situaţie se află tânărul locotenent Hofmiller, în vara lui 1914, în garnizoana unui mic oraş unguresc.
Edith, unica fiică a unui om bogat din zonă, este paralizată. În casa acestora ajunge locotenentul Hofmiller, de care Edith se îndrăgosteşte. Numai că această pasiune arzătoare a tinerei este împărtăşită în mică măsură.
Copleşit însă de emoţia sentimentelor fetei, implorat de tatăl ei şi sfătuit de dr. Condor, medicul care încearcă să o vindece, Hofmiller hotărăşte, în cele din urmă, să se logodească cu aceasta.
Numai că... el face acest gest din compasiune şi, din păcate, cam târziu, ceea ce duce la un final imprevizibil al poveştii.
Citate din carte:
"... această simplă intenţie de a ajuta şi de a deveni de acum înainte folositor altora, stârneşte în mine un fel de entuziasm. Simt o pornire să cânt, să fac ceva nebunesc, numai din pricina acestui elan care îmi dă aripi; întotdeauna se întâmplă aşa: numai când ştii că însemni ceva şi pentru alţii, poţi sesiza sensul şi ţelul propriei existenţe."
"... adevărata valoare a unui om iese la iveală abia atunci când acesta se poate manifesta sincer şi liber."
"... ajută cât poţi, pe fiecare şi pe oricine!
Să nu mai fii vreodată inert, să nu mai fii vreodată indiferent! Să te înalţi pe tine însuţi, dăruindu-te, să te îmbogăţeşti înfrăţindu-te cu fiecare destin, să-i ajuţi pe cei neajutoraţi şi să-i compătimeşti pe cei ce pătimesc."
"... poţi fugi de orice pe lumea asta, numai de tine însuţi nu."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu