FERDINAND I - Întemeietorul României Mari

"Ferdinand I - Întemeietorul României Mari"

Autor: Eugen Wolbe

Editura Humanitas, Colecţia Casa Regală, 2011

"Regele Ferdinand - omul potrivit, la momentul potrivit..."

Prof. Univ. Dr. Ion Lupaş

În anul 1866, Karl (principele Carol), al doilea fiu al principelui Karl Anton, "dăduse curs chemării poporului român de a prelua domnia" pentru 48 de ani.

Prinţul Ferdinand, fiul prinţului moştenitor Leopold şi al prinţesei Antonia (Antoinette), s-a născut la 24 august 1865, la Sigmaringen.

Era "mereu bine dispus şi amabil", iar trăsătura dominantă a firii sale "era o atitudine foarte la locul ei". Era pasionat de botanică, ataşat faţă de Biserică, un bun călăreţ, lua lecţii de scrimă, îi plăcea vânătoarea.

A studiat la şcoala de război din Kassel, la Universitatea din Tubingen (ştiinţe juridice).

"Drumul de la condiţia de visător la cea de om de acţiune nu avea să-l străbată decât încetul cu încetul acest fiu princiar înzestrat de la natură cu cele mai frumoase daruri."

Pentru că unchiul său, regele Carol I, şi soţia lui, regina Elisabeta, nu au avut moştenitori, tânărul Ferdinand a fost ales pentru a duce mai departe monarhia în ţara noastră.

"... Trebuie să-mi părăsesc patria, părinţii, fraţi şi surori şi prieteni... De acum încolo sunt român; voi fi român din tot sufletul meu, chiar dacă noua mea patrie îmi cere lucrurile cele mai greu de făcut."

Vine în România în primăvara lui 1889 pentru a se familiariza cu serviciul administrativ, fiind primit cu mult entuziasm, înţelegând că "poporul nutreşte sentimente prieteneşti faţă de dinastie".

A fost încadrat în batalionul 1 vânători şi mai apoi, colonel şi comandant al Regimentului 4 roşiori, a fost ales membru de onoare al Academiei Regale de Ştiinţe, a primit drept de vot şi loc în Senat, prilej cu care afirma:

"Voi contopi astfel existenţa ţării cu a mea; în mine veţi găsi un coleg mândru de a conlucra la tot ce va da tărie şi strălucire patriei noastre neatârnate."

Fiind un bun observator, "Prinţul Ferdinand vrea să meargă peste tot, să înveţe de peste tot, pentru a dobândi experienţa pe care cândva s-o valorifice în propria lui activitate de suveran."

Deşi alături de unchiul şi mătuşa sa, resimte singurătatea şi îşi exprimă intenţia de a-şi întemeia un cămin al lui, ceea ce-l determină pe regele Carol I să caute "printre fiicele caselor princiare".

Prinţul îşi îndreaptă atenţia către prinţesa Maria, fiica ducelui Alfred de Edinburgh (fiu al reginei Victoria) şi a soţiei sale, Alexandra (fiica ţarului Alexandru al II-lea), şi la 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen, se celebrează căsătoria, după care "are loc călătoria spre România, ţara pe care tânăra prinţesă moştenitoare avea s-o perceapă ca pe o a doua patrie şi pe care, cu timpul, o va iubi ca pe lumina ochilor".

"Căsătoria a avut ca liant sinceritatea sentimentelor: prinţul o adora pe Maria ca pe o zeiţă; pe zâna blondă o impresiona corectitudinea constantă a superiorităţii lui etice."

"Prinţul avea un foarte pronunţat simţ al familiei" şi "nu a fost un ahtiat după popularitate", iar dragostea comună pentru flori "a fost una dintre cele mai trainice legături dintre ei".

"Am înţeles că în viaţă nu trebuie să iei nimic cu lejeritate şi că nechibzuinţa nu aduce decât pagubă!",

spunea Ferdinand.