Carte recomandată: "Oscar şi Tanti Roz"

Nu ştiu dacă aţi văzut piesa de teatru, de mare succes, pusă în scenă pe baza acestei cărţi, cu actorul Marius Manole în rolul principal.

Nu ştiu dacă aţi citit cartea.

Nu ştiu dacă aţi citit vreodată ceva scris de Eric - Emmanuel Schmitt. Ce vreau eu să vă spun acum este că "Oscar şi Tanti Roz" (Editura Humanitas) este un roman aparent extrem de simplu. Puţine pagini (103), scris mare, uşor de urmărit... Practic mi-a luat cam o oră să citesc de la început la sfârşit. Dar, privind în profunzime, semnificaţiile sale sunt multiple şi extrem de puternice.

Oscar este un băieţel de numai 10 ani, bolnav de leucemie şi care îşi trăieşte într-un spital, cele din urmă zile.

Deşi nimeni nu are curaj să-i spună direct, copilul ştie că va muri.

Tanti Roz este o infirmieră în vârstă, cu un talent deosebit în a inventa tot felul de poveşti moderne, lecţii de viaţă, în care "nici binele, nici răul nu sunt absolute şi nimic nu e aşa cum pare la prima vedere".

Tanti Roz îl sfătuieşte pe Oscar să-şi trăiască fiecare zi a existenţei ca şi cum ar fi zece ani şi-l îndeamnă să-i scrie epistole Lui Dumnezeu, pentru a nu se mai simţi singur.

Printre râsete şi lacrimi, băiatul trece prin etapele şi experienţele tuturor vârstelor, folosindu-se intens de propria imaginaţie, "care umple spaţiile albe şi îmbracă realitatea în veşmântul miracolului".

Treptat, el parcurge perioada adolescenţei alături de prieteni, mai apoi se îndrăgosteşte şi se căsătoreşte cu cea dintâi iubire, o pierde, dar în final, regăseşte "dragostea la apusul unei vieţi ca o lumânare care arde la ambele capete".

Citate din carte:

"- Tanti Roz, mi se pare că au inventat un alt spital decât cel real. Se prefac că oamenii nu vin la spital decât ca să se vindece. Deşi unii vin ca să moară.

- Ai dreptate, Oscar. Şi cred că facem aceeaşi greşeală şi-n privinţa vieţii. Uităm că viaţa e fragilă, fărâmicioasă, efemeră. Ne credem toţi nemuritori."

"- De ce să-i scriu lui Dumnezeu?

- Nu te-ai mai simţi atât de singur.

- Nu m-aş mai simţi singur cu cineva care nici nu există?

- Fă-l să existe. (...) De fiecare dată când o să crezi în el, o să existe un pic mai mult. Şi, dacă insişti, o să ajungă să existe de tot. Şi-atunci o să te ajute.

- Şi ce să-i scriu?

- Spune-i ce gândeşti. Gânduri pe care nu le mai spui nimănui, care te apasă, îţi rămân în minte şi-ţi îngreuiază sufletul, te blochează, iau locul ideilor noi şi te fac să putrezeşti."

"Dacă mi-ar păsa de ce gândesc proştii, n-aş mai avea timp să văd ce gândesc oamenii inteligenţi."

"Dragă Doamne-Doamne,

Îţi mulţumesc c-ai venit.

... Când m-am trezit, m-am gândit că am nouăzeci de ani şi-am întors capul spre fereastră, ca să mă uit la zăpadă. Şi-atunci, m-am prins că veniseşi.

... tu încercai să fabrici zorile. Ţi-era greu, dar nu te lăsai. Cerul pălea. Umpleai tăriile de alb, de gri, de albastru, alungai noaptea, suflai din nou viaţă peste lume. Nu te opreai- Şi-atunci am înţeles care-i diferenţa dintre tine şi noi: tu eşti tipul neobosit! Cel care nu renunţă niciodată. Întotdeauna la datorie. Şi uite ziua! Şi uite noaptea! Şi uite primăvara! Şi uite iarna!

M-am prins că veniseşi. Şi că-mi explicai secretul tău: priveşte lumea în fiecare zi de parcă ai privi-o pentru prima dată.

Şi-atunci ţi-am urmat cuminte sfatul. Pentru prima dată. Contemplam lumina, culorile, copacii, păsările, animalele. (...) Simţeam că trăiesc. Şi mă înfioram de bucurie. De fericirea de a exista. Minunat."

Viaţa e " un cadou foarte tare. La început, supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viaţa veşnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârşit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu împrumut. Şi-atunci încercăm să o merităm.

... Cu cât îmbătrâneşti, cu atât trebuie să dai dovadă de bun-gust ca să apreciezi viaţa. Trebuie să devii un rafinat, un artist. La zece sau la douăzeci de ani, orice prost poate să se bucure de viaţă, dar la o sută, când nu mai poţi să te mişti, trebuie să-ţi pui la contribuţie inteligenţa."